GLASUL DREPTĂȚII
Conștiința-i - glasul dreptății,
Conștiința-i - arma păcii,
Dumnezeu aceasta ne-a lăsat
Să ne izbăvească de păcat.
Prin aceasta Dumnezeu pe om îl cercetează,
Să vadă faptele lui care lucrează,
Pentru-mpărăția Lui sau pentru păcat
Așa cum El omului i-a dat.
Noi trebuie să ne gândim bine
La libertatea ce Domnu ' ne-a lăsat-o;
La mântuirea sufletului cugetând
Frumos, lucrând.
La cele 3 virtuți să cugetăm,
Pe Dumnezeu în psalmi să-L lăudăm.
De cel bolnav să îngrijim,
Păcatul să îl biruim.Amin.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: ANONIM
Data postării: 27 noiembrie 2024
Vizualizări: 243
Poezii din aceiaşi categorie
Melancolia unui brad înalt
În vârful muntelui, un brad înalt și trist,
Cu crengile-i lungi, ca niște brațe întinse,
Își plânge singurătatea și amintirile pierdute,
Într-o lume rece, unde nimeni nu-l ascultă.
Pe cerul senin, stelele strălucesc,
Dar bradul rămâne singur și neînțeles,
Își dorește să fie parte dintr-un colind vesel,
Dar nimeni nu se oprește să-l audă cântând.
În nopțile lungi, el suspină adânc,
Dorindu-și companie și o rază de speranță,
Dar toți trec pe lângă el fără să-l vadă,
Ca și cum ar fi invizibil în această lume grea.
Dar bradul înalt și trist nu se lasă doborât,
Continuă să crească cu demnitatea-i nemuritoare,
Își păstrează frunzele verzi și speranța vie,
Că într-o zi va găsi bucuria și iubirea.
Așadar, să nu uităm de bradul înalt și trist,
Să-i oferim căldură și prietenie sinceră,
Pentru că fiecare suflet are nevoie de alinare,
Și împreună putem aduce lumina în întunericul său.
Că a fost în ziua de luni treisprezece.
Când aud că se plânge toată lumea,
Căci cutremurul a fost acum lunea.
Dar lumea îi proastă și nu gândește,
Că a fost în ziua de luni treisprezece.
Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,
Că nu au fost morți chiar nicăieri.
Nici clădiri sau blocuri căzute,
Și nici morți sau pagube văzute.
Este o adevărată acum isterie,
Făcută de români ce au în cap prostie.
Fiindcă românii se feresc de moarte,
Dar nu știu că de ea nu pot să scape.
În Oltenia acum toată lumea zace,
Cutremurul ăla mic nu le dă pace.
Și toți să îi vezi cum dau de pomană,
C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.
Vor face babele plecăciuni în faţa popii,
Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.
Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,
Așa cum o făceau babele de cutremur odată.
Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,
Că de cutremur și moarte nu scăpați.
Când vă venii timpul ca să plecați,
De dracul cu toții veți atunci luați!
Greu de iubit
Esti precum un cal ce a aleargat singur toata viata
Iar el incearca sa te imblanzeasca.
Te compara cu o autostrada infinita
Cu o casa in flacari.
Spune ca tu il orbesti
Insa nu te ar putea parasi niciodata.
E coplesitor sa ti fie alaturi
Dar viata lui e neplacuta fara tine.
Nu te-ar putea uita.
Te vrea.
Insa il ametesti,esti apasatoare.
FIecare femeie,dinaintea ta sau dupa tine
Este patata de numele tau
Ii umpli gandurile
Buzele il dor amintindu si gustul tau
Corpul lui e doar o umbra ce o cauta pe a ta
Dar esti prea intunecata pentru el
Iubesti prea intens,
Il vrei intr un mod atroce
Indraznet si sacrificial
El iti spune ca niciun om nu poate fi la inaltimea celui care traieste in mintea ta
Dar ai incercat sa te schimbi,nu-i asa?
Ai tacut mai des
Ai incercat sa fii mai blanda
Mai tandra si mai draguta
Mai putin instabila,mai putin treaza
Dar chiar si in timp ce dormi,tu il simti
Cum se indeparteaza de tine in vis
El pleaca cu ea spre un nou asfintit
Insa tu nu ai terminat inca de scris
Nu poti schimba nimic
Nu poti crea case din fiinte umane
Daca nu vrei sa ramai tot restul vietii ratacita.
A plecat deja
Lasa l
Esti inspaimantatoare
Si ciudata
si frumoasa
Esti un paradox
Ceva ce nu oricine stie sa iubeasca.
Gânduri nespuse
Poverile grele ce îmi apasă sufletul
Se pare că încep să își spună cuvântul.
Am ajuns să fiu doar o umbră
Ce umblă prin lume ca o stafie sumbră.
Însă tot ce e rău va trece
Chiar dacă asta înseamnă să am un suflet rece.
Dezamăgirile te fac mai tare, mai puternic
Iar tot ce trebuie să fac e să ies din întuneric.
Nu m-am lăsat doborâtă de absolut nimic
Deși timpul era cel mai aprig inamic.
Am plâns, am suferit, am îndurat
Dar de acum toate astea s-au terminat.
Singura soluție care îmi rămâne este speranța
Singura cale de scăpare de care mă pot agăța.
Speranța că totul va fi mai bine
Și orice e rău va trece de la sine.
Cercul netrasat
O umbră nu știe
cine o proiectează.
Nici eu
nu știu
unde încep:
în privirea ta,
sau în gândul
pe care încă nu l-ai avut?
Psalmi - LVI - Tăcerea lui Dumnezeu
Te-am strigat, Doamne,
până mi s-au stins cuvintele.
Am așteptat răspunsul Tău
și m-am izbit de cerul gol,
unde ecoul rugăciunii
se întoarce ca un spin.
Dar Tu nu ești absent.
Tăcerea Ta e o altă voce,
una care nu se aude,
ci se trăiește.
M-ai învățat că răspunsul
nu vine mereu în cuvinte,
ci în adâncul tăcerii
unde ființa se frânge
ca să poată primi.
Am înțeles că Tăcerea Ta
nu este uitare,
ci încercarea cea mare:
să cred fără semne,
să iubesc fără dovezi,
să urc fără ținere de mână.
Și în clipa în care n-am mai cerut nimic,
ai rostit, fără glas:
„Sunt aici.”
Melancolia unui brad înalt
În vârful muntelui, un brad înalt și trist,
Cu crengile-i lungi, ca niște brațe întinse,
Își plânge singurătatea și amintirile pierdute,
Într-o lume rece, unde nimeni nu-l ascultă.
Pe cerul senin, stelele strălucesc,
Dar bradul rămâne singur și neînțeles,
Își dorește să fie parte dintr-un colind vesel,
Dar nimeni nu se oprește să-l audă cântând.
În nopțile lungi, el suspină adânc,
Dorindu-și companie și o rază de speranță,
Dar toți trec pe lângă el fără să-l vadă,
Ca și cum ar fi invizibil în această lume grea.
Dar bradul înalt și trist nu se lasă doborât,
Continuă să crească cu demnitatea-i nemuritoare,
Își păstrează frunzele verzi și speranța vie,
Că într-o zi va găsi bucuria și iubirea.
Așadar, să nu uităm de bradul înalt și trist,
Să-i oferim căldură și prietenie sinceră,
Pentru că fiecare suflet are nevoie de alinare,
Și împreună putem aduce lumina în întunericul său.
Că a fost în ziua de luni treisprezece.
Când aud că se plânge toată lumea,
Căci cutremurul a fost acum lunea.
Dar lumea îi proastă și nu gândește,
Că a fost în ziua de luni treisprezece.
Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,
Că nu au fost morți chiar nicăieri.
Nici clădiri sau blocuri căzute,
Și nici morți sau pagube văzute.
Este o adevărată acum isterie,
Făcută de români ce au în cap prostie.
Fiindcă românii se feresc de moarte,
Dar nu știu că de ea nu pot să scape.
În Oltenia acum toată lumea zace,
Cutremurul ăla mic nu le dă pace.
Și toți să îi vezi cum dau de pomană,
C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.
Vor face babele plecăciuni în faţa popii,
Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.
Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,
Așa cum o făceau babele de cutremur odată.
Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,
Că de cutremur și moarte nu scăpați.
Când vă venii timpul ca să plecați,
De dracul cu toții veți atunci luați!
Greu de iubit
Esti precum un cal ce a aleargat singur toata viata
Iar el incearca sa te imblanzeasca.
Te compara cu o autostrada infinita
Cu o casa in flacari.
Spune ca tu il orbesti
Insa nu te ar putea parasi niciodata.
E coplesitor sa ti fie alaturi
Dar viata lui e neplacuta fara tine.
Nu te-ar putea uita.
Te vrea.
Insa il ametesti,esti apasatoare.
FIecare femeie,dinaintea ta sau dupa tine
Este patata de numele tau
Ii umpli gandurile
Buzele il dor amintindu si gustul tau
Corpul lui e doar o umbra ce o cauta pe a ta
Dar esti prea intunecata pentru el
Iubesti prea intens,
Il vrei intr un mod atroce
Indraznet si sacrificial
El iti spune ca niciun om nu poate fi la inaltimea celui care traieste in mintea ta
Dar ai incercat sa te schimbi,nu-i asa?
Ai tacut mai des
Ai incercat sa fii mai blanda
Mai tandra si mai draguta
Mai putin instabila,mai putin treaza
Dar chiar si in timp ce dormi,tu il simti
Cum se indeparteaza de tine in vis
El pleaca cu ea spre un nou asfintit
Insa tu nu ai terminat inca de scris
Nu poti schimba nimic
Nu poti crea case din fiinte umane
Daca nu vrei sa ramai tot restul vietii ratacita.
A plecat deja
Lasa l
Esti inspaimantatoare
Si ciudata
si frumoasa
Esti un paradox
Ceva ce nu oricine stie sa iubeasca.
Gânduri nespuse
Poverile grele ce îmi apasă sufletul
Se pare că încep să își spună cuvântul.
Am ajuns să fiu doar o umbră
Ce umblă prin lume ca o stafie sumbră.
Însă tot ce e rău va trece
Chiar dacă asta înseamnă să am un suflet rece.
Dezamăgirile te fac mai tare, mai puternic
Iar tot ce trebuie să fac e să ies din întuneric.
Nu m-am lăsat doborâtă de absolut nimic
Deși timpul era cel mai aprig inamic.
Am plâns, am suferit, am îndurat
Dar de acum toate astea s-au terminat.
Singura soluție care îmi rămâne este speranța
Singura cale de scăpare de care mă pot agăța.
Speranța că totul va fi mai bine
Și orice e rău va trece de la sine.
Cercul netrasat
O umbră nu știe
cine o proiectează.
Nici eu
nu știu
unde încep:
în privirea ta,
sau în gândul
pe care încă nu l-ai avut?
Psalmi - LVI - Tăcerea lui Dumnezeu
Te-am strigat, Doamne,
până mi s-au stins cuvintele.
Am așteptat răspunsul Tău
și m-am izbit de cerul gol,
unde ecoul rugăciunii
se întoarce ca un spin.
Dar Tu nu ești absent.
Tăcerea Ta e o altă voce,
una care nu se aude,
ci se trăiește.
M-ai învățat că răspunsul
nu vine mereu în cuvinte,
ci în adâncul tăcerii
unde ființa se frânge
ca să poată primi.
Am înțeles că Tăcerea Ta
nu este uitare,
ci încercarea cea mare:
să cred fără semne,
să iubesc fără dovezi,
să urc fără ținere de mână.
Și în clipa în care n-am mai cerut nimic,
ai rostit, fără glas:
„Sunt aici.”
Alte poezii ale autorului
De ce oare?
Lumea asta mare,
e plină de oameni puși pe picioare,
dar atunci de ce oare,
când ceri o mâna de ajutor,
cu toții fug încetișor,
dar când ai ceva de dăruit,
chiar și dusmanii parca ar fi venit
Va fii mereu
Iarna va fii mereu
Dar eu inca astept
Primavara sa vorbim
Vara sa ne iubim
toamna sa ne departim
Si din nou.
Tatăl meu drag
Binecuvântată de către al meu tată,
Respectata ca sunt a lui fată,
În ochii lui schimbată,
Poate incăpătânată,
Deodată rușinată,
Dar el nu va renunță niciodată.
Ochii caprui
Ochii căprui fura inima oricui,
Dar e ciudat, căci ai mei
Doar la tine ma atrag.
Ochii tai limpezi ca mare,
Mereu ma infunda,
Ca un ocean de vise,
Ce ma scufunda.
Realitatea e dura,
Dar visele ma innebunesc,
Ele ma fac sa gândesc profund,
Fără sa mi imaginez ce sunt.
E dur sa te visez mereu,
Căci mereu totul e în mintea mea,
Și când ma trezesc,
Ma ascund în realitatea mea.
Ma prefac sa sunt ok,
Dar mintea mea,
Doar la tine se gândește.
O mie de filme,
O mie de vise ce dor,
Iar mintea mea striga ajutor.
Toți îmi spun sa ma liniștesc,
Sa nu ma mai gândesc la tine,
Dar e foarte greu,
Căci mereu ești în capul meu.
Îmi fac rau pe zi ce trece,
Dar nimeni nu știe
Cât de greu îmi e
Sa nu ma mai gândesc la tine...
Piesă lipsă
Sunt un puzzle și nicio combinație nu îmi iese
Mă grăbesc și cu timpul se mai adună piese
Acum, astept a mă cunoaște, desface și reface,
Dar sufletul ce-mi zace și tace-mi stă ca pe ace
Mă pierd prin gânduri și mă simt ca-ntr-o ceață
Mă simt legat de-amintiri, dar mă-ntreb: "cu ce ață?"
Când totul se împrăștie și uiți ce ai fost sau ce esti
Ce iubești? Ce dorești? N-ai răspuns și nici nu poți să zâmbești
Este greu pentru tine, pentru mine... pentru oricine
Când ceva îți lipsește, îl aștepți, dar nu mai vine.
Urzeala
Un fuior de îndignare îmi stă în casă,
zadarnic de încerc să-l torc.
Fire albe ce m-au legat de tine,
moi, dese, și-ncurcate, mi se leagă
într-un nod familiar.
În jurul gurii îți cos amarnic,
cuvinte spuse prea devreme.
Acum brazdate-mi sunt pe față
spaimele iubirii mele.
O alta ață se-nfiripă, jalnic,
adânc, uitându-te zâmbind.
Sugrumată-mi e speranța
ca n-ai terminat cu mine,
că paioara nu e gata.
Coase-mi ce-ai crezut pe suflet-
toarnă-mi mânia toată,
pe pânza brăzdată cu ochii
tăi efemeri și cutezanți.
Varsă-mi aurul din vene,
pe care l-am simțit cândva,
cand nu știam dacă voiai
să mă arunc în gol, în fața
ta.
Ușure toarce-mi hybrisul
c-am îndrăznit, vezi Doamne,
să mă-ndrăgostesc firesc
De un Soare fără raze, tu,
Eu, lună fără cer.
Cere-mi toate vorbele diseară
înapoi, nu le mai vreau.
Propria-mi pânză mi-am rupt-o
chinuită, în fața Ta.
Nu-ți mai vreau căldura, pleacă!
lasă-mă să mă golesc,
de toată mândria ta și patos-
resimțite de-un veac.
La ce-mi sunt bune deziluzii,
cand în mintea ta cumplită,
eu doar trec, mă umilesc,
Doar ca ție să nu-ți dispară
prețioasa ta coroană.
De ce oare?
Lumea asta mare,
e plină de oameni puși pe picioare,
dar atunci de ce oare,
când ceri o mâna de ajutor,
cu toții fug încetișor,
dar când ai ceva de dăruit,
chiar și dusmanii parca ar fi venit
Va fii mereu
Iarna va fii mereu
Dar eu inca astept
Primavara sa vorbim
Vara sa ne iubim
toamna sa ne departim
Si din nou.
Tatăl meu drag
Binecuvântată de către al meu tată,
Respectata ca sunt a lui fată,
În ochii lui schimbată,
Poate incăpătânată,
Deodată rușinată,
Dar el nu va renunță niciodată.
Ochii caprui
Ochii căprui fura inima oricui,
Dar e ciudat, căci ai mei
Doar la tine ma atrag.
Ochii tai limpezi ca mare,
Mereu ma infunda,
Ca un ocean de vise,
Ce ma scufunda.
Realitatea e dura,
Dar visele ma innebunesc,
Ele ma fac sa gândesc profund,
Fără sa mi imaginez ce sunt.
E dur sa te visez mereu,
Căci mereu totul e în mintea mea,
Și când ma trezesc,
Ma ascund în realitatea mea.
Ma prefac sa sunt ok,
Dar mintea mea,
Doar la tine se gândește.
O mie de filme,
O mie de vise ce dor,
Iar mintea mea striga ajutor.
Toți îmi spun sa ma liniștesc,
Sa nu ma mai gândesc la tine,
Dar e foarte greu,
Căci mereu ești în capul meu.
Îmi fac rau pe zi ce trece,
Dar nimeni nu știe
Cât de greu îmi e
Sa nu ma mai gândesc la tine...
Piesă lipsă
Sunt un puzzle și nicio combinație nu îmi iese
Mă grăbesc și cu timpul se mai adună piese
Acum, astept a mă cunoaște, desface și reface,
Dar sufletul ce-mi zace și tace-mi stă ca pe ace
Mă pierd prin gânduri și mă simt ca-ntr-o ceață
Mă simt legat de-amintiri, dar mă-ntreb: "cu ce ață?"
Când totul se împrăștie și uiți ce ai fost sau ce esti
Ce iubești? Ce dorești? N-ai răspuns și nici nu poți să zâmbești
Este greu pentru tine, pentru mine... pentru oricine
Când ceva îți lipsește, îl aștepți, dar nu mai vine.
Urzeala
Un fuior de îndignare îmi stă în casă,
zadarnic de încerc să-l torc.
Fire albe ce m-au legat de tine,
moi, dese, și-ncurcate, mi se leagă
într-un nod familiar.
În jurul gurii îți cos amarnic,
cuvinte spuse prea devreme.
Acum brazdate-mi sunt pe față
spaimele iubirii mele.
O alta ață se-nfiripă, jalnic,
adânc, uitându-te zâmbind.
Sugrumată-mi e speranța
ca n-ai terminat cu mine,
că paioara nu e gata.
Coase-mi ce-ai crezut pe suflet-
toarnă-mi mânia toată,
pe pânza brăzdată cu ochii
tăi efemeri și cutezanți.
Varsă-mi aurul din vene,
pe care l-am simțit cândva,
cand nu știam dacă voiai
să mă arunc în gol, în fața
ta.
Ușure toarce-mi hybrisul
c-am îndrăznit, vezi Doamne,
să mă-ndrăgostesc firesc
De un Soare fără raze, tu,
Eu, lună fără cer.
Cere-mi toate vorbele diseară
înapoi, nu le mai vreau.
Propria-mi pânză mi-am rupt-o
chinuită, în fața Ta.
Nu-ți mai vreau căldura, pleacă!
lasă-mă să mă golesc,
de toată mândria ta și patos-
resimțite de-un veac.
La ce-mi sunt bune deziluzii,
cand în mintea ta cumplită,
eu doar trec, mă umilesc,
Doar ca ție să nu-ți dispară
prețioasa ta coroană.