TU

Când tremură sufletul de dorul tău 

Cu lame adânci ce înjunghie mereu,

Lăsat parcă de lungi nopți de agonie 

Ce sfâșie de dragul tău.

Eu îmi aduc aminte că ești doar a mea

Și lipsa ta se simte aievea 

Căci sufletul meu îți aparține 

Peste mii și mii de zile.

Zile care par pustii 

De dragul și agonia inimii 

Să te simtă din nou aproape ar vrea

Și simt clipa și chemarea.

Clipa ce v-a venii atât de repede, 

Mai repede decât îmi pot imagina

Căci sufletul meu îl simte pe al tau 

Iar golul se umple de speranțe mereu.

Singur prin cărările vieții 

Merg adesea agale,

Fără vreun țel anume 

Și mă țin mai de oricine.

Frânt parcă, fără de sfârșit 

Acest ciclu de neînlocuit 

Mă ține prins 

Parcă nu-mi dă drumul,

Nu-mi mai dă sens la drum 

Într-un ciclu nesfârșit.

Plimbându-mă cum o fac mai mereu 

Am găsit o cărare 

Din care parcă, strălucea ceva...

Mă intriga să mă apropii 

Fără să mă gândesc la ce ar putea urma

Mă apropiam încet, încet 

Cu pași timizi

Fără a știi ce mă așteaptă.

Chemat parcă de necunoscut 

Mi-am dorit sa vad 

De unde venea lumina 

Iar când am văzut am realizat...

Că am ajuns unde mi-am propus.

Unde de mult visam 

Să-mi găsesc calea...

Și am găsit-o atât de repede 

Brusc venită fără să anunțe,

Când am văzut cine făcea această lumină 

Parcă dintr-o dată mi-a stat inima.

Nici un cuvânt, nici o mie de nopți pline de lună 

Nu-i poate descrie frumusețea 

Nici un înger nu-și poate explica 

Cum de doar tu strălucești așa...

Cum luminezi totul în întuneric

Iar mie îmi dai din nou 

Sens vieții iară.

Inima și sufletul îmi străluceau de fericire

Îmbătat parcă de a ta lumină 

In constelații de mult pierdută 

Parcă a venit din nou 

Să-mi lumineze numai mie.

Să nu-ți pierzi vreodată strălucirea

Căci odată cu ea mă pierd și eu,

Îmi pierd calea de mult așteptată 

Și cu totul menirea.

Ești mai presus de orice stea 🌟 

Mai presus de orice om își poate imagina

Strălucirea ta îmi dă acum puterea

Iar sufletul și inima îmi sunt legate de ea

Doar tu ești și îmi vei rămâne mereu strălucirea...

Când te uiți la mine 

Și simți, și realizezi 

Cât de frumos eram 

Noi doi, ca în povești.

Și câtă dragoste purtam 

Pe azi, pe mâine 

Lumea se întreba mereu

Oare cum de merg și unde? 

Unde ne ducea acest timp

Nici noi n-am aflat,

Ne luptam mereu în doi 

Cu doar un singur sfat.

Sfatul primit de inimile noastre 

Ce și acum bat una peste toate

Peste poate este greu, știu...

Dar mai știu că acum dacă tu de mână mă ții 

O să ajungem să rupem din nou norii.

Acești nori ce ne-au ținut prea mult departe,

Acum îi spulberăm in vis 

Și poate... poate cu timpul 

Noi o să realizăm 

Că unul fără altul 

Deloc nu funcționăm...

Cum sufletele au ajuns

Doar niste piese la apus,

Fără vreun motiv anume 

Doar epave și ruine. 

De mult uitate 

Rupte parca de realitate 

Luate ca atare, 

Niște ființe fara scrupule ca la început.

Ne-am lăsat ca oameni 

Călcați în picioare 

De trăiri, de sentimente 

Poate oarbe, ascunse peste mii și mii de fețe.

Am lăsat sufletul călcat în picioare

Ne-am înrăit fără să doară, 

Ne-am rupt bucăți din el

Din nou și din nou ca să doară.

Destine am rupt,

Vise am spulberat

Am vrut să lăsăm egoul de ne egalat. 

Orgoliul ce rupe speranțe 

A prins mai mult ca niciodată o așa amploare, 

Peste promisiuni și poate...

Peste tot ce a mai rămas viu, in oameni.

Și dincolo de lume 

Eu aș rămâne,

Și dincolo de suflete oarbe 

Eu tot cu tine aș rămâne.

Și dincolo de zile triste 

Când nu mai simți sensul, 

Și dincolo de obstacole 

Eu tot cu tine aș rămâne.

Și dincolo de nori 

Unde soarele n-ar da să se arate

În nopți de toamnă înnorate 

Eu tot cu tine aș rămâne.

Și mai presus de ani ce trec 

Și dincolo de zile numărate, 

Când viața pare să nu aibă sens 

Eu te-aș ține de mână și tot cu tine aș rămâne pe veci.

Ți-aș sculpta chipul 

Din mii de zâmbete

Câte tu mi-ai pus pe față 

De când ai apărut în a mea viață.

Ți-aș sculpta chipul 

Din milioane de stele,

Dar din câte sunt pe cer

Doar tu strălucești dintre ele.

Ți-aș sculpta chipul 

Din milioane de inimi,

Dar dintre toate

Doar a ta contează tare.

Ți-aș sculpta chipul 

În stânca munților 

Ca să nu poți vreodată 

Să te topești de al meu dor.

Ți-aș sculpta chipul 

Din absolut orice,

Dar nu din marmură 

Căci n-aș vrea să-l strivesc 

Cu iubirea mea toată.

Îmbracă-te-n fulgi de zăpadă,

Fă din lume o vară albă,

Să scrie poeții mereu,

Despre ochii tăi… iarna mea caldă.

Și-n ziua în care-o să ningă,

Să-mi vii îmbrăcată-n zăpezi,

Și lasă-mă să îți trimit dorul meu

Pe câțiva nămeți.

Decembrie să ningă cu foc,

Peste cuvinte și noi,

Să curgă zăpadă din ceruri,

Și vară din ochii tăi.

Iar lumea întreagă să te vadă:

Iubita mea vară... în fulgi de zăpadă.

Daca mi-ai fi vazut lacrima din coltul ochilor

Te-ai fi intors din drum si m-ai fi sarutat.

Daca mi-ai fi deschis inima cu mangaierea ta,

Acum sufletul meu era fericit.

Daca mi-ai fi spus ca ma iubesti,

Te-as fi intrebat " Cat de mult?"

Daca mi-ai fi raspuns: "Indeajuns incat sa mor pentru tine!"

Ti-as fi spus ca am fi murit impreuna.

Dar n-ai facut nimic din toate acestea

Caci inima ta demult nu-mi mai apartinea

Si de aceea ai plecat la fel cum ai venit

Lasandu-ma uitata in nepasarea noptii.

Afară plouă… și e frig

și noaptea s-a lăsat

În gândul meu pierdut te strig

și te caut ne-ncetat,

Visul meu te-aduce iar

și iar te văd în blândul vis
Te strig… dar parcă în zadar,

în lumea mea rămân închis.

Poet pierdut îți scriu iubire

dar tu n-ai timp de dorul meu
Iubirea nu-i decât o floare,

petale cad și îmi pare rău!

Să-ți scriu ceva într-un cuvânt,

cu început și nesfârșit …

În inimă întrezăresc  

un “cumva” că Te iubesc!

Te țin aici…  te-ascult în taină, 

în noaptea dintre noi,

Priviri pierdute la fereastră  

când pe pământ se varsă ploi,

Iar podeaua-i tot mai rece

și pașii mei sunt cioburi sparte…  

Cu parfum tăios de scrum

în priviri neterminate...

Tu ești pierdută-n mintea mea

și te simt cum te-am pierdut

Într-un infinit de clipe moarte…

îngropate în trecut,

Afară plouă… și e frig

și noaptea s-a lăsat …

Încerc mereu să te ating…

într-un gând … neterminat.

(autor: Aurel Alexandru Donciu /  Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate

Dragostea ne-întâmplată nu va trece niciodată,

Rămâne-n gând o flacără ce arde blând, curată.

E visul ce nu s-a-mplinit, dar ne-a schimbat tăcut,

E dorul fără margini, ce-n suflet a crescut.

Rămâne-n amintiri un glas ce n-a vorbit destul,

O umbră de lumină pierdută în tumult.

Un pas ce nu s-a făcut, o mână ce-a rămas,

O clipă ce, în loc să vină, s-a frânt în al său ceas.

Dar dragostea, deși tăcută, e vie undeva,

O amintire ce tresare, străină de uitare.

Căci ce n-a fost, nu poate fi pierdut pe niciun drum,

Rămâne-n noi ca un ecou, în umbra unui fum.

1.Sub albastrul unui cer, imi aplec privirea,

cu gandul la luna si sper,sa imi pot gasi iubirea

2.0 alta noapte a venit tu mi luminezi gandirea,

Imi dai senzatii sa ma agit, tu nefacand nimic doar firea.

3.Ma tii sub norii infumurati si nu iti vad privirea,

poate ca doar separati va avea loc unirea.

4.Ma faci sa ma simt mai bine si dispari in noaptea rece,

inc o luna de ar mai fi tot pe tine te as alege.

5.Si am sa zbor prin spatiul gol, devenind un pasager,

sa te caut printre stele sa ti arat ce mult difer.

6.lar daca te voi gasi, loc in suflet iti voi face,

sa ramai pe totdeauna luna mea, un gand de pace.

7.Piedrdut printre galaxii, cautand o lună aparte,

voi ramane doar cu gandul ca am sufletul departe.

8.Poate ca mai observat, dar eu nu iti sunt de ajuns,

voi ramane-n patul meu visand catre un raspuns.

9.Peste lacul oglindit,iti vad a ta splendoare

Cu speranta n piept si n cer,sa ma vezi tu oare

10.Un intuneric sa ivit, mi a intunecat gandirea

Sa te las na s vrea deloc, dar ma pierd cu firea.

11. Cand prin ceata din vazduh, te zaresc din glie,

Vreu sa sti ca am putut, sa ajung la tine.

12.lar cand ziua va veni, promit, nu te voi uita,

Si iti cer sa fi cu mine,pana ma voi consuma.

Pe când el admira sufletul ei sui-generis

Îl transforma într-o artă de nedescris,

Cu-n fel de iubire greu de ucis,

Prea puțin ușor de descris

Ochii i-a pictat ca un paradis

Iar sufletul, poezie de neatins.

Iar zâmbetul ei rămâne de nedescris

Căci minunea nu poți să o explici, o crezi precis.

Trupul tău gol, o artă divină,

Privirea mea, pensula ce desenează lumină.

Permite-mi, iubire, în tăcere să creez,

Cu ochii mei, tabloul în care te visez.