Furtună de nisip

Ce n-ai fi dat ca lumea să fie
note perfecte ca într-o simfonie
în momentul în care ți s-a rupt prima coardă
iar portativul a încetat a fi doar o prelată.

Era prelata care te despărțea de agonie,
înainte sa te rupi de sine.
Pe când sângele iti curgea in vine,
înainte sa te lași cuprins de mânie.

Un ultim sonet de aș fi ascultat
înainte ca zidul dintre noi sa se fi dărâmat,
Înainte să descoperi durerea,
Înainte de a-ți fi alungat plăcerea.

De-aș fi știut ca oferă alinare
notele cântate cu disperare,
Ți-aș fi dat un ultim moment de veselie
înainte de a-ți fi ruinat ultima melodie.

Îmi pare rău că mă prefac a fi poet
pe când sunt doar o traumă pe suflet
și-mi pare rău că nu am realizat
că tu ești chitara la care aș fi cântat.

am trecut pe la o florăreasă,

nu avea ce voiam să-ți dăruiesc.

nicio floare oricât de frumoasă

nu ar fi spus cât de mult te iubesc.

nu am timp să scriu o poezie stufoasă;

in brațele tale doresc să mă trezesc.

copleșită de durere sufletească 

plâng in timp ce piatra ți-o privesc.

am trecut pe la o florareasa,

nu avea ce voiam să-ți dăruiesc.

nicio floare oricât de frumoasă

nu ar fi împlinit ce imi doresc.

la cimitir, în rochie de mireasă,

nu floare, ci spinele-am adus,

cu gândul la povestea noastră 

în dreptul inimii l-am pus.

am trecut pe la o florăreasă,

nu avea ce voiam să-ți dăruiesc.

i-am spus că o să fiu mireasă;

să fiu a ta e tot ce îmi doresc.

Studenție ca studenție,

dar nimeni nu a zis că n-o să ai bani de chirie.

nimeni nu a zis ca la camin împărți camera cu încă 5 persoane,

de-aș fi știut veneam cu teancul de icoane.

Am ajuns la capitolul "bun venit la realitate",

surpriză: aici ti se vede nivelul de creativitate.

poate mai vinzi pe ici pe colo o substanță

orice ca sa-ti permiți sa mai plătești o restanță.

Mi s-a stricat mouse-ul, spre propria dezamăgire,

da’ folosesc unul adevărat, găsit prin bucătărie.

La colegu’ de cameră s-a rupt coarda la chitară,

i-a venit inspirația s-o schimbe cu ață dentară.

În frigider găsesc mâncare doar cât să nu leșin,

în cap am "acum ce fac?” da’ merg înainte-n chin.

cu o șurubelniță stricată repar lucruri și vise,

că la bugetul ăsta mic improvizația e scrisa-n premise.

Pe geam se uită o veveriță, liberă, fără stres,

mă gândesc să mă arunc, gandul trece mult prea des,

dar ma opresc, iau chitara, chiar dacă sună dubios,

și-n haosul ăsta studențesc supraviețuiesc glorios.

Aștept să răsari din văile apuse,

Să ne dai căldura demult râvnită

Înainte ca privirile ascunse,

Să înainteze spre poarta cea greșită.

Semnul cerului nu se mai arată,

Se ascunde dup-un colțișor,

Și bunicii care mereu ne iartă

Se prăpădesc, pe rând, încetișor.

Întreg altarul de cununi cu poamă

Va rugini și el la rândul lui,

Iar lângă capătul de la lopată

Vor fi citite nume sub un cui.

În jurul a mii de grădini cu buburuze,

Se va înălța un zid cu iarbă deasă,

Și care vor asculta de frumoasele muze,

Scufundați vor fi până la amiază.

Stoluri de păsări călătoare,

Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.

Și gândul că ne părăsesc mă doare,

Milă de ele fie-vă că mor!

În pături găurite de molii,

Se adăpostește al meu popor,

Dar cârma de la marile corăbii,

Nu își mai revine după un ocol.

Încet se va stinge și lumina,

Păstrată în sufletul aprins de fiară,

Și-odată ce e trasă și cortina,

Nu mai întind mâna ca să ceară.

Nu mai au timp decât să se gândească,

Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,

Așa cum e și plăcerea trupească,

Dacă nu era, mai bine mureau.

Moartea e îmbietoare

În smoala de oroare,

Frica e dominatoare,

Durerea-i sfâșietoare.

Mama Gaia încrezătoare

Cu o forță creatoare,

Dă o pată de culoare

În valea de teroare.

Prezența-i-nfloritoare,

Cuvintele-i doveditoare,

Privirea-i mângâietoare,

Liniște-i odihnitoare.

Mintea-i-nțelegătoare,

Vocea-i-ngăduitoare,

Vorba-i-ndulcitoare

Vieții-i dă savoare.

Cu o șoaptă pierzătoare,

Ea îmi e îndrumătoare

Și-o ascult însoritoare,

Limba-m învățat-o oare?

Pe marginea tăcerii stau,

Cu gândul prins în cerc de stele,

Și mă întreb: ce sunt „eu”?

Un fir de fum printre mărgele.

Trec clipele pierdute în zori,

Și mor tăcuți în fiecare seară,

Dar cine țese din fiori,

Țesătura asta atât de rară?

E timpul o iluzie pură,

Ori doar o rană ce se-nchide,

Pe trupul lumii, în arsură,

Și-n noi adânc se răspândește.

Ce-i viața, dacă nu o umbră,

Ce-n dansul focului s-a prins,

Un vis din care lumea s-aruncă,

Spre-un adevăr ce n-a fost scris.

Și totuși, din nimicul rece,

Un rost pâlpâie, vag, tăcut,

Poate că sensul vieții, nu se zice,

Ci doar se simte, fiind mut.

În zori de zi, când soarele răsare,
Și când briza dă culoare în aer,
Natura-ntreagă parcă prinde viață,
După al nopții repaus, ea se trezește la viață.

Florile-și deschid petalele spre cer,
Zâmbește primordial frumosul giuvaer.
În fiecare colț, o nouă poveste se țese,
Fior de-ocean și valuri de cuvinte bine-alese.

Lumina zilei șoptește secrete nespuse,
Ecou îndepărtat de note în curcubeu ascunse.
Iar noi, martori tăcuți la spectacolul divin,
Croim drum prin iluzii, imagini în declin.

Purtați de valurile-nalte cu ritmul ancestral,
Jonglăm cu vise de spumă într-un dans existențial.
În complexitatea vieții, de valuri suntem duși,
De misterul naturii trădați, trădăm și-n lupte suntem prinși.

Avem în sânge fierul din katane,

Purtate de vestiții samurai,

Și pieptul nostru-n orice răsuflare

Adaugă-o sămânță de Kiai.

Am învățat doar mersul înainte

Și-avem voință-n carne și în os.

Noi spunem totul fără de cuvinte,

Cu-acea silabă nepereche: OSU.

Ne dor amarnic orișice victorii

Pe care le primim nemeritat,

Și frate bun ne e dușmanul care,

În luptă dreaptă, ne-a îngenuncheat.

Nu plângem carnea ce se poate rupe

Și nu cedăm când osul ni s-a frânt.

Ne este teamă doar de teama însăși,

Căci, renunțând la luptă, ești înfrânt.

În lumea asta tot mai învrăjbită,

Noi suntem pașnici, însă nu fugim.

Putem să fim diavoli la nevoie,

Dar preferăm arhangheli doar să fim.

Nu trupu-i arma noastră, ci onoarea

De-a fi neobosiți în Kyokushin,

De-a ne-ntâlni cu-Oyama și cu marea,

De-acum 'nainte pân' o să murim.

Noi nu murim, ci ne-ntâlnim cu briza

Când poate că un pic am obosit

Și ne-așezăm pe plajă în seiza,

Cu fața către noul răsărit…

Ce straniu să mişc propria-mi umbră în soare,

Să observ cum o replică se disipă-n mişcare...

Şi mă pierd câte-un pic din făptură,

Contopit şugubăț în natură,

Întru totul acolo menit.