Eram, eram un gând
și vânt eram curgând
sub cer, pe ape dor
și limpede izvor

în lumi ce numai eu
știam, eram mereu
și paj și împărat
și-n vis eram curat.

Dar timpul nemilos
din ce eram m-a scos
și ce doar eu știam
și ce doar eu credeam,

din gând, din vânt, din cer,
din tot ce e mister,
mi-a dat să gust hain,
mi-a spus mereu să vin

să beau din cupă, iar
și iar, secunde cu nectar
și ore să petrec
și luni să le întrec,

în ani să mă grăbesc,
iubiri să îmi găsesc,
căci lumi cum numai eu
le știu, găsesc mereu.

În mintea de copil,
a semănat abil
semințe ce-au rodit
și-un trup au înrobit,

iar gând senin și zbor
și cer sau lin izvor,
s-au stins încet încet
uitate-n acaret.

Și râsul de copil
și zâmbetul subtil
și lacrima prea grea
și gustul de la nea,

cândva demult erau,
în lumi ce mă știau
un suflet visător,
un strigăt călător.

În lumea ce o știți
și eu și voi, grăbiți,
privind spre înapoi
mai suntem eu și voi?

Și eu și voi mai vreți
din cupă să mai beți
nectar furat de timp
din anticul Olimp?

Și eu și voi erați
și eu și voi visați
și eu și voi, și eu
și voi, mereu, mereu.

Când vorbele tac
un suflet se naşte
şi iubirea inundă
trăirile minţii

Trăirile minţii
prin labirintul vieţii
să treci te învaţă
când vorbele tac

Când vorbele tac
iubirea te prinde
cu mii de cuvinte-n
trăirile minţii

Trăirile minţii
îţi zbuciumă timpul
biet singuratic
când vorbele tac

Când vorbele tac
în gând se-nfiripă
cu greu stăpânite
trăirile minţii

Trăirile minţii
în vise se schimbă
la apusul cel dulce
când vorbele tac

Când vorbele tac
un suflet se pierde
lăsând în restrişte
trăirile minţii

De ce n-ar fi şi mâine-o zi
lăsată-n drum de ursitoare,
când noaptea zorii vor păzi
să-mi fii alături ca o floare?

De ce prin clipe te grăbeşti
să prinzi doar zboruri ostenite,
când an de an mai dăltuieşti
un vis de drumuri înverzite?

O viaţă rog să-ţi facă-n dar
un şir de zile în lumină
şi vinul vechi să-l bem cu har,
din doruri să ne facem vină.

Făcut eu sunt iubiri să-ţi port,
ca-n ziua scrisă de-ntâmplare
s-aştearnă dragostei suport
o poză prinsă-ntr-o scrisoare.

O zi se prinde-n răsărit
pe firul razelor de soare,
o zi mai rog la asfinţit
să pună cerului culoare.

De orice toamnă mă răneşte,
nu-i vina vântului tembel
şi nici a ploii ce tot creşte,
cat vină-n timpul infidel.

Cobori peste visele mele,
tu, toamnă ce iar m-ai găsit,
din ceruri năvalnic rebele
îmi dărui un gând răzvrătit.

Îmi intri în casă cu mină
de doamnă gătită cu stil,
tu pari fără pată şi vină,
dar frigul îl semeni tiptil.

Mă prinde un dor de plecare
când mantia-ţi gri o privesc,
tu crezi că eşti dură şi-ţi pare
că-n tine sunt doruri ce cresc.

Mi-e vremea rămasă o goană
de zile mărunte şi reci,
iar tu eşti aceeaşi icoană,
m-arunci în tristeţe şi pleci.

Corul biserciesc din comuna Șiria, județul Arad. Conducătorul corului, dirijor și tenor Petru Crăciunaș.

12. Kun ptrecut yeu viatza en Lazaret

Dennaltul cerului Domnezeu iubeƒtze paduryle ƒi oameny en Lazaret. En ɧuenta mana luy Domnezeu ƒi Ieƒuz Chriƒtus. Yeu. baronul Aaron von Pieler. kari mor en credintza luy. am pus viatza mya cu dragoste la inima ratacytura kari omu crede ke unealta lu draku ieƒti. Iulya ieƒti fiinza kari plaker lu Domnezeu ka tote nemzeturile. Am scris yeu tote acestea en anno 7003.

Așa cum deja intuise, caietul conținea transpunerea scrierilor baronului. Iulia îi lăsase doar extrase din acesta, fragmente rescrise de ea. Sau poate caietul nu era decât o poveste inventată menită să-i incite curiozitatea. Era complet dezamăgit. Sperase să țină în mână un document mai vechi decât Cartea de cântece din anii 1570 cunoscut și ca Fragmentul Todorescu și considerat ca fiind cel mai vechi text românesc scris cu caractere latine. Se așeză pe scaun și începu să citească.

După trei nopți petrecute alături de tabăra de la turnul roșu ne-am întors în sat. În fiecare noapte Ion se furișase printre corturi și reușise să-mi aducă o parte din lucrurile de îmbrăcăminte. Nu era greu să le recunoască deoarece pe toate era încrustat blazonul familiei mele. Am plecat fără să am nici cel mai mic regret. Trecusem bine de 40 de ani și eram dornic să evadez din acest mod de viață căruia nu-i mai găseam rostul. Am învățat să urăsc și să ucid în numele domnului dar eram neajutorat în fața iubirii. Mă chema iubirea pământeană așa cum ea ne-a fost lăsată de Dumnezeu când ne-a dăruit păcatului. Căci oare nu El a semănat pomul? Nu El a dat viață șarpelui? Nu El a zămislit femeia? Acum femeia era în fața mea, un trup ca o salcie unduită de vânt. În urma ei plutea mirosul atrăgător de iasomie pe care îl simțeam până în adâncul ființei. O priveam și nu mă mai săturam să-i urmăresc balansul șoldurilor. Aș fi vrut să-i aud mersul pentru a mă convinge că nu visez dar vântul puternic umplea văzduhul cu zgomotul pădurii. Am ajuns la casa din marginea satului. Mama Iuliei era așezată pe un scaun și părea încremenită cu privirea aţintită spre micul oblon ce dădea înspre râu. Mai târziu am aflat că o vecină venea să o îngrijească când Iulia lipsea mai mult. Mi-am lăsat lucrurile în cerdac și am așteptat fără să încerc să intru în casă. Nu eram decât un străin ce se agățase de acest loc într-un mod greu de înțeles pentru două femei cu mințile tulburate de demoni, cum îmi dăduse de înțeles Ion. Mai aveam timp să mă întorc la tovarășii mei. Să redevin soldatul lui Dumnezeu care bântuia lumea pentru a stârpi de pe fața pământului ultima suflare de păgân, dar trupul meu era acum înlănțuit de alte dorințe iar inima se zbuciuma să-și găsească vadul larg în care sângele fierbinte să poată găsi răcoarea veșnică. Ochii căutau spre ușa dinspre care se auzeau frânturi de vorbe pe care nu le puteam înțelege dar al căror sens nu putea să-mi scape. Era vorba despre mine și despre Ion, cel căruia obștea îi refuzase slujba de căsătorie cu Iulia. Se luaseră din dragoste și acum, tot din dragoste, Ion se hotărâse să o lase celui ce reușise doar cu o mângâiere să înlăture de pe fața schimonosită acea strâmbătură pe care o moștenise tot neamul ei. Ea, Iulia, nu se mai privise de ani de zile în oglinda râului, iar acum nu se mai sătura să-și contemple zâmbetul larg, să lase privirea să-i arate ochii mari pictați cu culoarea cerului. Ceva se întâmplase cu trupul ei, mușchii aflați în continuă strânsoare redobândiseră o moliciune ce lăsa ființei spațiul de odihnă atât de necesar minții. Stătea în fața mamei ei. Ca la o comandă, aceasta începu să-și balanseze trupul spre tăblia mesei, aproape să-și zdrobească fruntea. Un tremur o cuprinse și pe Iulia, fața redobândi acel rictus înscris ca o rană adâncă pe obraz, ochii se tulburară și vorbe de neînțeles i se desprinseră de pe buze. Își luă mama în brațe și împreună se avântară într-un joc al trupului sortit să sperie pe oricine. Ion se repezi afară și făcu semne disperate.
— Vino! Vino!
Am pătruns în ultima încăpere și am înțeles că o nouă criză de nebunie cuprinsese mințile celor două femei. O mamă iremediabil pierdută într-o lume aparte în care trupul era o armă a unei minți încătușate în cine știe ce vâltoare înnegurată din viața ei și o fiică care de mică fusese părtașă  acestei scene. Nu cumva gesturile ei nu aveau un suport legat de vreo boală a minții ci mai degrabă erau parte a unui limbaj pe care mintea l-a învățat așa cum înveți să vorbești?
— Dracul! A intrat dracul în ele! Ți-am spus că sunt blestemate! Pleacă!
Am stat câteva clipe nemișcat, privindu-le intens. Încercam să fur privirea Iuliei din această încleștare a ochilor. Simțeam că trupurile sunt comandate de un fluid ce se strecura în mintea Iuliei prin privirea mamei sale. Trebuia să găsesc propriul limbaj prin care să  mă pot face auzit de mintea Iuliei. Ori nu poți construi ceva nou dacă nu ștergi amintirea trecutului. Un trecut pe care va trebui să-l înlătur din amintirile femeii. Reușisem să prind mâna Iuliei în timp ce alergam în jurul lor. I-am apucat degetul mic și l-am îndoi apăsând cu putere. Ritmul Iuliei se reduse simțitor iar mama ei căzu aproape leșinată și se pierdu într-un somn adânc. Am întins-o pe pat și l-am oprit pe Ion să o lege cu curelele pregătite. Iulia se ghemuise la picioarele maică-si și plângea înăbușit. Printre sughițuri făcea gesturi disperate arătându-mi ușa.
— Pleacă! Eu nu pot fi fericită.
M-am apropiat și, la fel ca în prima zi, i-am prins fața între mâinile mele. Plânsul zgomotos, aproape isteric, se domoli lăsând loc unei descărcări liniștitoare. Ochii se limpeziră iar privirea ei implora ajutor.
— Nu am să plec, Iulia! Voi avea grijă de tine și de mama ta.
Continuam să-i mângâi fața și nici nu am observat când Ion plecase. Din acea zi am rămas acolo, dăruind fiecare clipă unei iubiri de care nu credeam că sunt în stare.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

Viața e senină,

Când îți dă lumea lumină

La bine și la greu,

Noi, vom fii mereu

Chiar de-i ploaie, sau de-i vânt,

Acasă este locul nostru sfânt,

În care ne vom revedea chiar și-n noaptea aia grea.

Împreună vom învinge,

Orice taur ce ne-n pinge,

Prin noroi și prin șuvoi,

Împreună, vom fi doi.

Eu cu tine,

Siguranța, împlinire.

Te aș picta, aș face artă,

Te aș cânta sau recita…

Dar te scriu in poezie,

Să rămâi în mintea mea

Să mă chemi să stăm de vorbă,

Și să întrebi de starea mea

Sper să am destulă forță

Să ți spun că mă voi vindeca

Și să ți spun că nu mi lipsești

Nici tu nici ale tale glume,

Te caut în povești și basme

Dar nu pot să te găsesc

Am scris despre iubire n sine,

La care poate eu visam

Dar nu știam ca “mâine” doare

Căci “mâine” nici nu mai era

Am visat cum mă iubeai,

Acum degeaba o mai fac

Brusc m am îndepărtat

Credeam că mă voi vindeca

𝙿𝚕â𝚗𝚐 𝚌â𝚗𝚍 𝚙𝚕𝚘𝚞ă.

𝙼ă 𝚌𝚞𝚗𝚘𝚜𝚌 𝚙𝚎 𝚖𝚒𝚗𝚎?

𝚂𝚞𝚗𝚝 𝚜𝚝𝚛ă𝚒𝚗ă î𝚗 𝚜𝚒𝚗𝚎.

𝙼𝚎𝚛𝚐 𝚞𝚍ă, 𝚏ă𝚛ă 𝚞𝚖𝚋𝚛𝚎𝚕ă,

𝚂𝚌ă𝚕𝚍𝚊𝚝ă 𝚍𝚎 𝚙𝚕𝚘𝚊𝚒𝚊 𝚛𝚎𝚌𝚎!

Autor Zamurca Alina (poezie simbolistă )

Compusă pe 18.02.2026

Pe uliţa aceasta nu mai răsună 

Până târziu în noapte glasuri de copii .

Pe uliţa aceasta tăcerea se sufocă

La ora când umbrele dorm .

Uliţa aceasta este tristă ,

E ca o clepsidră cu vieţi ,

Timpul exersează picurând ultimul fir .

Pe aici se plimbă tăcut Dumnezeu ....

Printre coastele strivite de singurătate

Picură liniştea . Nu mai e nimeni ....

Niciun glas de copil nu mai răsună 

Până târziu în noapte . 

Uliţa este pustie , doar marginile ei

Vorbesc despre o trecere .

Pe aici miroase a iarbă ....

Între cele două respiraţii ale ei 

Nu se mai joacă niciun copil .

Să mă săruți dulce, fără să doară

Să nu mă mai lași ca ultima oară

Să nu mă lași cu ochii-n ploaie

Să nu mă lași în lacrimi șiroaie

Să mă săruți cu-n dor curat

Să nu-mi lași a meu suflet fisurat

Să nu-mi promiți ceva ce n-ai să faci

Iar cu iubirea să nu mi te prefaci,

Căci viața ne trece, și doare rău

Când eu te chem, iar tu nu ești al meu

De-ar fi iubirea cum el îmi povestea

Aș fi iubit mai mult, dar doare dragostea…

Să vii să mă săruți cu foc cu al tău dor

Să nu mă faci să simt doar un sentiment de gol,

A mea inima ar vrea doar alinare

Nu să rămână iarăși în nepăsare.

Dacă ai știi cât de pătrunse îmi ard gândurile, când ele ma poartă spre tine. Iar cât de pătimașa ma simt-n taina nopții, atunci când lacrimile nu mi le mai țin-n frâu și le las pustii să zboare

Dacă ai știi cât de tare ma doare dorul de tine căci flacără iubirii noastre încă arde atât de vie și plăpândă-n mine.  În scrierile pe care le scriu, ard atât de profund de dor și amăgire

Dacă ai știi....știi de fapt, deși se spune că ce nu știi, nu te doare, dar tu îmi știi toată ființa, dar oare știi ca trec-n neființă când te scriu pe sufletul meu?Sentimentul e atât de viu, dar sufletul mi-e doar mort făr' de iubire. Credeam ca știi sa iubești, te credeam om

Și nu orice om, omul meu de nădejde, dar tu știai prea bine ca al meu foc ardea cu atâta intensitate-n interiorul neputinței mele, dar tu n-ai ucis nici cel mai mic suspin. Și dacă atunci m-ai cunoscut atât de bine de ce nu ai vrut să mă alini? De ce mi ai făcut autopsie trupului meu ca să afli de ce sunt rece, iar sufletul mi-e mort, dacă oricum cu toate rănile mele ai plecat ca frunzele frânte a unui amăgit pom?

Ai știut, străine iubit, oh ai știu totul din sufletul-mi abis, dar ai preferat sa taci printre umbre mute. M-ai părăsit știind mult prea bine c-am sa mor de dorul tău căci n-am pe nimeni alături, iar viața-mi fără de vreun rost tom.