Visul

Și dacă însuși Ramses ar fi spus o vorbă,

În loc să fi tăcut cu ochii în pământ,

Săgețile, cuminți ne-ar fi rămas în tolbă,

Decât să rătăcească fără sens în vânt.

 

Ah! ...visul lui smintit, de om bolnav,

Cu vite moarte, ciumă și furtuni,

Ciudat, răstălmăcit de preotul gângav,

A fost ca păcura, vărsată pe tăciuni.

 

Ce foc avan, aprins din întâmplare,

Ne-a pârjolit sălbatic și-ndelung...

Sub pași uciși, printre nisipuri mișcătoare,

Rupând bucăți și ani din timpul ciung.

 

Nu știe faraonul cântecele noastre,

Zapcii lui nu știu grăbiți, decât lovi,

Și au dreptate, ...zările albastre,

Câți dintre noi mai îndrăznesc a le privi?

 

E locul robului să tremure în lanțuri,

Cu orbi învățători ce îl grăbesc la groapă,

Împotmolit mereu în văgăuni și șanțuri,

Săpate-adânc, umplute cu țăruși în apă.

 

Am alergat atunci, mânați de frică,

Trimiși, din urmă să ajungem o himeră,

Și am căzut naivi, de pe un pod de sticlă,

Înfrânți de drumul lung și de holeră.

 

Temându-ne, am vrut să fim exemplu,

Un rost să dăm uitării, ...agoniei,

Și foc am pus icoanelor din templu,

Cenușă spulberată pe altarul nebuniei.


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Iulian Grigore poezii.online Visul

Data postării: 1 august

Vizualizări: 165

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Memento mori

O voce eternă ne-aduce aminte,

Că-n praf de stele ne vom transforma.

Clopotul destinului ne anunță tăcerea serii,

Memento mori, sfarșitul nu-l putem schimba.

 

Cu fiecare pas, fiecare suflare,

În a vieții călătorie simțim o veșnică chemare.

Moartea ne șoptește prin umbrele nopții,

Memento mori, ceasul vieții se va opri.

 

În petale de trandafir, simbol al vieții,

Ironic, ne surâde dansul morții.

Doar amintiri vor mai rămâne,

Memento mori, totul se scurge.

 

În suflet însă, va rămâne

O flacără nemuritoare,

A cărții ce ne-o scriem fiecare.

Memento mori, suntem povestea vieții noastre.

Mai mult...

Meditație asupra sorții

Încerc sã vãd, prin ceaţã, tãcuta zi de mâine

- Referitor la care nu pot decât sã sper -

Pe care-o deranjeazã lãtratul unui câine,

Ce-i deranjat, la rându-i, de-un cãlãtor stingher.

 

Îmi spune orologiul, prelunga sa bãtaie,

Cât e de scurtã viaţa, cât este de târziu...

Scânteie care zboarã, un abur cald, aşa e!

O umbrã trecãtoare: atât e omul viu.

 

La fiecare dangãt, încerc o tresãrire.

Cât a trecut, se vede; nu ştiu cât a rãmas...

Din lunga-mi letargie, îmi vin deodatã-n fire:

A înghiţit TRECUTUL încã un sfert de ceas!

 

Doar sufletul se-nalţã spre lumile eterne,

Din neagra miazãnoapte, spre-un tainic rãsãrit;

Scãpat pe totdeauna din recile caverne,

Când va vedea tot cerul ce-am fost, cât am iubit!...

Mai mult...

Reflexii

Acum când gândurile îmi sunt

La unison cu bătăile inimii,

Și razele de soare mă descrunt,

Dăruiesc sentimente pure omenimii.

 

Doresc mereu ca să descopăr

O lume plină de candoare,

Și iubire cu care să acopăr

Tot ce din trecut mă doare.

 

O cunoaștere a conștiinței

Din teancul de necunoașteri,

Subjugate zilnic tendinței

De a înfăptui, zidi renașteri.

 

Cu stihuri blânde să dezmierd,

Clipele minunate să le amintesc,

Luptând cu anii să nu le pierd

Și iubirea de frumos să n-o clintesc.

 

Mai mult...

Imponderabil

Am învățat să mint de mic,

Pentru ceva ce-aş fi greşit,

Şi pentru o lecție de viaţā

Ce, cu bătaie, m-a smerit.

 

Mi-am asumat un rol secund

Şi să nu mint, am hotărât să fiu un mut.

Ascult de două ori mai mult

Sub înțelesul meu tăcut.

 

Şi nesimțit, din lume mă ascund.

Pasul mi-l plimb cât mai discret şi surd,

Nu deranjez nici praful de pe drum,

Mai sunt doar un puțin cu suflet mult.

Mai mult...

Flori de gheată

 

 

Suflet drag,

Flori de gheată,

În buchete aș alege,

Presărate cu stele

Legate cu panglică de vise pentru tine.

Numai pentru al tău zâmbet,

Sincer și inocent.

Cu grijă în mâna am să-l țin 

Ușor că nu se topească 

Din nesăbuința mea ,

Din zbucium să nu-l sparg.

Ghiață limpede 

Asemenea de cristal 

Oglindește un suflet curat

Unit de cer prin stele

Pământ prin rădăcini

Printr-o panglică 

De aur făurita 

Care îmbină 

A ta ființă 

Cu al tău vis 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai mult...

Prea multă sensibilitate

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Ce am mai fost

Eviscerate linii, câteodată-nfrânte,

Contur de frunze adormite pe pământ,

Mi-s gândurile așchii mohorâte,

De flăcări sure, smulse din adânc.

 

Întunecate dimineți, zbătându-se în mine,

Mă cheamă iar, să fiu ce am mai fost,

Adulmecând în iz de oameni și jivine,

Oxid de-amar, prădalnic și anost.

 

De parc-aș auzi aici zvâcnind înlănțuite,

În rime alergând prin labirint,

Surori furtunilor de mult dezlănțuite

Cuvintele acelea care-ntotdeauna mint...

 

Privind îndoctrinate, zgâlțâind zăbrele,

Decembrie ascuns în fiecare luni,

Secunde arămii cu gust de praf, de stele,

Copii cuminți născuți printre nebuni.

 

De-acum, când legiuni de patricizi înalță,

Agățătoare trepte șubrezite, către cer,

E somnul frunzelor lipsit de relevanță,

Pândind prin ochii mei, năluci de fier.

Mai mult...

Îndemn

Copilul acesta, tu lasă-l să plângă,

Secunda de pulbere strânsă în pumni,

Din focul lăuntric, vulcan să ajungă,

Bărbat să renască, din zeii păgâni.

 

Ascunde prin lacrimi uscate tăcerea,

Sălbatică strună vibrând fără sunet,

Să ardă de-a pururi în tine durerea,

Cu zâmbet de-o clipă și ghiară de urlet.

 

Tu lasă copilul acesta să cadă,

Prin tine prăpăstii deschise, să-l soarbă,

Bărbatul cu ochi de cărbune să vadă,

Poteca străină și vipera oarbă.

 

Prin flăcări să zboare, strunjit în furtună,

Bătut cu ciocanul de o mie de ori,

Săgeata aprinsă, prin ploaia nebună,

Să-și frângă sclipirea într-o sută de sori.

 

Tu lasă copilul acesta să moară,

De veacuri în tine, adânc îngropat,

Să fumege timpul așa, într-o doară,

Sub aripi zdrobite, de cer și bazalt.

 

Nu-i vreme de gânduri lipite cu ceară,

Nici mamei să-i spui de ascunsul mormânt,

Să murmure magma sub chipul de fiară,

Trezită din moarte și ascunsă-n cuvânt.

Mai mult...

Noroi

Ce ev ciudat acum, când orbii,

Se pleacă celor fără minte,

Când soarta numărându-și corbii,

Împinge vremea înainte...

 

Chiar dacă noaptea rece curge,

Ca o reptilă neagră și vicleană,

Străjerul lângă mine plânge,

Și Marte-și bate scutul de aramă.

 

Încă un pas în pulberea de stele,

Zâmbesc, ...să fie ce va fi să fie,

Pustiu-și strânge pumnii pe zăbrele,

Și vântul poartă stropi de bătălie.

 

De data asta, totul e pe bune,

Mi-aduc aminte prima lor scânteie,

Furtuni de foc pe cerul de cărbune,

Și marea cu miros de piele de femeie...

 

Abia acum, când totul e uitare,

Și ploaia resetează fiecare tunet,

Îmi amintesc de fulgerul din care,

M-am reîntors aici să cuget.

 

La rost și timp, iluzii și durere,

La demonii ascunși în fiecare dintre noi,

Și trecerea, ...în umbră și tăcere,

Și karma unei vieți, cu fruntea în noroi.

Mai mult...

În urma ta...

De ce tăcerea ta mă arde,

Atât de grea în noaptea asta?

În mii de clipe reci și fade...

Sfărmând cu-aripa lor fereastra.

 

Privind în gol, din urma ta,

Pierdut în mine printre cioburi,

Sunt sigur c-am ales cândva,

Prăpăstii adormind sub poduri.

 

Genuni gemând întunecate,

Prin ochi de corb mușcând din tine,

Trăgând din pumnul strâns, o carte,

Rescrisă parcă pentru mine.

 

E un nonsens în orice așteptare,

În vise goale și făcute ghem,

E vina mea că lipsa ta mă doare,

De fiecare dată când te chem.

Mai mult...

Regele gol

Hamalii trag în funii, barje prin nisipuri,

Visând, în dune să se-ngroape,

Cum uraganul urcă pe recifuri,

Prin munți de ură străvezie, deghizați în ape.

 

E vina mea că nu-nțeleg privindu-i,

Tăcerea unor umbre căzătoare,

În cercul lor de flăcări mistuindu-i,

Aprinse patimi între stele muritoare.

 

De zeci de mii de ori, în fiecare clipă,

E vina mea de rob dormind în lanț,

Că nu mă zbat dar mă ascund cu frică,

Departe de lumină, mai adânc în șanț.

 

Atâtor șoapte gângurind înșelătoare,

Complice uneori, în grabă le zâmbesc...

Știu, timpul câteodată doare,

Cu capul, de vreun zid când mă lovesc.

 

Și-i vina mea, ascunsă între rânduri,

De-atâtea ori, însingurat că m-am pierdut,

Ca-n mine însumi să mă frâng în gânduri,

Privind ca-ntr-o oglindă, în trecut.

 

Și fiecare rană a scrâșnit o rimă,

Cu vers ciudat, perfid și mutilat,

Poetului nebun suspect de crimă,

C-a adormit și călimara și-a vărsat.

 

Și vina asta mie, mi-e cioplită-n fire,

Copil râzând de-un rege dezbrăcat.

Mă șterg la ochi, de n-ar fi nălucire,

Dar regele e gol și foarte supărat.

Mai mult...

Înapoi

Nu-i bine! …murmură bătrânul,

Uitându-se cu îndoială înapoi,

Nu-i bine! …cârâi cu ciudă corbul,

Și ochii lui sălbatici sfredeleau în noi.

 

Catargul scârțâia a moarte,

Tăceam privind cu teamă înspre mal,

Și ploi nebune peste coifurile sparte,

Cădeau, urlând cu groază în aval.

 

Chiar dincolo de zidul mișcător de scuturi,

Răsfrântul orizont ne cheamă,

Și gândurile noastre prind contur de fluturi,

Când lăncile în răni încep să geamă.

 

Nu-i bine, lacrimi să înece,

Lucida clipă a cutremurării,

Genunchii niciodată să se-aplece,

În lutul veninos al resemnării.

 

Spre stolul spuselor deșarte,

Săgeți să zbârnâie nomade,

Acum cât somnul e departe,

Oprit la vorbă lungă, de iscoade.

 

Lăsăm izbânda pentru altă dată,

La bărci întorși, pășind în hău,

Căci bine nu va fi vreodată,

Nicicând curat, ferit de rău.

 

Și noaptea asta soră cu destinul,

Respiră ascunzându-se în noi...

Nu-i bine! ...murmură bătrânul,

Și ochii lui priveau cu ciudă înapoi.

Mai mult...