Izbăvire

În căutări imprevizibil fir al vieții

Ușor sensibil ,gata să se piardă

Trezit năuc în bruma dimineții

Speră la soare să-l dezmiardă.

 

Pe drumul existenței sale

Doar timpul luptă rațiunii

Starea de bine și de jale

Se află pe hotarul ficțiunii.

 

Mișcat de tresăriri ce par hilare

Condus pe cale doară de hazard

Preocupat de căutări hoinare

E prea dibaci ori cu ușor retard.

 

Alintul fin al vorbelor de duh

Cuceritor șiret în prag venirii

Se răspândește în văzduh

Trasând pe drum și calea firii.

 

Cu răsuflări de disperare

Atât cât suflu să nu piară

Salvat adeseori de soare

Trăiește doară să nu moară.

 

Salvarea este în iubire

Dar sigură nu poate fi

De multe ori e amăgire

În noaptea lungă către zi.

 

Dorință ,fantezii deșarte

Trăire doară în visare

De minte trupul se desparte

Și pribegește-n căutare.

 

Pierdut în jocul amăgirii

Cu spirit fals ,cuceritor

Umil ,cuprins dezamăgirii

Învins de dulcele amor.

 

Te ghemuiești în carapace

Plăcerile ți le suprimi

Iubirea face și desface

Ea îti dă aripi dar și spini.

 

Amar e gustul neputinței

Ascuns e leacul vindecării

Plutești pe norul umilinței

Și frâu îti dai doar delăsării.

 

Nepregătit tu ești se pare

Să guști fărâmă din iubire

Și ce părea a fi salvare

E haină grea la osândire.

 

Sau poate nu a venit timpul

Și-ți este dat să tot încerci

E complicat ,pare și simplu

Să stai pe loc ,cât să și pleci.

 

Te depărtezi însă de toate

Călătorești în bezna nopții

Auzi ticăituri de șoapte

Ce te strivesc pe drumul sorții.

 

Trăirile își fac toate cătun

În codri  neguroși și reci

Se zgribulesc și se supun

Oblăduite de cuvinte seci.

 

Durerea ta pornește vântul

Ce mișcă freamătul pădurii

Înăbușit îți este gândul

De suicid morbid în fața urii.

 

Reflexia pe firul vieții

Obtuză și introvertită

Ca o strigare ,în hăul ceții

Așteptă ziua însorită.

 

Când razele se vor răsfrânge

Peste tărâmul înghețat

Cu lacrimi sincere va plânge

Și eul cel prea greu încătușat.

 

Renașterea în simțăminte

Nou început sau poate nu

În cer trimite rugăminte

Cât timpul doar un pic stătu.

 

Speranța e preocupare

Destinul cerne sigur calea

De ce e scris nu e scăpare

Când bate gongul e plecarea.

 

În tremur cald și în suspin

Pe firul nențeles al vieții

Pocalul dulce cu venin 

Revarsă-n zorii dimineții.

 

Păcatul cutezanței tale

De vindecare prin iubire

A tot urzit ca a ta cale

Să umble doar în rătăcire.

 

Și nimeni cred nu are vină

Decât tu ești cel vinovat

Ai sperat clipa o să țină

Dar timpul nu a ascultat.

 

Ai pribegit în false căutări

Să primești mult să dai puțin

La suflet acum dai gustări 

Doar din pocalul cu venin.

 

În inimă suspin și rece

Atâta doar a mai rămas

Durerea arde și nu trece

Să țipi  ai vrea ,dar nu ai glas.

 

E drumul tău ,e calea ta

Nu poți schimba ce este scris

Te chinuie și acceptarea

Că ești chiar propriul tău învins.

 

Ai fi putut mai mult a face

Dar ai făcut puțin se pare

Tardiv regret ,nu î-ti dă pace

În aste clipe ce nu îs ușoare.

 

Pe patul suferinței tale

Aștepți un semn de înțeles

Să fie totuși o scăpare

Răul făcut să fie șters.

 

Un rău făcut chiară și ție

Prin sensul dat clipei trăite

Surâsul fin al soarelui să fie

În inimile prea adânc rănite.

 

Un calm ,o liniște profundă

Cuprinde trupul încercat

O adiere parcă blândă

Prin poarta minții a intrat.

 

Și de nu este rătăcire

Și mintea e înca lucidă

Călătoria firii prin iubire

A fost destin ,hazard ,osândă.

 

 

 

 

 


Category: Philosophical poem

All author's poems: Maricel Bouros poezii.online Izbăvire

Date of posting: 8 June

Added in favorites: 2

Timp de citire: ~6 min.

Views: 1133

Log in and comment!

Other poems by the author

Rătăcire

Cu aripile foarte grele

Sub norii negri și înalți

Speranțe false ale mele

Culcușul cald vă ferecați.

 

În calea ploii repede și reci

Nicicum nu reușiți a face față

Pe cerul ce îi pierdut pe poteci

Vă agățați cu temere de viață.

 

Văzduhul doară vă e cuib ,

Cu toate gânduri ale mele

A-ți făurit și ridicat coșciug

Ce odihnește printre stele.

 

De mine parcă prea departe

În căutări mereu vă regăsiți

În viața mea este doar noapte

Spre zori îs așteptări să reveniți.

 

Dar amăgirea e destul de mare

Simțirea îi greoaie și beteagă

Și mintea strigă de mă doare

Nu vrea nicicum să înțeleagă.

 

Mi-i trupul apăsat și obosit

Sunt doar o pierdută nălucă

Rămas ,până și dorul de iubit

Caută clipa , să se tot ducă.

 

Discern abia ,foarte puțin

Aș vrea ,doresc de e să vină

Un semn de sus ,poate divin

Să pot dormi și să am tihnă.

 

 

 

 

More ...

Lupa sorții

Ți-am fost un frumos vis

Cândva spuneai chiar  tu

Acum pe cerul parcă stins

Din mine totul se pierdu.

 

E poate zbucium mult

Regretele nu sunt puține

Frumosul cel pierdut

Nu vru a mai rămâne.

 

Abisuri reci de gheață

Au răcit inima în piept

În țurțuri de speranță

Și dorul aprig e inert.

 

Minciuni parcă nevinovate

În scrum de falsă neputință

Încrederi duse ,măcinate

Îs mari furtuni în conștiință.

 

Cuvinte reci ,dure și grele

Rostite tăios fără rost

S-au cuibărit adânc și ele

În sufletul simțit anost.

 

Iubire mare ,patos ,dor

Trăiri poate adevărate

Acum firav se sting și mor

Și spui ,doar din păcate.

 

E lupta minții pe sfârșite

În prag înalt de renunțare

Pe drumuri șterse ,rătăcite

Va fi doar cruntă căutare.

 

More ...

Către rai e trecere prin iad

Nu poți trăi cred simplu fericirea

Făr să suspini în cruntă suferință

Poteci sterpe ,în chin trece iubirea

Prin guri de foc și gravă umilință.

 

De indolentă este uneori simțirea

Sub haina renunțării ce te strânge

Și totuși reușești să săruți fercirea

Ajunge împlinirea de bucurie-a plânge.

 

De vraja e pierdută uneori pe drum

De ce primești e minim la maxim ce oferi

Ajungi  să cauți ,tu singur doar în scrum

Și de găsești ceva ,e bine cât să speri.

 

Tot ocolești cazanul să nu te scapi în el

Și focul ce îl fierbe să nu te pârjolească

Cum treci să fii întreg ,e cred doară mister

Ai încercat și iadul ,nu vru să te primească.

 

Ieși cu sechele poate ,dar sufletul călit

Zărești abia ,lumina după o cale lungă

Și de-a rămas ceva ,e dorul de iubit

Să fie fericire nicicum nu o să- ajungă.

 

Aștepți ploaia să vină ,pe tine doar să cadă

Să spele fumul negru și scrumul de pe tine

Să vină răsăritul ,pe tine doar să vadă

Să încălzeazcă frigul ,ce inima îl ține.

 

Și ostoit de toate ,dar totuși cu dorință

Îți iei puțin răgaz ,spre cer cauți privirea

Implori divinitatea ,să fie cu putință

Să vină ,să rămână ,la tine fericirea.

More ...

Tumult

Ești singur și pari bine

Dar totuși nu prea ești

Prin freamătul din tine

Simți cum te ofilești.

 

Pe tine unul doar te placi

Egoul e nespus de mare

Nu țipi ,doar te închizi și taci

Refuzi să crezi ,dară te doare.

 

Bine nu știi ce e iubirea

Dar totuși cred ai vrea

Să simți cum fericirea  

Doar schimbă starea ta.

 

Ești singur ,totul pare

Prea greu ,nicicum ușor

Ființa simți cum doare

Te zbați stânjenitor.

 

Pe ei îi vezi de mână

Și vrei să-i înțelegi

Doar speri să mai rămână

Dorești să îi dezlegi.

 

Să vezi cum de se poate

Ești dornic nu un pic

În piept auzi cum bate 

Tu nu simțeai nimic.

 

Înclini spre compromis

Să poți ieși din carapace

În corpul tău ușor învins

Doar inima nu poate tace.

More ...

Strădanie

De în apus cerul sărută umbra

În acalmie tremură visarea

Din tremur rece se oprește unda

În care doar exultă nepăsarea.

 

Din zbucium aleargă trezirea

Când ploaia rece țintuiește clipa

Pe lanțul vrăjii rupe tresărirea

Ce za cu za s-a oțelit cu frica.

 

Prin urletul descătușării

Ecoul dus spre nori aleargă

Prea aprig fiorul negării

E silit grav să înțeleagă.

 

De cum a îndrăznit furtuna

Să ostoiască strigătul durerii

Înfumurată maxim pare urma

Și vrea șterge rânjetul tăcerii.

 

Divină pare mângâierea

Pe pleoapele visării fade

Gingașă simt e adierea

Ce cu blândețe parcă bate.

 

În căutări de a-nțelege

De ce e zâmbetul pierdut

Tumultul nu putu a șterge

Crâmpeiul dorului tăcut.

 

Renașterea prin jocul sorții

De a stârnit totuși dorința

Va pierde poate calea morții

Pe care zăbovește suferința.

More ...

Pași în gol

De inima îți este tot mai rece

De simți că vrei să te ascunzi

De apăsarea grav te trece

Nu poți păși ,doar te afunzi.

 

În ceață deasă bâjbâie privirea

Prin beznă cată zâmbetul pierdut

În întrebări retorice se pierde firea

De ce tăcerea ,punțile a rupt.

 

Soluție pare tu crezi ,e izolarea

Dorești să fugi dar spațiul e închis

În luptă cruntă este acceptarea

Cum dară ai ajuns așa de stins.

 

Te prind continuu negre gânduri

Crezi soarta nedreaptă și rea

Din ochii umezi pleacă cârduri

Pe chiupul încruntat vor tot brăzda.

 

Doar perna știe ,poate ca să spună

Câtă durere sufletul tău poartă

Și nu e noaptea ,nici dimineața bună

Sunt pași în gol ce caută în soartă.

 

Ce curs are destinul pentru tine oare

Va fi lumină totuși prin tunelul tău

Ți-e teamă a răspunde ,te și doare

În loc de să fii bine ,tu ești foarte rău.

 

Stafie umblătoare simți că parcă ești

Că mori în fiecare zi puțin câte puțin

Ca să renunți în a iubi ,te poticnești

Nu înțelegi cum sentimentele rămân.

 

More ...

Poems in the same category

Credințe

Obiceiuri fără vreun motiv,
Explicat pe un portativ,
Pentru sunet destinat,
Melodie surdă, cu versul neexplicat.

 

Să simt ce simți din obicei,
Vrei confuzia formată conform matricei;
Prin date adunate fără întrebare,
Ce, pusă, devine supusă la ridicare.

 

Din sprâncene judecând,
Încercând să plac, scârbit în gând, apoi forțând;
Zâmbetul și expresia de înțelegere,
Pentru a ta tăcere.

 

Purtând straie tradiționale,
Într-un mod ipocrit le faci formale,
Formând o uniformă a identităților goale,
Existențial, întrebând direcțiile morale.

 

Tradiții aduse de sfinți necunoscuți,
Purtați doar în vorbă, căci prin suflet pângăriți;
Răniți ca ființe, căutând portițe
Prin sentințe de integrare a unei ființe.

More ...

Prea multă sensibilitate în islandeză

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

 

Of mikið næmi

 

Lélegt næmi er gott á sinn hátt. Það er gott að vera næmur, láta í ljós eftirsjá okkar þegar einhver hefur upplifað minna skemmtilega atburði, vera með honum, hlusta á þá, hughreysta þá, skilja þá, lina þjáningar hans, andvarpa með þeim, gráta með þá, að vefja þá þegar þeir eru kaldir, binda þá þegar kötturinn klóraði þá (að það var líka þeim að kenna að hann klóraði þá, því þeir kunna ekki að leika sér með hann), setja íspoka á þá úr ísskápnum yfir tognuðum ökkla, þurrka tárin þeirra, gefa þeim lyf til að lækka hita, varasalva til að koma í veg fyrir að þau séu svona sprungin, sótthreinsa blæðandi naglaböndin þegar þau vissu ekki hvernig á að gera handsnyrtingu, þau vildu hafa neglurnar lengri en þær höfðu náttúrulega, því það er tískan, og nú er bara blóð á þeim, þá skulum við setja flugnanet, svo að þær bíti þær ekki svo mikið, sjúgi blóðið, berist ekki malaríu né gulusótt, tökum skordýraeitur, ef þau krefjast þess enn að fara inn í húsið, fáum líka viftu til að dreifa lyktinni af skordýraeitri, hafa gluggann á lofti svo að moskítóflugur komi ekki inn og lykt af skordýraeitri komi út. Stillum ketilinn þannig að hann gefi líka heitt vatn, ekki bara kalt, því þá þarf enn meiri aðgát. Hagkerfi taka í raun ekki tillit til einstaklingsbundinna þarfa fólks, þau eru frekar eigingjarn þörf eins manns.

Við skulum heldur ekki spara á ónæmisbætandi bætiefnum eins og C-vítamín, sem bragðast dásamlega sítrónuríkt og kostar ekki of mikið, það er á viðráðanlegu verði, þú getur fengið það úr einföldu límonaði, svo höfum við ekki ástæðu til að forðast að kaupa það .

Við skulum fá þær þykkar, dúnkenndar blússur, bara gott til að vera heima. Við skulum taka andlitsmaska þeirra, maska sem kemur í veg fyrir að krákufætur og tjáningarlínur komi snemma fram. Við erum of ung til að vera með hrukkur!

Almennt séð er næmni systir fyrir gjafmildi og umhyggju, en hvað gerum við þegar það fer úr böndunum, nær nýjum hæðum, hefur engin takmörk? Er það enn gagnlegt, heilbrigt, vel skilið næmni? Nei auðvitað ekki. Nú þegar er eitthvað í hegðun okkar brakandi og þetta næmi er aðaleinkennið. Það væri við hæfi að spyrja okkur spurninga: "Af hverju er ég svona?", "Er ég að ýkja?", "Hvað er það sem veldur því að ég fæ svona ákafar viðbrögð við í rauninni léttvægum hlutum?"

Þú munt finna svarið glatað einhvers staðar í fortíð þinni. Kemur næmnin sem við erum að tala um vegna áfalls lífsþáttar? Tókstu ekki eins langan tíma og þú bjóst við í prófi og síðan þá hefur þú ákveðið að gefa allt upp og haldið að það sé ekkert vit í því lengur? Fékkstu ekki tækifærin sem þú varst að vonast eftir? Varstu ófær um, vegna aðstæðna, að gera eitthvað sem þú ætlaðir þér? Ef svarið er „já“ við að minnsta kosti helmingi þessara, þá erum við ekki beinlínis að tala um næmi, heldur um aukaverkanir á hluti sem gerðust, sem særðu okkur um stundarsakir og skildu eftir sig ógróið sár algjörlega.

Hvernig var hægt að lækna svona sár? Klóra það meira og meira. Sitjandi og greinandi, hvaðan kemur þessi reiði samfara næmni? Þú hafðir hugrekki til að fara í ég veit ekki hvaða sænska háskóla. Og þegar þú ert 19 ára þarftu virkilega hugrekki, til að taka flugið, yfirgefa foreldrahús, frá héraðsbæ, einmitt til stórrar háskólamiðstöðvar. Og það sem á að sjá, leiðin til velgengni og áhugaverðra deilda til að fara framhjá í ferilskránni, er ekki aðeins stráð af friðsælum augnablikum, að hún er ein sem finnst gaman að öskra, öskra, niðurlægja nemendur fyrir að bera ekki þetta norðurlandamál fullkomlega fram - germönsku, að ég þekki tíðirnar ekki fullkomlega, að ég nái ekki tökum á málfræði og setningafræði... samt fullkomin? Ég veit ekki einu sinni hvað væri fullkomið, hversu fullkomið væri og ég held að huglæg fullkomnun ætti ekki að skipta máli. Ef það voru einhver hlutlæg viðmið, þá já, það er þess virði að fylgja þeim, reyna að ná þeim, því þannig er raunverulega hægt að mæla og fylgjast með framförum. En ef þetta eru markmið sem aðeins ein manneskja vill, en hinir vilja þau ekki, þá þýðir ekkert að bera okkur saman, engu að síður getum við ekki metið eða vegið neitt af því sem við heyrum. Víst er að sá sem niðurlægir nemendur fyrir að vita ekki fullkomlega hefur hjarta skógarfræðings sem fellur tré á færibandi án þess að horfa á það sem hann skildi eftir sig. Já, matsviðmiðin eru mjög hlutlæg, hvernig getur þú sem 58 ára kona, sem hefur aðeins umkringt þig sænsku allt þitt líf, litið svo á að 19 ára nemandi verði að vera jafningi þinn í leikni, leikni ? Við erum þarna til að læra, ef við fæðumst tilbúin til að læra myndum við ekki skrá okkur í neina sérhæfingu og það er það, hvað þyrftum við ef við vissum það nú þegar? Var það ekki ódýrara, engin leiga, engar lestarferðir, engir heimavistir, engin aðild að bókasafni, enginn matur auk margra annarra tækja? Það er fyndið hvað gerist þegar 58 ára konur dæma þig út frá eigin gildum. Þetta er eins og nemandinn hugleiðir 8 ára barn. Hann getur varla skrifað á sínu eigin tungumáli á þessum árum, hvað þá á ensku, frönsku... Væri það ekki áfall að fara að skamma hann af hverju hann hefði ekki tíma til að ná fullkomlega tökum á efninu? Á meðan? að sá sem veitir einkatíma verður óljós í tjáningu? Tími, það er, hann hefði getað samið við móður sína um að biðja hana um að fæða sig 5 mánaða, ekki 9 mánaða, eins og eðlilegt er, að koma fyrr í heiminn, læra fyrr, bara vegna þess að það er það sem manneskjan vill sem gefur kennslu. Það er líka spurning um jarðtíma. Svo lengi sem við búum á sömu plánetunni höfum við öll sama tíma, 24 klukkustundir, ekki lengur.

Þessi huglæga fullkomnun annarra gefur tilefni til hvers kyns viðkvæmni. Það er heldur ekki skynsamlegt að þrá að snerta það. Við vitum ekki hvað sá sem er ekki ánægður með okkur vill. Við vitum ekki hvað hann hugsar, hvernig hann hugsar, hvað hann vill, hvað hann vill ekki, hversu mikið, hvað, hvernig og að hve miklu leyti.

Huglæg fullkomnun annarra er lamandi, bæði tilfinningalega og staðreyndalega. Ef nemandinn er niðurlægður í hvert sinn sem hún opnar munninn, mun hún þá samt treysta því að hún eigi möguleika á að verða góður sænskumælandi? Mun hún enn finna styrk, í djúpum sálar sinnar, til að halda áfram, til að vilja æfa sig, lesa, bæta sig, þar til hún nær mælsku, takti og tónleik tungumálsins? Nei, það er engin leið. Hann hafði góðan ásetning sem féll í sundur á leiðinni.

Huglæg fullkomnun annarra hægir á sér, bælir niður. Eins og að láta kennarann skipuleggja hvert hljóð hvenær á að segja það, hvernig á að segja það. Myndi þessi námstækni ekki hræða þig? Hvar er ástríðan, sjarminn, óreglulegasta og fjölhæfasta fegurðin í tungumálinu? Hvenær hefurðu tíma til að einbeita þér að orðaforða, málfræði, setningafræði og hvað hún vill þegar fókusinn er alltaf á hvernig þú talar? Verður það ekki hindrun sem þú getur ekki yfirstigið? Lagað eins og með krossapróf. Þú hefur komið að spurningu sem þú veist ekki rétt svar við, þó þú hafir þegar svarað henni vel. Hvað ertu að gera? Festist þú þarna og heldur ekki áfram, bara vegna þess að þarna veistu það ekki? Það væri mikill missir, bæði fyrir matsmanninn og fyrir þig (í fyrsta lagi).

More ...

În toate e o lege

 

Întotdeauna iarba, sub pași se pleacă lină,

Nu cere niciodată cunună de lumină, 

Din seva ei tăcută își face drum spre cer, 

Un gând fără de nume, curat și efemer.

 

Privește cum izvorul, din stâncă frântă, curge,

Nu plânge niciodată că drumul i se scurge.

El dăruiește-ntruna și nu se socotește,

Iar cântecul lui simplu în veci nu obosește.

 

Și vezi cum cade seara în cupa de petale,
Și-și toarnă-n roze umbra ca-n niște catedrale.
Lumina se destramă în fire moi de vis,
Iar ziua, ca o rană, încet, încet s-a-nchis.
 

Pe frunza grea de rouă se leagănă o clipă, 

Atât de plină-n sine, că-i zbor fără aripă, 

În ea încape lumea, cu tot ce e nedrept, 

Și moartea stă alături, dar n-are niciun drept.

 

În toate e o lege ce nu se spune-n vorbe,

Ci crește-n miez de lucruri și-n inimile sobre, 

Când știm să o urmăm, fără dorinți deșarte,

Poți face din obstacol o fericire aparte.

 

Atunci pricepi că viața, cu tot ce aparține,

E doar o trecere, din Dumnezeu spre tine, 

Și-n loc să cauți rostul în lumi de necuprins,

Îl afli-n lucruri simple, în tot ce n-ai învins.

More ...

AMURGUL ZEILOR

E-atât de greu să te ridici spre nori,
Fără aripi, speranțe și fără viitor,
Din propria cenușă ce-a căzut din zori,
Ne-am renăscut în lutul ăsta muritor...

Din întuneric destrămat de lună plină,
Cu fruntea sus, am ridicat privirea înspre voi,
Căci n-am fugit de moartea ce-i stăpână:
Ne-am înălțat, pe rând, eroi...

Cu trudă grea, cu mințile descătușate,
Am ridicat spre soare, aceste holde-n aur,
Și le-am jertfit pe-altare sfințite, înălțate,
În rugăciuni topite-n strălucire de tezaur...

O, zei cu temple sfărâmate,
V-ați înălțat spre cer, în paradis,
Lăsându-ne cumplita noapte,
Strivind amurgul ce v-a fost promis...

More ...

Identitati

le prind certandu'se iar pe locul din fata,
toate ma au si eu pe rand toate am fost.
nici una nu se lasa, vrea un loc la masa,
ele se lupta sa existe, cred ca au un rost.

 

ca un costum facut la comanda, imi pica bine
si dintr'o clipa in alta, eu nu mai sunt eu
ma apar sau apar doar un gand ce'mi apartine?
sunt la mila amintirilor, uit ca sunt dumnezeu

 

nici carnea de pe mine nu ma mai convinge,
nimic ce pot numi nu mai e adevarul meu.
pana uit din nou si suferinta invinge
si iar ma trezesc numindu'mi corpul, eu.

 

eu sunt e comanda, om, barbat, sot, imigrant,
un actor ce'si joaca prost pana si propriul rol,
atent la ce ma inconjoara, la mine ignorant.
actionez din impuls sub iluzia de control.

 

ce sunt eu fara ele? ce sunt daca n'am ce numi?
dresat ca nimicul nu'i destul, greu am nimic in minte
fara multe cuvinte care sa ma descrie, cine m'ar iubi?
printre identitati si ganduri caut cum sa iubesc fara cuvinte

More ...

O uşă

Lemnul unei  uși e un dar  pentru tâmplari
Chiar dacă , azi, mult a suferit pădurea
Răpus fiind cel mai falnic  dintre stejari
Copacul  ţipându-şi,  jalnic, prăbuşirea.

Incrustată-n lacrimi, ștearsă de venin,
Lăsată  larg deschisă,  sau ferecată
O ușă rămâne un  presupus destin
Deţii tu, oare o cheie potrivită?

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍