Oglinda-mi șoapte grele îmi aruncă

Stagnez într-o baltă fără nume și pătată de trecut.

Datorită secetei din inimă.

Conștiința nu se împacă cu gândul ce greșește,

Iar lucrurile ce par simple, sunt eterne.

Lângă zidul din fața realității.

Plăcerea adierii vântului,

Ce vrei cu adevărat?

Nu crede ce se risipește.

Păstrează ce prinde rădăcini în leș.

În suflet rămân sechele adânci.

Umbresc sufletul, nu găsesc să aprind lumina, căci mi s-a ofilit gândul.

Lași bucăți risipite, pe marginea amintirilor neplătite.

Imaginile îmi înspăimântă originile și tresar în fața ecoului,

Ce aduce ceața incandescentă.

Emigrezi către trepte ruinate, ce nu duc nicăieri,

Decât provizoriu, analgezia stagna ca o nălucă.

https://letras.ro/product/ebook-ritm-surd-florentina-magdalena-editura-letras/

Paianjenii, pe arcuri pânza să-și întindă...

Vâsliți, cât somnul străjilor e dulce!

Cât timpul stă, cu fruntea în oglindă,

Și noaptea s-a găsit, cu ziua la răscruce.

În taină, să ne depărtăm de maluri,

Înfășurați în picăturile de ploi,

Mușcând din noi, ascunse-n valuri,

Cârlige ascuțite, cată să ne tragă înapoi.

Cuvinte goale, să ne smulgă clipe,

Din aripi, cioburi picurând incandescente,

Obsesii fumegând din pipe,

Sfărmate-n dinți de scorpii inocente.

Prin viața noastră, carte fără pagini,

Aleargă-n umbre alungat pustiul,

Ospiciul fără gratii, fără margini,

Paradoxal în oase, răsucindu-ne burghiul.

În fiecare urlet și în orice fibră,

Ca o hienă, sfåșiindu-ne minciuna,

Și teama naște capete de hidră,

În urma luptelor pierdute pentru totdeauna.

Cu siguranță, știm de-o vreme, care-i treaba,

Am înțeles că dintre noi căzuți,

Se-nalță iar, cum din cenușă crește iarba,

Salcâmii îndoiți dar niciodată frânți.

le prind certandu'se iar pe locul din fata,
toate ma au si eu pe rand toate am fost.
nici una nu se lasa, vrea un loc la masa,
ele se lupta sa existe, cred ca au un rost.

ca un costum facut la comanda, imi pica bine
si dintr'o clipa in alta, eu nu mai sunt eu
ma apar sau apar doar un gand ce'mi apartine?
sunt la mila amintirilor, uit ca sunt dumnezeu

nici carnea de pe mine nu ma mai convinge,
nimic ce pot numi nu mai e adevarul meu.
pana uit din nou si suferinta invinge
si iar ma trezesc numindu'mi corpul, eu.

eu sunt e comanda, om, barbat, sot, imigrant,
un actor ce'si joaca prost pana si propriul rol,
atent la ce ma inconjoara, la mine ignorant.
actionez din impuls sub iluzia de control.

ce sunt eu fara ele? ce sunt daca n'am ce numi?
dresat ca nimicul nu'i destul, greu am nimic in minte
fara multe cuvinte care sa ma descrie, cine m'ar iubi?
printre identitati si ganduri caut cum sa iubesc fara cuvinte

Pfoai, o berea-ș cinsti azi
Pentru toți flăcăii ăștia breazi,
De dimineață am simțit-o, ziua-i de câcat
Am luat-o-nainte și pe lume m-am pișat.

De mers, am mers, pe străzi pustii
Pline de negre zburătoare
Liniște-ai rece, ca din sicriu
Nici nu mai știu, mă mișc eu oare?

Cu capu-n nori, și în văzduh,
De-aș avea aripi, m-aș arunca în zare
Și chair de nu, eu tot mă duc,
Sperând să văd înc-o schimbare...
Dar toată lumea știe, de la Iisus,
Nimic nu mai e nou sub soare.

Văzând cum lumea a ajuns
Cultura s-a dus, și regulile toate
Religia pentru ei, prezint-un neajuns
Că nu pot dracii să-i prindă mai ușor de capete.

Așa c-au dat dracu' iubirea,
Pervertită și neroadă
Au făcut ei mare știrea,
În curcubee, să se căsătorească, 3 băieți ș-o fată

Ei o numesc iubire și-nînțelegere
Da' numa' haos au adus,
Și normele ce le-am primit de sus
Pentru ei, de-ar dispărea n-ar fi mare pierdere.

Frustrări mă compleșesc de luni
Gândindu-mă la cei mai simpli, suferind
Ei de gând rău încă n-au dat,
Că munca-i face oameni buni.

N-au timp să fie depresivi,
Și cu credință ei se uită
Rugându-se încă o zi
S-ajungă bine după muncă

Și între timp, în lumea mare
Ordinea își ia schimbare
Și crește lucrarea Satanei
Puțini credincioși încă mai sunt.

Și cei, balcani, trecuți prin comunism
Și cei de-afară ce l-au mai văzut,
Știu bine, ăsta e neomarxism
Dă-i scroll, dăi like, și te-o corupt.

Haide! Luptă! Pentru drepturile cățelului!
Hai luptă! Dreptul să fii gras, obez!
Transfobic, fat-fobic, homofob, ce ești!
Practică printre' oi mișcarea mielului!

Că lumea, progresistă rău
De frumusețe a uitat
Să mă scârbesc la un ecran
Că la emisiuni e invitat
Un nefericit, ce s-a făcut fată din băiat.

Și oameni în costume de animale imaginate
Colorate, pe scenă dansau
Și unii, cu câcat la cur în pampers
Pe lângă copii, pedofilii, oameni buni se dau.

Și ca copil s-ajungi s-asiști la o schimbare
Să fii îndoctrinat de mic,
Cu idei de nouă ordine mondială
Dar tu oricum nu înțelegi nimic.

Ajungi tu, mai târziu o oaie,
Ca celelalte, călăuzit.
Cu steaguri false, printre flăcări și ură mare,
Cu arme, oamenii s-au ciuruit.

Majoritate prost informată
Dau din cap, și zic că da...
Terifiant să știi că mâine,
O să ți-o ia pe maică-ta.
Pe taică-tău, că s-a opus
Om cu tradiție și stare,
Pe soră-ta că i-a și-a pus
În mintea ei o întrebare.

Cum am ajuns, istoria mereu s-o repetăm
Dar nu mai este mult ș-o terminăm,
Că războaiele iar s-au adunat.
Și viața lumii au luat.

Dar nu mă deranjează, sincer
De cât să stau în lumea asta de câcat.
Aștept dreptate, de sus, de vine
Dar mi-e frică, că-ci judecata,
E aspră, nemiloasă și păcătos sunt,
Nici eu încă nu m-am iertat.

Și timp, nu este, că mâine m-oi fi dus
Și tot ce iubeam ar dispărea.
Și scârba-n ochi mi s-ar vedea,
De până-acum nu s-o și fi văzut.

Și am ajuns, la locul stabilit, să beau
Că sătul sunt, și supărat, îmi iau
O halbă și pe ei cinstesc,
Pe oamenii ce încă mai muncesc,
Pe oamenii care pe Dumnezeu, încă îl mai iubesc.
Și de tradiție și reguli încă nu se despărțesc.

Îmi pare rău...

Iarasi ma-trebi de unde stiu,

Si eu nu pot decat sa-ti scriu

Un fel de poezie-n proza,

Ca un proverb sau ca o ghicitiare,

A sti e ceara de la luminare,

Focul e gandul,

Caldura, cuvantul,

Asta e tot ce cred ca simt

Si stiu.

Cand ma privesti asa,

Cum bate vantul,

Uitarea se ridica ca o umbra

Si tremura, se zbate, pare vie,

Dar gandul arde si nu stie

Ca-n jurul lui sunt mari de vise

Si tot ce stiu e ca lumina

E un far, si mintile inchise

De frica, o cauta ca pe un tarm,

Asa ca eu sunt paznicul din turn

Atat timp cat visarea naste valuri

Si focul gandurilor, scrum.

Că tot s-a-ntors lumea cu susul în jos,
Sucim și proverbul, să pară frumos,
Deși ar fi bine să nici n-o gândim,
E epoca noastră pe care-o trăim:
Cel care altuia o groapă îi sapă,
Ajunge departe, ajunge chiar papă.
Acel ce devreme, în zori s-ar scula,
Să meargă la muncă, în ea va pica.

La sat, sub cerul greu de stele reci,

Se-aștern tăceri ce nu le poți culege,

Și-o vorbă mută-n ceasul fără lege

Încearcă plânsul, să răzbată-n veci.

Din curți tăcute, strigătele-s frânte,

Ascunse-n umbra serii, în ogrăzi,

Copiii prind în ochi să își înfrunte

Durerea grea ce-n inimă o vezi.

Săteni grăbiți, cu vorba îngropată,

Dezleagă boii, pleacă peste deal,

Dar nu văd urme, palme vinovate,

Ce-au frânt iubirea, au topit moral.

O mamă-și strânge pruncii-ntr-o cămară,

Șoptindu-le povești de-adevărat,

Când tata strigă-n casa lor amară

Iar visul pașnic le e iar stricat.

E greu la sat să spui, să ceri dreptate,

Căci gura lumii-nchide adevărul,

Iar glasul prinde doar pe jumătate

Ce rana-ascunde-n trup și-n piept amarul.

Și viața merge, tristă, în tăcere,

Sub cerul plin de stele vechi și reci,

Căci rănile ce dor se-ntorc, severe,

La sat rămân ascunse, peste veci.

Într-o colibă mică, sub cerul plumburiu,

Se naște o iubire ce crește ca un râu,

E simplă, dar adâncă, fierbinte-n orice ceas,

O mamă-și dă tot sufletul, deși nu are glas.

Când pâinea-i doar o umbră pe masa de pământ,

Iar nopțile-s mai reci decât un aspru vânt,

Ea țese mângâiere din palmele trudite

Și-ți spune povești blânde, de stele răsărite.

Cu haina-i peticită îți șterge lacrimi grele,

Și face din nimic minuni sub clar de stele.

Un singur lucru are — iubirea ei nestinsă,

Un foc ce nu se stinge, chiar dacă-i suferință.

Pe pat de paie aspre, te-nvelește-n sărutări,

Și ochii ei ți-s ceruri, ferestre spre visări.

Ea știe să transforme amarul în lumini,

Și-n zâmbetul ei cald găsești toți anii plini.

În sărăcie cruntă, o mamă-i un palat,

Cu ziduri de iubire ce nu cad niciodat’.

Și oricât te-ai zbate prin lume-n depărtare,

Tot la ea te-ntorci, căci doar acolo-i soare.

Căci mama, fără vorbe, te-nvață ce-nseamnă

Să ai un suflet nobil, chiar și-n lipsuri grele, calmă.

E cea mai mare avere pe care ai putea-o ști:

Iubirea ei curată, ce nu va împuțina zi.

Prin șoaptele tăcerii, se împletesc cuvinte,  

În doruri clandestine, prin pulsuri sfinte.  

Ne rătăcim sub aripi de infinit albastru,  

Acolo unde timpul e vânt nestăpânit, măiastru.

Sufletele noastre, împletite-n necuprins,  

Dau contur zâmbetelor ce-n noapte s-au aprins,  

Și-n pașii tăi, eu simt ecoul meu pierdut,  

De parcă dintr-o viață trecută l-am avut.

Tu ești enigma, eu, cel ce caută răspuns,  

Prin labirintul ochilor tăi, ades pătruns.  

În inima-ți tăcută îmi sculptez chemarea,  

Căutând conturul fin al unei veșnicii, uitarea.

Iubirea noastră crește precum un arbore ascuns,  

Cu rădăcini în ceruri, de pământ nepătruns.  

E gând învolburat și calm desăvârșit,  

O algebră secretă de dor nesfârșit.

Și poate, într-o altă lume, cândva de mult,  

Am fost un vis al unui dor necunoscut.  

Acum trăim, în clipa ce ne e predestinată,  

Povești dintr-o iubire, din eternitate încifrată.