Oglinda-mi șoapte grele îmi aruncă
În zori de-oțel, când ochiul meu deschis
Nu vede-n sine decât o rădăcină
Adâncă, noduroasă, prinsă-n vis,
Ce mistuie sub piele, ca o vină.
Când mă privesc, din carne ies păcate,
Umbrite de un ceas tăcut și-nchis;
Mă-ntreb de-s doar o frunză-n vânt trădate,
Suflată-n lungul unui drum proscris.
Căci n-am în mine pace, nici cuvânt,
Nici zbor să-mi ducă umbra-n depărtare;
Sunt prins de sine-n lanțuri de pământ,
Cu ochii grei, ce doar pe jos coboare.
Și vocea-mi grea se stinge-ntr-un ecou,
În marea unde tremur și m-afund;
Și nu găsesc nici spațiu, nici un hău
În care să m-ascund, s-ajung rotund.
Ah, tot ce sunt – o urmă în noroi,
O umbră ce se pierde-n altă umbră,
O cruce stând pe margini de șuvoi,
A unui râu ce-n valurile-i sugrumă.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Ayan Draxler
Date of posting: 28 октября 2024
Views: 258
Poems in the same category
Frunze ?
Tu nu vezi, dar cade frunza
Trece brusc şi nevoită
Fiind verde, dar lovită
Vîntul bate - cade frunza.
Tu n-auzi, dar cade frunza
Lin coboară şi-nplinită
Ca o rază, obosită
Dureros cînd cade frunza.
Tu nu ştii, dar cade frunza
Sus se vede-ndepartare
N-a plecat de bunăvoie
Timpul trece - cade frunza.
Copacul și Muntele
Copacul înalt ce vede-n zare
Muntele bătrân, stabil și mare,
Își înalță mereu ramurile-n sus
Fiind acolo, ca să nu fie exclus.
Pe malul apei albastru-verzuie,
Rădăcinile Copacului reconstituie
Legătura strânsă în sânul naturii
Cu Muntele, ca bază a structurii.
Imaginează cum de pe malul apei
Dorința-i alinată de apusul clipei,
Iar Muntele măreț ce se întinde
Pe celălalt mal, și cum se destinde.
Simbioza creată între cei doi coloși,
Vor să ne arate cât sunt de fabuloși.
Copacul îi spirit prin care respirăm
Muntele simbol prin care rezistăm.
Omul
Omul,
Ce înger,
Ce demon!
Alcătuită din mrejele universului,
Din Dumnezeu propriu și Diavol propriu,
Cea mai misterioasă creatură
Poartă denumirea de „OM”.
„O îngrămădire de contradicții”,
Așa cum spunea Pascal,
Ar fi prea puțin pentru a o descrie.
Este sabia de foc a Arhanghelului Mihail,
Dar și aripile ce l-au ajutat pe Lucifer
Să părăsească Raiul.
O multitudine de culori și nuanțe,
Emoții și sentimente.
Toamnă,
Omul e toamnă.
Și ploaie, și ceață...
...dar nu l-am descris,
Nici zece la sută măcar.
Și mă înfurii, și plâng...
Omul,
Ce înger,
Ce demon!
Frunza cazuta
Chiar și tu ți-ai întors privirea,
Chiar și tu..
Ca și frunza purtata de vânt sunt, și mă copleșește uimirea
Căci credeam că o floare as fi...
Cat de rece e inimă lumii,
Cat de cruda e a ei judecată,
Mă topesc că o floare de gheata,
Mă transform într-o lacrima vie..
Cat de trista-mi durerea ce-apasa
Când te-njunghie nepăsarea cea rece,
Dar așa mi-o fi fost scris sa fie..
Vine clipa când lin mă voi stinge,
Voi fi frunza ce cade,ruginie,
Frumusețea ei pala se pierde
Printre freamăt de frunze aprinse,,
Nu-i nimic, căci în van este totul..
Și iubirea, și faima vor rămâne
Pe mormântul cel greu
Iluzorii, zadarnice vise..
Life is a game
You know our lives are a game
I do it all the same, everyday
From morning to morning
I'm playing this way
Sitting nowhere, doing nothing
Acting stupid, acting right
Want you seeing all my feelings
'Cause they're locked in heart-shaped box.
Nu judeca
Nu judeca nimic în lumea asta..
Nu judeca trecutul cuiva,
Cunosc bărbați ce nu-și iubeau nevasta,
Deși în public invers demonstrau ...
Nu judeca pentru ce nu ești sigur,
Nu judeca, ceea ce nu știi...
În viața poți să ajungi singur
Cel ce va fi mâine judecat.
Cunosc femei ușuratice în asta lume..
Când chipul lor părea așa curat ,
Și alcoolici cu un chip deștept
Ce în alcool durerea au inecat.
Nu judeca trecutul cuiva ,
O lecție ce a fost învață...
Nici hotărârile cuiva,
Asa au fost scrise ,de a lui soartă.
Azi râzi de un copil străin
Că e murdar și de tot lipsit,
Mâine primești cuțit în spate
De la copilul tau ,cel mult iubit...
Nu judeca o mamă
copii ce sii crește
Singura, așa cum poate
Poate nu a avut de ales,
Nu îi știi istoria din spate ...
Nu judeca pentru ce nu ești sigur,
Nu judeca ceea ce nu știi.
Iar mane un accident în grabă
Ramai și singur și invalidat
Te vor judeca pe strada
Invinuidu-te, că tu ești vinovat
Și dacă sufletul e moale ,
Firav și neajutorat...
Te vei întreba atunci în sine
Dece oare toți m-au judecat?...
Autor A.Turcanu @reper
Frunze ?
Tu nu vezi, dar cade frunza
Trece brusc şi nevoită
Fiind verde, dar lovită
Vîntul bate - cade frunza.
Tu n-auzi, dar cade frunza
Lin coboară şi-nplinită
Ca o rază, obosită
Dureros cînd cade frunza.
Tu nu ştii, dar cade frunza
Sus se vede-ndepartare
N-a plecat de bunăvoie
Timpul trece - cade frunza.
Copacul și Muntele
Copacul înalt ce vede-n zare
Muntele bătrân, stabil și mare,
Își înalță mereu ramurile-n sus
Fiind acolo, ca să nu fie exclus.
Pe malul apei albastru-verzuie,
Rădăcinile Copacului reconstituie
Legătura strânsă în sânul naturii
Cu Muntele, ca bază a structurii.
Imaginează cum de pe malul apei
Dorința-i alinată de apusul clipei,
Iar Muntele măreț ce se întinde
Pe celălalt mal, și cum se destinde.
Simbioza creată între cei doi coloși,
Vor să ne arate cât sunt de fabuloși.
Copacul îi spirit prin care respirăm
Muntele simbol prin care rezistăm.
Omul
Omul,
Ce înger,
Ce demon!
Alcătuită din mrejele universului,
Din Dumnezeu propriu și Diavol propriu,
Cea mai misterioasă creatură
Poartă denumirea de „OM”.
„O îngrămădire de contradicții”,
Așa cum spunea Pascal,
Ar fi prea puțin pentru a o descrie.
Este sabia de foc a Arhanghelului Mihail,
Dar și aripile ce l-au ajutat pe Lucifer
Să părăsească Raiul.
O multitudine de culori și nuanțe,
Emoții și sentimente.
Toamnă,
Omul e toamnă.
Și ploaie, și ceață...
...dar nu l-am descris,
Nici zece la sută măcar.
Și mă înfurii, și plâng...
Omul,
Ce înger,
Ce demon!
Frunza cazuta
Chiar și tu ți-ai întors privirea,
Chiar și tu..
Ca și frunza purtata de vânt sunt, și mă copleșește uimirea
Căci credeam că o floare as fi...
Cat de rece e inimă lumii,
Cat de cruda e a ei judecată,
Mă topesc că o floare de gheata,
Mă transform într-o lacrima vie..
Cat de trista-mi durerea ce-apasa
Când te-njunghie nepăsarea cea rece,
Dar așa mi-o fi fost scris sa fie..
Vine clipa când lin mă voi stinge,
Voi fi frunza ce cade,ruginie,
Frumusețea ei pala se pierde
Printre freamăt de frunze aprinse,,
Nu-i nimic, căci în van este totul..
Și iubirea, și faima vor rămâne
Pe mormântul cel greu
Iluzorii, zadarnice vise..
Life is a game
You know our lives are a game
I do it all the same, everyday
From morning to morning
I'm playing this way
Sitting nowhere, doing nothing
Acting stupid, acting right
Want you seeing all my feelings
'Cause they're locked in heart-shaped box.
Nu judeca
Nu judeca nimic în lumea asta..
Nu judeca trecutul cuiva,
Cunosc bărbați ce nu-și iubeau nevasta,
Deși în public invers demonstrau ...
Nu judeca pentru ce nu ești sigur,
Nu judeca, ceea ce nu știi...
În viața poți să ajungi singur
Cel ce va fi mâine judecat.
Cunosc femei ușuratice în asta lume..
Când chipul lor părea așa curat ,
Și alcoolici cu un chip deștept
Ce în alcool durerea au inecat.
Nu judeca trecutul cuiva ,
O lecție ce a fost învață...
Nici hotărârile cuiva,
Asa au fost scrise ,de a lui soartă.
Azi râzi de un copil străin
Că e murdar și de tot lipsit,
Mâine primești cuțit în spate
De la copilul tau ,cel mult iubit...
Nu judeca o mamă
copii ce sii crește
Singura, așa cum poate
Poate nu a avut de ales,
Nu îi știi istoria din spate ...
Nu judeca pentru ce nu ești sigur,
Nu judeca ceea ce nu știi.
Iar mane un accident în grabă
Ramai și singur și invalidat
Te vor judeca pe strada
Invinuidu-te, că tu ești vinovat
Și dacă sufletul e moale ,
Firav și neajutorat...
Te vei întreba atunci în sine
Dece oare toți m-au judecat?...
Autor A.Turcanu @reper
Other poems by the author
Iubirea de mamă în sărăcie
Într-o colibă mică, sub cerul plumburiu,
Se naște o iubire ce crește ca un râu,
E simplă, dar adâncă, fierbinte-n orice ceas,
O mamă-și dă tot sufletul, deși nu are glas.
Când pâinea-i doar o umbră pe masa de pământ,
Iar nopțile-s mai reci decât un aspru vânt,
Ea țese mângâiere din palmele trudite
Și-ți spune povești blânde, de stele răsărite.
Cu haina-i peticită îți șterge lacrimi grele,
Și face din nimic minuni sub clar de stele.
Un singur lucru are — iubirea ei nestinsă,
Un foc ce nu se stinge, chiar dacă-i suferință.
Pe pat de paie aspre, te-nvelește-n sărutări,
Și ochii ei ți-s ceruri, ferestre spre visări.
Ea știe să transforme amarul în lumini,
Și-n zâmbetul ei cald găsești toți anii plini.
În sărăcie cruntă, o mamă-i un palat,
Cu ziduri de iubire ce nu cad niciodat’.
Și oricât te-ai zbate prin lume-n depărtare,
Tot la ea te-ntorci, căci doar acolo-i soare.
Căci mama, fără vorbe, te-nvață ce-nseamnă
Să ai un suflet nobil, chiar și-n lipsuri grele, calmă.
E cea mai mare avere pe care ai putea-o ști:
Iubirea ei curată, ce nu va împuțina zi.
Tăceri la sat
La sat, sub cerul greu de stele reci,
Se-aștern tăceri ce nu le poți culege,
Și-o vorbă mută-n ceasul fără lege
Încearcă plânsul, să răzbată-n veci.
Din curți tăcute, strigătele-s frânte,
Ascunse-n umbra serii, în ogrăzi,
Copiii prind în ochi să își înfrunte
Durerea grea ce-n inimă o vezi.
Săteni grăbiți, cu vorba îngropată,
Dezleagă boii, pleacă peste deal,
Dar nu văd urme, palme vinovate,
Ce-au frânt iubirea, au topit moral.
O mamă-și strânge pruncii-ntr-o cămară,
Șoptindu-le povești de-adevărat,
Când tata strigă-n casa lor amară
Iar visul pașnic le e iar stricat.
E greu la sat să spui, să ceri dreptate,
Căci gura lumii-nchide adevărul,
Iar glasul prinde doar pe jumătate
Ce rana-ascunde-n trup și-n piept amarul.
Și viața merge, tristă, în tăcere,
Sub cerul plin de stele vechi și reci,
Căci rănile ce dor se-ntorc, severe,
La sat rămân ascunse, peste veci.
În oglinda unui vis
Prin șoaptele tăcerii, se împletesc cuvinte,
În doruri clandestine, prin pulsuri sfinte.
Ne rătăcim sub aripi de infinit albastru,
Acolo unde timpul e vânt nestăpânit, măiastru.
Sufletele noastre, împletite-n necuprins,
Dau contur zâmbetelor ce-n noapte s-au aprins,
Și-n pașii tăi, eu simt ecoul meu pierdut,
De parcă dintr-o viață trecută l-am avut.
Tu ești enigma, eu, cel ce caută răspuns,
Prin labirintul ochilor tăi, ades pătruns.
În inima-ți tăcută îmi sculptez chemarea,
Căutând conturul fin al unei veșnicii, uitarea.
Iubirea noastră crește precum un arbore ascuns,
Cu rădăcini în ceruri, de pământ nepătruns.
E gând învolburat și calm desăvârșit,
O algebră secretă de dor nesfârșit.
Și poate, într-o altă lume, cândva de mult,
Am fost un vis al unui dor necunoscut.
Acum trăim, în clipa ce ne e predestinată,
Povești dintr-o iubire, din eternitate încifrată.
Iubirea de mamă în sărăcie
Într-o colibă mică, sub cerul plumburiu,
Se naște o iubire ce crește ca un râu,
E simplă, dar adâncă, fierbinte-n orice ceas,
O mamă-și dă tot sufletul, deși nu are glas.
Când pâinea-i doar o umbră pe masa de pământ,
Iar nopțile-s mai reci decât un aspru vânt,
Ea țese mângâiere din palmele trudite
Și-ți spune povești blânde, de stele răsărite.
Cu haina-i peticită îți șterge lacrimi grele,
Și face din nimic minuni sub clar de stele.
Un singur lucru are — iubirea ei nestinsă,
Un foc ce nu se stinge, chiar dacă-i suferință.
Pe pat de paie aspre, te-nvelește-n sărutări,
Și ochii ei ți-s ceruri, ferestre spre visări.
Ea știe să transforme amarul în lumini,
Și-n zâmbetul ei cald găsești toți anii plini.
În sărăcie cruntă, o mamă-i un palat,
Cu ziduri de iubire ce nu cad niciodat’.
Și oricât te-ai zbate prin lume-n depărtare,
Tot la ea te-ntorci, căci doar acolo-i soare.
Căci mama, fără vorbe, te-nvață ce-nseamnă
Să ai un suflet nobil, chiar și-n lipsuri grele, calmă.
E cea mai mare avere pe care ai putea-o ști:
Iubirea ei curată, ce nu va împuțina zi.
Tăceri la sat
La sat, sub cerul greu de stele reci,
Se-aștern tăceri ce nu le poți culege,
Și-o vorbă mută-n ceasul fără lege
Încearcă plânsul, să răzbată-n veci.
Din curți tăcute, strigătele-s frânte,
Ascunse-n umbra serii, în ogrăzi,
Copiii prind în ochi să își înfrunte
Durerea grea ce-n inimă o vezi.
Săteni grăbiți, cu vorba îngropată,
Dezleagă boii, pleacă peste deal,
Dar nu văd urme, palme vinovate,
Ce-au frânt iubirea, au topit moral.
O mamă-și strânge pruncii-ntr-o cămară,
Șoptindu-le povești de-adevărat,
Când tata strigă-n casa lor amară
Iar visul pașnic le e iar stricat.
E greu la sat să spui, să ceri dreptate,
Căci gura lumii-nchide adevărul,
Iar glasul prinde doar pe jumătate
Ce rana-ascunde-n trup și-n piept amarul.
Și viața merge, tristă, în tăcere,
Sub cerul plin de stele vechi și reci,
Căci rănile ce dor se-ntorc, severe,
La sat rămân ascunse, peste veci.
În oglinda unui vis
Prin șoaptele tăcerii, se împletesc cuvinte,
În doruri clandestine, prin pulsuri sfinte.
Ne rătăcim sub aripi de infinit albastru,
Acolo unde timpul e vânt nestăpânit, măiastru.
Sufletele noastre, împletite-n necuprins,
Dau contur zâmbetelor ce-n noapte s-au aprins,
Și-n pașii tăi, eu simt ecoul meu pierdut,
De parcă dintr-o viață trecută l-am avut.
Tu ești enigma, eu, cel ce caută răspuns,
Prin labirintul ochilor tăi, ades pătruns.
În inima-ți tăcută îmi sculptez chemarea,
Căutând conturul fin al unei veșnicii, uitarea.
Iubirea noastră crește precum un arbore ascuns,
Cu rădăcini în ceruri, de pământ nepătruns.
E gând învolburat și calm desăvârșit,
O algebră secretă de dor nesfârșit.
Și poate, într-o altă lume, cândva de mult,
Am fost un vis al unui dor necunoscut.
Acum trăim, în clipa ce ne e predestinată,
Povești dintr-o iubire, din eternitate încifrată.
Iubirea de mamă în sărăcie
Într-o colibă mică, sub cerul plumburiu,
Se naște o iubire ce crește ca un râu,
E simplă, dar adâncă, fierbinte-n orice ceas,
O mamă-și dă tot sufletul, deși nu are glas.
Când pâinea-i doar o umbră pe masa de pământ,
Iar nopțile-s mai reci decât un aspru vânt,
Ea țese mângâiere din palmele trudite
Și-ți spune povești blânde, de stele răsărite.
Cu haina-i peticită îți șterge lacrimi grele,
Și face din nimic minuni sub clar de stele.
Un singur lucru are — iubirea ei nestinsă,
Un foc ce nu se stinge, chiar dacă-i suferință.
Pe pat de paie aspre, te-nvelește-n sărutări,
Și ochii ei ți-s ceruri, ferestre spre visări.
Ea știe să transforme amarul în lumini,
Și-n zâmbetul ei cald găsești toți anii plini.
În sărăcie cruntă, o mamă-i un palat,
Cu ziduri de iubire ce nu cad niciodat’.
Și oricât te-ai zbate prin lume-n depărtare,
Tot la ea te-ntorci, căci doar acolo-i soare.
Căci mama, fără vorbe, te-nvață ce-nseamnă
Să ai un suflet nobil, chiar și-n lipsuri grele, calmă.
E cea mai mare avere pe care ai putea-o ști:
Iubirea ei curată, ce nu va împuțina zi.
Tăceri la sat
La sat, sub cerul greu de stele reci,
Se-aștern tăceri ce nu le poți culege,
Și-o vorbă mută-n ceasul fără lege
Încearcă plânsul, să răzbată-n veci.
Din curți tăcute, strigătele-s frânte,
Ascunse-n umbra serii, în ogrăzi,
Copiii prind în ochi să își înfrunte
Durerea grea ce-n inimă o vezi.
Săteni grăbiți, cu vorba îngropată,
Dezleagă boii, pleacă peste deal,
Dar nu văd urme, palme vinovate,
Ce-au frânt iubirea, au topit moral.
O mamă-și strânge pruncii-ntr-o cămară,
Șoptindu-le povești de-adevărat,
Când tata strigă-n casa lor amară
Iar visul pașnic le e iar stricat.
E greu la sat să spui, să ceri dreptate,
Căci gura lumii-nchide adevărul,
Iar glasul prinde doar pe jumătate
Ce rana-ascunde-n trup și-n piept amarul.
Și viața merge, tristă, în tăcere,
Sub cerul plin de stele vechi și reci,
Căci rănile ce dor se-ntorc, severe,
La sat rămân ascunse, peste veci.
În oglinda unui vis
Prin șoaptele tăcerii, se împletesc cuvinte,
În doruri clandestine, prin pulsuri sfinte.
Ne rătăcim sub aripi de infinit albastru,
Acolo unde timpul e vânt nestăpânit, măiastru.
Sufletele noastre, împletite-n necuprins,
Dau contur zâmbetelor ce-n noapte s-au aprins,
Și-n pașii tăi, eu simt ecoul meu pierdut,
De parcă dintr-o viață trecută l-am avut.
Tu ești enigma, eu, cel ce caută răspuns,
Prin labirintul ochilor tăi, ades pătruns.
În inima-ți tăcută îmi sculptez chemarea,
Căutând conturul fin al unei veșnicii, uitarea.
Iubirea noastră crește precum un arbore ascuns,
Cu rădăcini în ceruri, de pământ nepătruns.
E gând învolburat și calm desăvârșit,
O algebră secretă de dor nesfârșit.
Și poate, într-o altă lume, cândva de mult,
Am fost un vis al unui dor necunoscut.
Acum trăim, în clipa ce ne e predestinată,
Povești dintr-o iubire, din eternitate încifrată.