Singurătate

Întunericul profund, rece, infinit,
Se preschimbă absolut,
Într-un cadru mult iubit,
Și se întoarce iar la lut.

Lumina orbitoare ce promite,
O secundă efemeră,
Se întoarce-n timp și speră,
Trecutul să-l imite.

știi, câteodată 

îmi place cum apa

îmi perforează visele

pătate de umbrele mele egoiste

și alintate, 

îmi place cum corpul se 

macină-n moara infinitului, 

dar mă tem veninul să 

nu crească în broderii de 

mucegai pe pâine,

dar mă tem nuferii

să își uite casele și să vină

după mine. 

mai știi tu oare că

eroarea mi-e prietenă 

mă conduce pe urme de 

soare către luna cea sfredelitoare,

dar, totodată, mă tem să-mi

hotărască sentința în judecată...

eu am încredere în nebuloase

la fel ca și în astre, 

aș vrea să sting tot ce mă face om, 

chiar și intuiția stranie, neomenească, 

să mă las tăiat și operat

sub orbite înfricoșătoare

să mă regăsesc 

eu, copil, aer al dealului

îndrăgostit de-o zare...

deci, fie cum o fi,

eu sunt un 

afluent venerat și înmulțit 

de-ale mele siluete albăstrui

venite de pe alte planete,

de după cortina

teatrului oropsit.  

Aspectul obosit, se estompează încet sub  greutatea zilelor ce nu se mai termină

Și glasul otravitor și teribil, pătrunde în sufletul cu dorința armă mortală să devină

Despărțind sufletul și corpul  omenesc  pentru viitoarele încercări

Prevalând într-o formă teribilă și grozavă care crează  mii de tăceri

Frica grozavă și foarte pătrunzătoare a schimbat  bunătatea  în cel mai ștrașnic rău pământesc

Durerea aspră și înțepătoare, mă trage ca o ancoră spre fundul mării în care moartea distruge totul omenesc

Și acuma încet,  fără motive și cauze vine sfârșitul dureros  pe meritul vieții mele

Și acum sunt în sfârșit nebun, care  niciodată nu  va putea ajunge la cele mai frumoase stele

Fiecare  o nouă  respirație la sfârțitul zilei este extrem de dureroasă

Dar am  făcut alegerea aceasta   conștient fără a obține steaua cea mai frumoasă

Am crezut că asta mă va ajuta, să mă ridic din genunchi pentru oprirea nedreptății

Dar alegerea incorectă omoară și te impune să te schimbi în favoarea minorității

Schimbul de la bun spre rău, devine  deja o ușurință plăcută cu gustul de câștig

Simt cum bunătatea din mine dispare și răul la fiecare pas mă așteaptă cu undița și cârlig

Și doar o atingere  a unui  înger pământesc, mă  poate  opri de la caderea în răutate

Și doar un singur glas plăcut și sincer mă  poate  duce spre dreptate.

Timpule,mai stai pe loc,

Zăbovește doar o clipă, 

Nu pripi al meu soroc ,

Nu mă frânge de aripă  . 

Și privește-mă in urmă 

Prin oglinda din trecut, 

și citește-mă în palmă,

Nu răscoli ce m - a durut.

Dă- mi o șansă doar 

Greșeala să mi - o indrept, 

să mă lepăd de amar 

Ce supără in piept. 

Promit să mă revanșez 

Pt al tău popas ,

Făurindu -mi un crez 

Sa nu fac risipă un pas...

Păsările triste tot cântă,
În timp ce soarele-mi prezintă
O prezență înmormântată
Într-o transparență înfrântă.

Și-mi luminează colinele des-florite,
Dar după tot, durerea se ascunde.
Răsar speranțele muribunde
Din pământul secat de suferințe.

Da, îl ud eu, cu lacrimile mele,
În timp ce rubiconii stau la pânde,
Căutând să se sature din ele…
Dar cine să-i oprească, jude?

Măsor milimetru cu ecosonde
Să văd adâncimea oceanelor mele,
Dar rămân ca un lude
Înconjurat de acvilide.

Oh suflet drag,

O rază de soare 

În dar tu ai primit 

Și în raniță ai pitit-o,

Ai ascuns-o,

Sau poate ignorat-o

Poate din frică 

Sau din neștiința de a nu o pierde 

Ai folosit lumina vieții

Numa când sufletul se îneca 

În abisuri întunecate,

Reci și de mult uitate

Pentru a usca sufletul 

Abia scăldat în frici.

Pentru a-i da putere și încredere 

După care ai ascund prețiosul dar 

Înapoi în ranița 

La siguranță sub grele ștergare de satin

Pentru a nu se atinge de nimic și nimeni

Până când ai văzut 

Că iarăși cazi 

Iarăși tremuri în derivă 

Îmbătat de un parfum amar

În aceeași mare de haos 

Și că singura călăuză în nopate 

Rămâne raza de lumină

Acum ținută la vedere 

Cu îndemănare și încredere 

Dar totuși cu fermitate spre a nu te făli 

Ai început viață ... 

Ai acceptat viață spre a o trăi 

Nu doar a fi un dulce spectator 

Care la final părăsește sala indiferent.

Ci spre a-ți vedea visul 

Care iți face inima să bata

Și lumina să radieze în toate colturiile ființei

Acum trăiești prezent 

În armonie cu tine 

Cu ale tale simțuri 

Ai început a creea, 

A te regăsi în acest univers,

Unde stelele domnesc 

În împărăția lunii

Și luceferi blânzi 

În brațe te strâng 

Timpul în loc împietrind 

Deoarece acasă ai ajuns după un drum lung ! 

No tragedy has creeped into my life,

Yet everything around is doom and gloom.

Why do I feel this pressure in my chest?

Just like a rock, it weights me down,

Or like an ocean crashing on a stool-

A mess of splintered love and hate and fear

Of nothingness or being not enough.

I could feel joy,

and yet,

I hurt of living

Behind a curtain of pretence and gisting...