Ea e

E neobișnuit
să stai la masă
să stai în casă,
totul să-ți fie pustiu.
Să-ți fie teamă
în propriul tău lăcaș
construit cu sânge
din palmele ce odată au mai strâns,
când trebuiau să lase
mult mai multă libertate.

Sufletul arde,

În timp ce îngheață

O întreagă galaxie,

Printr-o simplă reacție, vie.

Visele se spulberă 

Viata trece,

Ochii sunt încrezători 

Mergând, dincolo de valori. 

Uneori, fără niciun motiv,

Aleg să merg, să fug,

Roade să culeg, 

Fără să mă mișc, fără să alerg.

De aș fi, pretutindeni și nicăieri,

Întotdeauna și niciodată,

Cu o întreagă armată,

Total dezinformată.

Pentru cerul albastru,

Aș trăi, aș lupta 

Deși lupta e terminată,

Iar viața, devastată.

Tulburarea obsesivă
a atingerii unor suprafețe
nepersonificate,
gândind la ele
despre cum ar fi să le acopere o briză,
mă duce cu gândul la gânduri
obsesive de altfel,
ale unui peisaj pictat de către ai mei ochi
-verzi, dar nu-i știe nimeni-
Sau poate că îi știe
o întreagă lume,
dacă lumea mea s-ar rezuma
la un peisaj.
Pictat de către doi ochi-
verzi.

Atingeri-atingeri
ce-mi sunt ele
când ziua și noaptea nu se întâlnesc
ci doar se îmbrățișează
la ore, aproape fixe?
Unul peste altul
soarele și luna nu se întâlnesc
și nu se ating.
Ce le e atingerea,
atunci când se privesc?
Răspunsul așteaptă la început.
La început și la sfârșit
Între stele
apus și răsărit.

.....hhh h 

Cum să mă numesc?
Nu-mi amintesc
dar aș veni dac-ai chema o ploaie.
Cum să mă numesc?
Cum ai vrea? 
Cum mi-ar plăcea?
Să mă numesc mândrie
judecată
răutate?
Sau doar ele să mă cheme?
Aș veni
dac-ai chema o ploaie.
Aș străpunge uscatul,
uscatul cel de nestrăpuns
aș uda pământul și
ți-aș uda sufletul
dacă m-ai chema.

    Într-un calm desăvârşit,
    Fără nici un fel de zgomot,
    Prima piesă a căzut...
    Şi-n căderea sa,
    Universuri s-au mişcat,
    Colorând ecouri…
    
    Undele-au clipit sub stele, 
    Stelele-au murit şi ele, 
    Univers nemăsurat,
    A rămas întunecat,
    Fără sori, fără comete, 
    Fără lumi, fără planete...

Stat-am să contemplu spre ce avea să vină,
Și-n calea vieții, printre suspine,
Mi-aduc aminte, mi-aduc aminte —
Că poverile zămislite de omenire,
Puse-n drumul fericirii fictive,
Măcinat-au caractere cândva integre.

Și la ce bun să mă-nrobesc?
Când omul dispare, și-n locul lui apare
O mască cioplită de minți avare,
Ce nu mai caută decât bunăstare —
O figură fără formă, fără fond,
Ce nu-și mai recunoaște propria înfățișare.

Și totuși, mă întreb: ce mai pot face?
Când rațiunea-mi e pusă la încercare,
Iar valorile morale se frâng în disperare.
Dar în clipele rămase de luciditate,
Mi-aduc aminte, mi-aduc aminte —
Că, deși lumea mă numește
Ostil, putred, hidos,
Adevărul… a fost mereu pe dos.

De ce ,suflete hain

În dizgrație divină,

Te complaci meschin,

Te slobozi de vină..

Curmi orice simțământ 

Pt tine ori din tine,

Arunci vorbe -n vânt 

Fără regrete ori rușine..

Cu ultim năduf fixezi

Oglinda pătată și ciobită;

Te privești și te șochezi

Cum te strâmbă,te imită..

Și nu te mai regăsești,

Te ai sluțit inconștient.

Înlemnit te prăbușești 

În fracțiune de moment...

Te sfârșești În țăndări,

Fără urme,ori răsunet .

Infumurit de lumânări,

Țipă al tău cuget..

În noiembrie, când cerul se crapă,

Și luna atârnă ca un ochi scos din mort,

Pământul își vomită ultima apă,

Iar sfinții se-ntorc cu obrazul strâmbat de efort.

Pe cruci putrezite, în cimitire,

Cresc flori cu petale de limbă și os,

Iar clopotele urlă în mănăstire,

Vestind Învierea unui trup păcătos.

Un preot bătrân, cu trei umbre în spate,

Își spală mâinile-n vinul cel negru,

Și spune că toate păcatele-s iertate

Când moartea îți suflă un psalm peste creștet.

În strană, icoanele plâng cu venin,

Maica își strânge pruncul de ceară,

Iar ochii lui ficși, de un galben hain,

Privesc spre altar ca spre-o rană amară.

Noiembrie-și târăște mațele-n glod,

Prin sate în care nu latră nici câinii,

Un înger cu șase genunchi, fără chip,

Își împarte aripile între morminte și pâini.

Din hornuri se scurge un fum de tămâie,

Amestecat cu miros de pământ răsturnat,

Iar vântul șoptește o veche blasfemie

În graiul pe care nici morții nu l-au învățat.

O, Doamne, ce chip ai în noaptea aceasta?

Te caut în oase, în viermi și-n cenușă.

Dar cerul își coase cu sârmă fereastra,

Iar mila Ta stă ca un cadavru la ușă.

Pe câmp, o procesiune de oameni fără gură

Poartă un sicriu în care nu-i nimeni,

Un copil cu barbă împarte prescură,

Iar morții se roagă să moară de-a binelea.

Și când miezul nopții își rupe fălcile,

Când stelele cad în fântâni fără fund,

Se deschid sub biserici morminte elastice,

Din care ies sfinți cu pântece de pământ.

Atunci înțeleg: nu-i pedeapsă, nici har,

Ci doar o taină ce n-are dezlegare

Că trupul e templu, dar templul e jar,

Și orice rugăciune se naște din putrezire.

Iar noiembrie trece, cu pași de mireasă,

Prin ploaia ce spală păcatele-n van.

La geam, o bătrână își coase o casă

Din părul copiilor pierduți peste an.

Și-n ultima noapte, când clopotul tace,

Când Dumnezeu pare plecat dintre noi,

Un vierme se-așază pe-o Biblie-n pace

Și roade cu grijă cuvântul „apoi”.

Iar toamna se-nchide în giulgiu și lut,

Cu cerul întors ca o piele pe dos.

Noiembrie știe ce noi am uitat:

Și sacrul poate fi monstruos.

Sunt un copil fără crezare

Eu vinovată-n toate

O fată ce simte acuzare

Şi poate aveți dreptate.

Dar simt durerea ce o port

Că mă distruge-n viaţă

Simt că un suflet este mort

Și că vă dă speranță.

Simt cum se stinge-n fața voastră

Un suflet de nisip.

Mai bine rămân singură

Fără al vostru chip.

Nu sărbătoriile contează

Când eu am pierdut tronul meu

Simt cum toți mă-ndepărtează

Şi aşa va fi mereu.

Vreau doar puțină libertate

Ce e aşa de greu

Vreau să fie egalitate

Și să rămân tot eu.

You know our lives are a game

I do it all the same, everyday

From morning to morning

I'm playing this way

Sitting nowhere, doing nothing

Acting stupid, acting right

Want you seeing all my feelings

'Cause they're locked in heart-shaped box.