6  

Despărțirea

O veste trista am aflat,

Ca tu din lume ai plecat, 

Bunica mea, e foarte greu,

Dar știu ca ești la Dumnezeu. 

 

Deja mi-e dor de a ta voce, 

De al tău chip, de a ta îmbrățișare,

Fără de tine totul e rece, 

Și asta e ceea ce ma doare. 

 

Acum, bunicul trist, singur în casă, 

Ii este dor de-a sa nevastă, 

De vocea ei dulce ca mierea, 

De ochii care-ți luau durerea. 

 

Îmi este dor de bunătatea ei, 

De primirea-n casa, călduroasă, 

Acum, te duci chiar de nu vrei, 

Sa vizitezi bunicu' acasa. 

 

Acum, cu ochii plini de lacrimi, 

Înghit în sec, dar n-am ce face, 

Au fost distruse multe inimi, 

Ce nici acum nu mai au pace. 

 

Florile la cimitir, 

Sunt un simplu suvenir, 

Dar o piatra prețioasă, 

Nu mai este acum acasă. 

 

Înapoi ea nu mai vine, 

A plecat cu o dorința, 

Nu mai vrea aicea jos, 

Unde-i chin și suferință. 

 


Categoria: Poezii despre moarte

Toate poeziile autorului: ESTERA POSTOLACHE poezii.online Despărțirea

Data postării: 15 ianuarie

Vizualizări: 69

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Scrum

La sfarsitul tau de drum,
Faptele s-asaza scrum
Iti dai seama ,din nou vezi
Ai gresit, acum te pierzi.
 
Nu esti tu, ingandurat,
Cazi in vicii, adunat,
Te cauti din nou pe tine
Si stii ca nu esti bine.
 
Trece timpul mult mai greu
Karma se-ntoarce mereu
Fapte , fapte tot au fost.
Oare mai are vre-un rost?!
 
Nor de dor ,lung-n ganduri zbor,
Stins in visuri , muritor ,
Te trezesti , pici in pamant,
Ingerii in cor iti cant.
 
Speranta calatoare,
Norocul tau acum,
Nu-i zi de sarbatoare
Ci e viata ta in scrum.

-1

Mai mult...

Zac... tot zac

Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,

și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"

Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,

cum mă ridicam, el nu se mișcă.

 

Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,

apărea și dispărea ca aburi din ibric.

O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,

cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...

 

Pierită forma ce-a avut-o cândva,

tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...

Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,

iar împrejur tot vinul se vărsă...

 

N-am să mai asist la a lor ignoranță,

lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...

Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,

pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.

 

De plânsete și milă să se descotorosească,

nu-i alinare pentru moartea prostească.

Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,

continui până voi zări lumina în treacăt.

 

...

 

M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,

păcat că eu nu voi putea să le aud.

 

 

 

 

Mai mult...

Tot înainte!

 

Sub sclipirea bombei solare,

   se-agită un mic orășel.

E arșiță mare, multă sudoare,

   toți se-aprind ca scânteia pe fier.

Norul grabnic le refuză porunca,

   se prezintă la loc răzbunător.

Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,

   sub nor arde tot pământul de dor...

 

În mijlocul crizei, țipete răsună,

   nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.

Doi copii se mai țin strâns de mână,

   o speranță într-un gest răvășitor...

Dar și speranța câteodată moare,

   când te-mpungi pe drumul spre izvor...

Apa se duce, apa tot dispare...

   și din măr mai rămâne un veșnic cotor.

 

Viața e moartă în mica adunare,

   însă, undeva se află acel supraviețuitor.

E grea povara vieții, e gravă provocare,

   nu toți reușesc să scape neiertător.

Așa că, omul oriunde se găsește,

   tot va căuta un mic ajutor.

Și călăuza apare, cu trăsura gonește,

   și-l salvează pe cel muritor.

 

Curioasă din fire, călăuza întreabă:

   ,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"

Omul sfios, nu știe ce să creadă,

   ,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"

Cu gândul la nor, cu teama crescândă,

    musafirul răspunde cu-n vag mister.

,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",

    o nenorocire venită cu-n aer mișel...

 

Merge și tot merge trăsura prin vale,

   coboară și urcă fără-ncetare.

La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,

   călăuza pare că-i dă crezare.

O vie se vede din trăsură, ce veste!

   și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.

De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!

   doar un strop, că mi-e sete de mor!"

 

Zis și făcut, întocmai se întâmplă,

    omul o culege și setea-și potolește.

Mai trece un timp și tot stă la pândă,

    la margine de drum, doi saci zărește.

Se-ndură de călăuză să oprească din nou,

    câteva straie de-ar găsi prin ele.

Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".

    și omul repede s-a și schimbat în ele.

 

Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,

    dar îl trezește un răgnet asurzitor.

Pe drum, o bătrână geme de sete,

    ,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"

Însă călătorul vrea acum să doarmă,

    de babă să se ocupe altă soartă.

Și hotărât, poruncește ca din goarnă:

    ,,tot înainte, că-i oricum moartă!"

 

Mai merge trăsura, mai merge cât poate,

    până ce un copil jupuit zărește.

Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",

    călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"

Cu nervii la pământ, sătul de omenie,

    omul se vede stăpânul companiei.

Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"

    iar călăuza rămâne supusă tiraniei.

 

Trăsura iese din acel orășel,

    a văzut și altele... destule...

Pe un drum nou a luat-o-n mister, 

   soluții s-au găsit, chiar cu sutele.

Omul apoi observă o groapă,

    ,,aici trebuie să facă un ocol."

Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,

    și nici urmă de cel salvator...

 

Omul se jelește, zbiară mai puternic:

    ,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"

Doar norul se observă, la fel de grabnic,

    ca în ziua când el se-ascundea de foc.

Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,

    călătorul se nimicește într-un glas sonor.

,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,

    pe veci să trăiești întunericul arzător."

    

    

 

 

   

    

 

 

 

 

 

 

 

   

   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai mult...

Fata pe deal

Luminile se reflectau  

Pe chipul său tânăr 

Stelele se intersectau 

Când auzeau săracul gemăt rupt din zor

 

Mărgelele cădeau 

Pe de-a lungul dealului 

Iar, greutatea metalului 

Trupul fetei îngrămădeau.

 

Lebedele dansau 

Pe lângă fata îmbujorată 

Penele lor își luă avansu' 

În ziua cea înnorată...

 

Liniștea dealului

Sfârșitul spectacolului 

Momentul de odihnă terminat,

Momentul de calmitate exterminat...

Mai mult...

Toată durerea

        durerea toată,

     o scriu în versuri,

        mici și scurte,

   mai mult nu e nevoie.

   timpul trece,timpul vine,

   iar durerea rămâne cu mine.

    noaptea satul doarme.

   numai eu nu am somn,

   durerea îmi încurcă,

  încărcată cu lacrimi.

   Și eu atunci,

  sudoarea de pe față o șterg,

 respir cu grijă și teamă,

 Mi-e frică să nu mor

 și durerea să moară cu mine .

 

Poezie despre moarte,durere .

Autor 🖤 Zamurca Alina 🖤🖤 

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Străinătatea

Mulți copii se îndepărtează, 

De părinți și de-alor casa, 

Pleaca în străinătate, 

Rămânând în urma toate. 

 

Stau părinții pe cerdac, 

Și se uita-n urma lor, 

Pleaca ce le e mai drag, 

Rămânând doar praf de dor. 

 

Părinții îmbătrânesc, 

Poarta nu se mai deschide, 

Și asa e și firesc, 

Străinătatea nu minte. 

 

După ani și ani de zile, 

Vin regretele apoi, 

De ce ai plecat copile! 

Și-ai lăsat în urma doi?

 

Doi părinți ce te-au crescut, 

Cu dragoste și iubire, 

Dar tu ai făcut ce-ai vrut! 

I-ai lăsat ca pe ruine. 

 

Stau în prag și te așteaptă, 

Anii trec, tu nu mai vi, 

O sa vi acus la poarta, 

Dar nu ii vei mai găsi. 

 

O să-ți para rău de toate, 

De alegerea făcută, 

Pleaca din străinătate, 

Hai acasă! Vremea-i scuta.

 

Timpul nu sta, nu te-așteaptă, 

Să-ți mai vezi părinți-odată, 

Hai acasă, nu mai sta! 

Profita de șansă ta!

Mai mult...

Floarea ratacita

E o floare mititica, 

Cu petale vestejite, 

Ea vrea apa și iubire, 

Nu doar vorbe rătăcite. 

 

Se hrănește cu emoții, 

Și cu bune și cu rele, 

De primește numai rele, 

Floarea aceasta nu mai crește.

 

E o floare mititica, 

Trandafir de catifea, 

Cu petalele ce-i pica,

Sănătate vrea și ea. 

 

Ca și a mea inimioara, 

Vrea emoții numai bune, 

Ea primește doar ocară, 

Ce face în asta lume? 

Mai mult...

Valea întunecată

E o vale întunecată, 

În pădurea de smarald, 

Ceața o cuprinde toată, 

Chiar formându-se un gard.

 

Când privești din depărtare, 

Poți zări un animal, 

Și te-ntrebi ce este oare? 

E un cerb sau un elan?

 

Spirit înfricoșător, 

Bântuie noaptea și ziua, 

Stele vor canta în cor, 

Pana va veni lumina.

 

E o vale întunecată, 

De sus dacă o privești, 

Pare-o lume fascinanta,

I-o placere s-o privești. 

Mai mult...

La fântână

Sta fetita la fântână, 

Sta cu lacrimi de durere,  

Are o poza în mana, 

Ce o strânge cu putere. 

 

E portretul mamei sale, 

Chipul ei de îngeraș, 

Sta fetita, plânge tare, 

Are lacrimi pe obraji. 

 

La fântână se retrage, 

Și o cheamă, o imploră, 

S-o mai ia o data-n brate, 

Sa-și mai vadă viitorul. 

 

Un izvor de apa lina, 

Ochii ei înlăcrimați, 

Nimeni nu o mai alina, 

Nici chiar tata, nici chiar frați. 

 

La fântână, 

Sta fetita supărată, 

Fără mama, fără tata, 

Pe-al ei suflet cu o pată. 

 

Pata ce nu se mai șterge, 

Rămâne un mare semn, 

Imprimat în ochi și in sânge, 

Si-n viata ei etern. 

Mai mult...

Dacă ai știi cât te iubesc...

Nu ai mai crede ca-s nebuna,

Ca am ceva ce ma omoară,

Eu mai aștept decât un,, buna", 

Sa faci ca totul sa dispară, 

 

Dacă ai știi cât țin la tine, 

Un univers, o-întreagă galaxie, 

Chiar mii de stele sa îmi vina, 

Eu le resping, fiindcă te vreau pe tine. 

 

Nu cred ca știi, de câte ori, 

În vise tu îmi apăreai, 

Erai ca soarele în zori, 

Ce ma-ncalzeai, ma protejai.

 

Nu cred ca știi ce e iubirea, 

Nu știi ce-i în inima mea, 

Nu știi tu care mi-e menirea, 

Te vreau doar în viata mea, 

 

Nu îmi doresc decât cuvinte, 

Sa aibă sens, sa aibă noimă , 

Nu îmi doresc acum romane, 

Nici dagoste numai de formă. 

 

Sa ma iubești, îmi e deajuns, 

Sa știu ca simiți la fel ca mine, 

Sa știu ca toată viata mea, 

Cu tine voi fi chiar de mâine.

 

Dacă ai simții cu adevărat, 

Acea iubire pura, 

Nu ai mai spune ca-s asa, 

Atâta e nebună. 

 

Nebuna poate după tine, 

Nu e obsesie, e doar o dragoste, 

De vrei sa ma-înțelegi atunci e bine, 

Dar tu ma vezi doar ca pe-o pacoste. 

 

De ma întrebi ce e iubirea, 

Cuvintele nu îți vor demonstra nimic,

Stai lângă mine, citeste-mi privirea

Și vei afla totul rapid. 

 

Alegi doar sa te ferești, 

De ale tale sentimente, 

Care oricum îți sunt firesti, 

Insa le rupi ca pe niște ligamente. 

Mai mult...

Prima data

A fost usor sa te-ntalnesc,

Doar o singura data, 

Privirea ta, fior ceresc, 

M-a înnebunit deodată.

 

Când apăreai în calea mea,

Erai ca răsăritul zilei, 

La prima ora îmi zâmbea,

Ce ai făcut cu mine? 

 

Și luna de pe cer sa vina, 

Și nu ma bucura prea tare, 

Voiam să-ți vad a ta lumina, 

Leac pentru a mea supărare. 

 

Acum ca soarta a apărut. 

Am luat-o pe drumuri diferite, 

Eu am rămas în trecut, 

Numai cu tine în minte. 

Mai mult...