Ca Iov...
Zidește Doamne împrejuru-mi ziduri,
Cu cărămizi din catedrale goale,
Și fața umple-mi-o de riduri,
Iar pielea fă-mi-o galbenă și moale.
Mă scuipă Doamne ca pe-o frunză toamna,
Și ninge peste mine cu dispreț și milă,
Iar îngerul să sune-n ceruri goarna,
Că de pământ și viață-mi este silă.
Ori, du-mă Doamne în capela părăsită,
Să stau în taină cu ochii în ceaslov,
Și ca să n-am nicicând nici o ispită,
Mă umple Doamne, de bube, ca pe Iov.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 16 октября 2024
Views: 246
Poems in the same category
Ironie
Să știi să prețuiești pe om,
Să știi să îi vorbești frumos,
Până când poți să-l folosești,
Oh, dragilor... E ironie!
Să poți juca un rol
Să poți să-l joci frumos
S-aduci apoi durere,
La fel-e ironie!
Nu mai vorbi dacă nu știi ce zici
Si dacă tulbure ți-e mintea!
Nu te schimba în chip fățarnic
Si nu gândi aiurea!
Nu armele distrug, ci vorbele
Ce le folosim când nu gândim
Spre cei ce nu îi știm, sau poate știm...
La fel distruge- ironia!
Devreme...
M-oi prăbuși târziu,
În zbucium neîncetat,
Pe-o lacrimă de fiu,
Între suspin și oftat.
Mă strigă al vremii glas,
Din iarba peste piept,
Și sub al morții pas,
Mă pasc în zori discret.
Hai toamnă și dă-mi frunza,
Rămâi și tu cu mine,
Uscată îmi este buza,
Iar ploaia nu mai vine.
M-am prăbușit devreme,
Într-o tăcere surdă,
Pe umede poeme,
Din lacrima-mi absurdă.
SPLENDOARE
Privind la cer, zâmbesc mereu
și inima-mi surâde;
Căci Creator e Dumnezeu
și Ziditor a toate.
Căci El m-a izbăvit din greu
M-a ajutat întruna,
Mi-a fost alăturea mereu
Când grea mi-era povara.
Seara de Crăciun
E teroare pe pământ,
Nu mai e nimica sfânt,
Doar în case de creștini,
Astăzi se aprind lumini.
Focu-n sobă surd trosnește,
Marea taină îi unește,
Sus în colț, lângă icoană,
Arde-n candelă o rană,
Este rana lumii toată,
Rana sfântă, vindecată,
Azi, în ieslea de pe jos,
Prin nașterea lui Hristos.
Azi în noaptea de Crăciun,
Noaptea sufletului bun,
Sus în cer și aicea jos,
S-a născut Iisus Hristos!
Cântă-n rai îngeri duios,
Astăzi s-a născut Hristos,
Cântă cerul bucuria,
Astăzi s-a născut Mesia!
Însă aicea pe pământ,
Nu mai e nimica sfânt,
Numai la creștin în casă,
Pruncul stă cu ei la masă.
Nu mai ești binevenit,
Tu Iisuse, Tu Hristoase,
Omul te-a înlocuit,
Cu petreceri zgomotoase.
Stă bisericuța goală,
Nici afară nu mai ninge,
Sufletul e plin de boală,
Candela încet se stinge.
Cântă un colind nebun,
Azi, în seara de Crăciun,
Linu-i lin și iară lin...
Alungați-l pe creștin,
Linu-i lin și e frumos...
Alungați-L pe Hristos!
Strămoșii
Un nume bun, e-aşa cum ştim,
O mare bogãţie
Ce-atârnã greu şi pentru Timp
Şi pentru Veşnicie!
Strãmoşii noştri ne-au lãsat
Când au plecat din lume,
Un grai plãcut, duios, curat,
O glie şi un nume.
O, voi, strãmoşi ce v-aţi luptat
Târându-vã în coate,
Pe un tãrâm îndepãrtat,
S-avem noi libertate,
Voi sunteţi în inima mea
O amintire vie;
Şi, cel puţin, ţãrâna grea,
Uşoarã sã vã fie!
☆
Îmi stãruieşte-n minte-un gând,
De-o bunã vreme-ncoace
Şi-a scrie despre tine-un rând
Nu vrea sã îmi dea pace.
Ţinând la pieptu-mi, poza ta
Din vremuri depãrtate,
Te-aş zugrãvi, dac-aş putea,
Pentru posteritate.
Te vãd, privind înspre trecut,
- Din ce-mi spusese tata -
Trimis fiind, ba peste Prut,
Ba peste Munţii Tatra.
Noi nu ne-am cunoscut deloc
- Te ştiu din auzite -
Însã jucãm acelaşi joc
În ere diferite.
Ţie nu ţi-a trecut prin gând
Cã vin şi eu pe lume;
Cã-ţi sprijineai capul în mâini
Şi-mi cãutai vreun nume...
Din dosul carului cu boi,
În Mai, când râde vara,
Mi te chemarã în rãzboi,
Sã aperi şi tu, ţara.
Şi, ai plecat. Şi... dus ai fost,
Pentru atâta vreme!
Iar, îndãrãt, n-au vrut cei mari
Vreodatã, sã te cheme.
Dar, într-o zi, ca într-un vis
Citişi, într-o ţidulă,
Că gura morţii s-a închis,
Fiind de-acum sãtulã.
Ah, cât de mult te-ai bucurat
Visând aburul pâinii!
Şi te-ai oprit, intrând în sat,
S-auzi cum latrã câinii...
Îţi spuserã şi cei doi fraţi,
Îţi spuserã hangiii,
Cã te aşteaptã-ngrijoraţi,
Nevasta şi copiii.
Iar eu acum, mai-mai plângând,
Cum pot descrie, oare,
Venirea ta, ce-a pus în rând
O mare sãrbãtoare?
☆
Azi, când aud din nou cântând
Fanfarele şi corul;
De omul care vã vorbesc,
Mã prinde, parcã, dorul.
Printre acei ce au scãpat
De recea morţii ghearã,
O umbrã vãd, intrând în sat,
Într-o ploioasã searã.
Un om, venind dintre cei mulţi
Ce n-aveau sã mai vinã,
Ci au rãmas flãmânzi, desculţi,
În ţara cea strãinã.
Un cetãţean, cu suflet bun,
Cu sorã-sa, Larissa,
L-au ajutat, cu luntrea lor,
Sã treacã râul Tisa.
Un biet pescar, bãtrân şi slab,
Zãri, pe înserate,
Venind spre el vreo câteva
Fãpturi neajutorate.
El luã atunci din peştii sãi
Şi se grãbi sã-i frigã
Iar, mai apoi, puse mujdei
Şi-un boţ de mãmãligã.
Ei au mâncat şi-au prins puteri
Sã meargã mai departe,
Parcã nemaiavând dureri
Şi nici fricã de moarte.
Iar, luntrea lui, din lemn de brad,
Pufoaica lui şi brâul
Le dete unui camarad,
Sã treacã şi el râul.
C-un vechi prosop, murdar şi ud,
Cu-oglinda lui concavã,
Cu-atât a mai venit 'napoi
Din vechea Bratislavã...
Cei tineri parcã simt şi ei
Urgia din redutã,
Când mâna ta, de brav oştean
Ţi-o strâng şi te salutã.
☆
Ai chip plãcut, ai ochi frumoşi
Şi ai un rost sub soare;
Ai bani. Dar dacã n-ai strãmoşi,
Rãmâi un oarecare!
De crezi...
De crezi că după moarte,
Iisus te va-nvia,
Şi ani de trec miliarde,
Doar somn e moartea ta.
Şi deşi-n lutul rece,
Doar oasele-ţi vor fi,
Prin moarte nu vei trece,
De crezi, ci vei dormi.
Şi chiar dacă o mână
De pulbere o s-ajungi,
De crezi, şi de eşti ţărână,
Te vei trezi atunci!
Ironie
Să știi să prețuiești pe om,
Să știi să îi vorbești frumos,
Până când poți să-l folosești,
Oh, dragilor... E ironie!
Să poți juca un rol
Să poți să-l joci frumos
S-aduci apoi durere,
La fel-e ironie!
Nu mai vorbi dacă nu știi ce zici
Si dacă tulbure ți-e mintea!
Nu te schimba în chip fățarnic
Si nu gândi aiurea!
Nu armele distrug, ci vorbele
Ce le folosim când nu gândim
Spre cei ce nu îi știm, sau poate știm...
La fel distruge- ironia!
Devreme...
M-oi prăbuși târziu,
În zbucium neîncetat,
Pe-o lacrimă de fiu,
Între suspin și oftat.
Mă strigă al vremii glas,
Din iarba peste piept,
Și sub al morții pas,
Mă pasc în zori discret.
Hai toamnă și dă-mi frunza,
Rămâi și tu cu mine,
Uscată îmi este buza,
Iar ploaia nu mai vine.
M-am prăbușit devreme,
Într-o tăcere surdă,
Pe umede poeme,
Din lacrima-mi absurdă.
SPLENDOARE
Privind la cer, zâmbesc mereu
și inima-mi surâde;
Căci Creator e Dumnezeu
și Ziditor a toate.
Căci El m-a izbăvit din greu
M-a ajutat întruna,
Mi-a fost alăturea mereu
Când grea mi-era povara.
Seara de Crăciun
E teroare pe pământ,
Nu mai e nimica sfânt,
Doar în case de creștini,
Astăzi se aprind lumini.
Focu-n sobă surd trosnește,
Marea taină îi unește,
Sus în colț, lângă icoană,
Arde-n candelă o rană,
Este rana lumii toată,
Rana sfântă, vindecată,
Azi, în ieslea de pe jos,
Prin nașterea lui Hristos.
Azi în noaptea de Crăciun,
Noaptea sufletului bun,
Sus în cer și aicea jos,
S-a născut Iisus Hristos!
Cântă-n rai îngeri duios,
Astăzi s-a născut Hristos,
Cântă cerul bucuria,
Astăzi s-a născut Mesia!
Însă aicea pe pământ,
Nu mai e nimica sfânt,
Numai la creștin în casă,
Pruncul stă cu ei la masă.
Nu mai ești binevenit,
Tu Iisuse, Tu Hristoase,
Omul te-a înlocuit,
Cu petreceri zgomotoase.
Stă bisericuța goală,
Nici afară nu mai ninge,
Sufletul e plin de boală,
Candela încet se stinge.
Cântă un colind nebun,
Azi, în seara de Crăciun,
Linu-i lin și iară lin...
Alungați-l pe creștin,
Linu-i lin și e frumos...
Alungați-L pe Hristos!
Strămoșii
Un nume bun, e-aşa cum ştim,
O mare bogãţie
Ce-atârnã greu şi pentru Timp
Şi pentru Veşnicie!
Strãmoşii noştri ne-au lãsat
Când au plecat din lume,
Un grai plãcut, duios, curat,
O glie şi un nume.
O, voi, strãmoşi ce v-aţi luptat
Târându-vã în coate,
Pe un tãrâm îndepãrtat,
S-avem noi libertate,
Voi sunteţi în inima mea
O amintire vie;
Şi, cel puţin, ţãrâna grea,
Uşoarã sã vã fie!
☆
Îmi stãruieşte-n minte-un gând,
De-o bunã vreme-ncoace
Şi-a scrie despre tine-un rând
Nu vrea sã îmi dea pace.
Ţinând la pieptu-mi, poza ta
Din vremuri depãrtate,
Te-aş zugrãvi, dac-aş putea,
Pentru posteritate.
Te vãd, privind înspre trecut,
- Din ce-mi spusese tata -
Trimis fiind, ba peste Prut,
Ba peste Munţii Tatra.
Noi nu ne-am cunoscut deloc
- Te ştiu din auzite -
Însã jucãm acelaşi joc
În ere diferite.
Ţie nu ţi-a trecut prin gând
Cã vin şi eu pe lume;
Cã-ţi sprijineai capul în mâini
Şi-mi cãutai vreun nume...
Din dosul carului cu boi,
În Mai, când râde vara,
Mi te chemarã în rãzboi,
Sã aperi şi tu, ţara.
Şi, ai plecat. Şi... dus ai fost,
Pentru atâta vreme!
Iar, îndãrãt, n-au vrut cei mari
Vreodatã, sã te cheme.
Dar, într-o zi, ca într-un vis
Citişi, într-o ţidulă,
Că gura morţii s-a închis,
Fiind de-acum sãtulã.
Ah, cât de mult te-ai bucurat
Visând aburul pâinii!
Şi te-ai oprit, intrând în sat,
S-auzi cum latrã câinii...
Îţi spuserã şi cei doi fraţi,
Îţi spuserã hangiii,
Cã te aşteaptã-ngrijoraţi,
Nevasta şi copiii.
Iar eu acum, mai-mai plângând,
Cum pot descrie, oare,
Venirea ta, ce-a pus în rând
O mare sãrbãtoare?
☆
Azi, când aud din nou cântând
Fanfarele şi corul;
De omul care vã vorbesc,
Mã prinde, parcã, dorul.
Printre acei ce au scãpat
De recea morţii ghearã,
O umbrã vãd, intrând în sat,
Într-o ploioasã searã.
Un om, venind dintre cei mulţi
Ce n-aveau sã mai vinã,
Ci au rãmas flãmânzi, desculţi,
În ţara cea strãinã.
Un cetãţean, cu suflet bun,
Cu sorã-sa, Larissa,
L-au ajutat, cu luntrea lor,
Sã treacã râul Tisa.
Un biet pescar, bãtrân şi slab,
Zãri, pe înserate,
Venind spre el vreo câteva
Fãpturi neajutorate.
El luã atunci din peştii sãi
Şi se grãbi sã-i frigã
Iar, mai apoi, puse mujdei
Şi-un boţ de mãmãligã.
Ei au mâncat şi-au prins puteri
Sã meargã mai departe,
Parcã nemaiavând dureri
Şi nici fricã de moarte.
Iar, luntrea lui, din lemn de brad,
Pufoaica lui şi brâul
Le dete unui camarad,
Sã treacã şi el râul.
C-un vechi prosop, murdar şi ud,
Cu-oglinda lui concavã,
Cu-atât a mai venit 'napoi
Din vechea Bratislavã...
Cei tineri parcã simt şi ei
Urgia din redutã,
Când mâna ta, de brav oştean
Ţi-o strâng şi te salutã.
☆
Ai chip plãcut, ai ochi frumoşi
Şi ai un rost sub soare;
Ai bani. Dar dacã n-ai strãmoşi,
Rãmâi un oarecare!
De crezi...
De crezi că după moarte,
Iisus te va-nvia,
Şi ani de trec miliarde,
Doar somn e moartea ta.
Şi deşi-n lutul rece,
Doar oasele-ţi vor fi,
Prin moarte nu vei trece,
De crezi, ci vei dormi.
Şi chiar dacă o mână
De pulbere o s-ajungi,
De crezi, şi de eşti ţărână,
Te vei trezi atunci!
Other poems by the author
Veghetorul
Mi-e întreaga viață numai chin,
Un fulger din pământ spre cer,
În sânge-mi curge doar venin,
Și mușc din patimi și mister.
Alerg cu umbra în sincron,
Și construiesc giganți de lut,
Sunt pregătit de Armaghedon,
De sfânta luptă către absolut.
Mi-e întreg trecutul în pustiuri,
Și cern în plete ploi și vânt,
În cer, spășit, îmi caut alibiuri,
Când sunt chemat de Geea în pământ.
Mi-e casa, piscul unui vârf de munte,
Și mă rotesc pe boltă ca un vultur,
Iar moartea doarme pe tâmplele-mi cărunte,
Și-n fiecare an, de ea, mă scutur.
Absorb în mine a lumii răutate,
Smerit păzesc un sumbru viitor,
Car multe centenare în etate,
Și-s blestemat să fiu nemuritor,
Să stau de veghe aici pe stânci,
Cu veșnicia injectată în genom,
Iar moartea mea va fi numai atunci,
Când va pieri și cel din urmă om.
Într-un sertar…
Cum aș putea ca să citesc,
Scrisorile ce n-au ajuns,
Căci doar acestea împărtășesc,
Imense clipe-n care ai plâns.
De atâtea ori te-ai răzgândit,
Scrisoarea să o pui în plic,
Căci nu credeai că te-am iubit,
Pe cât de tare ai fi voit.
Și câte rânduri necitite,
S-au șters sub palma ta-n tăcere,
Rămas-au foile lipite,
De-atâtea lacrimi și durere.
Dar oful tău, oricât l-ai stinge,
Mai arde-n umbra unui rând,
Și-n visul nopții mă atinge,
Și-ți scrie numele plângând.
Și de-aș fi fost în scrisu-ți pana,
Ce curge molcom pe hârtie,
Cu patos ți-aș fi oblojit și rana,
Făcându-ți tușul apă vie...
Într-un sertar uitat de lume,
Iubirea-n file ai ascuns,
Și n-ai lăsat ca slova să-și asume,
Atât amor, și-atâta plâns.
Rătăcire
M-am rătăcit în ochii tăi albaștri,
Și am rămas pierdut pe-o pleoapă,
Dar m-au găsit privirile-ți sihastre,
Iubita mea cu brațele de apă.
Și-am coborât ușor spre gură,
Cu teamă te-atingeam pe piele,
Iar ochii mei în ochii tăi căzură,
Iubita mea cu buzele de miere.
Apoi m-am cufundat în ațipire,
Iar sângele a-nceput să-mi fiarbă,
Pe-o clipă am fost un tânăr mire,
Iubita mea cu coapsele de iarbă.
Și-am plâns pe umărul tău moale,
Sub sânii albi să-mi faci mormânt,
Și ochi să fiu al lacrimilor tale,
Iubita mea cu glezne de pământ.
Umbra ta...
Ești vinovata lumii fără vină,
Un semn de foc în apa vie,
Iar dacă te-aș uita, aș fi pământul,
Ce-și pierde cerul în altă galaxie.
Pe tine te iubesc ca pe un fir de viață,
Ce-și lasă seva-n trup și sânge,
Și-n trupul meu cuprins de gheață,
O primăvară timpurie încă plânge.
Pe tine te iubesc ca pe o rană
Ce nu se-nchide-n trup, ci-n veșnicie,
Și fiecare strigăt de prigoană,
L-am strâns și preschimbat în poezie.
Ești rădăcina luminii din privire,
Un felinar aprins în mersul meu,
Și fiecare pas făcut, îmi dă de știre,
Că umbra ta îmi e alăturea mereu.
Ai mei...
Ai mei vin de demult, de departe,
Când omul era o icoană,
Nu știau nici o buche de carte,
Dar citeau în suflet și rană.
Ai mei au umblat cu toții desculți,
Pe drumuri cu spini și pietroaie,
De pasul stăteai să le-asculți,
Era șuier de vânt și ropot de ploaie.
Ai mei au muncit cu desaga în spate,
Şi zilnic făceau din orice povară altar,
Aveau brațe tari cu palme mari și crăpate,
Purtau ii și năframe, brâu și pieptar.
Ai mei au luptat în război și răscoale,
Oasele lor se odihnesc pe hotare,
Cu sângele lor România-i mai mare,
Ai mei, sunt în mine și-n ale mele vlăstare.
Foamea
Mă zgârâie unghia în gât,
Calul mă paşte în iesle,
Mama îmi vorbeşte urât,
Tata mă-njură prosteşte.
Piticii pe creier dansează,
Morcovul simt până-n rect,
Papa predici falsează,
Subiectul sărăciei e abject.
Musca mă bâzâie în gură,
Caută haleala de ieri,
Pe pâine ung iarăşi untură,
Mă lăfăi ca marii boieri.
M-ai toarnă o bere hangiu,
Măcar să umplu un maţ,
Sătul pentru azi să mă ştiu,
Căci mi-e greaţă de atâta cârnaţ.
La tomberon e mare bătaie,
Azi s-a aruncat cu potol,
La o parte de aicea tataie,
Căci sună stomacul a gol.
Nici mâini de stăpân nu mai am,
Să le muşc turbat şi smerit,
Peste lume jugul înham,
Stăpânul mi-a murit subnutrit.
Veghetorul
Mi-e întreaga viață numai chin,
Un fulger din pământ spre cer,
În sânge-mi curge doar venin,
Și mușc din patimi și mister.
Alerg cu umbra în sincron,
Și construiesc giganți de lut,
Sunt pregătit de Armaghedon,
De sfânta luptă către absolut.
Mi-e întreg trecutul în pustiuri,
Și cern în plete ploi și vânt,
În cer, spășit, îmi caut alibiuri,
Când sunt chemat de Geea în pământ.
Mi-e casa, piscul unui vârf de munte,
Și mă rotesc pe boltă ca un vultur,
Iar moartea doarme pe tâmplele-mi cărunte,
Și-n fiecare an, de ea, mă scutur.
Absorb în mine a lumii răutate,
Smerit păzesc un sumbru viitor,
Car multe centenare în etate,
Și-s blestemat să fiu nemuritor,
Să stau de veghe aici pe stânci,
Cu veșnicia injectată în genom,
Iar moartea mea va fi numai atunci,
Când va pieri și cel din urmă om.
Într-un sertar…
Cum aș putea ca să citesc,
Scrisorile ce n-au ajuns,
Căci doar acestea împărtășesc,
Imense clipe-n care ai plâns.
De atâtea ori te-ai răzgândit,
Scrisoarea să o pui în plic,
Căci nu credeai că te-am iubit,
Pe cât de tare ai fi voit.
Și câte rânduri necitite,
S-au șters sub palma ta-n tăcere,
Rămas-au foile lipite,
De-atâtea lacrimi și durere.
Dar oful tău, oricât l-ai stinge,
Mai arde-n umbra unui rând,
Și-n visul nopții mă atinge,
Și-ți scrie numele plângând.
Și de-aș fi fost în scrisu-ți pana,
Ce curge molcom pe hârtie,
Cu patos ți-aș fi oblojit și rana,
Făcându-ți tușul apă vie...
Într-un sertar uitat de lume,
Iubirea-n file ai ascuns,
Și n-ai lăsat ca slova să-și asume,
Atât amor, și-atâta plâns.
Rătăcire
M-am rătăcit în ochii tăi albaștri,
Și am rămas pierdut pe-o pleoapă,
Dar m-au găsit privirile-ți sihastre,
Iubita mea cu brațele de apă.
Și-am coborât ușor spre gură,
Cu teamă te-atingeam pe piele,
Iar ochii mei în ochii tăi căzură,
Iubita mea cu buzele de miere.
Apoi m-am cufundat în ațipire,
Iar sângele a-nceput să-mi fiarbă,
Pe-o clipă am fost un tânăr mire,
Iubita mea cu coapsele de iarbă.
Și-am plâns pe umărul tău moale,
Sub sânii albi să-mi faci mormânt,
Și ochi să fiu al lacrimilor tale,
Iubita mea cu glezne de pământ.
Umbra ta...
Ești vinovata lumii fără vină,
Un semn de foc în apa vie,
Iar dacă te-aș uita, aș fi pământul,
Ce-și pierde cerul în altă galaxie.
Pe tine te iubesc ca pe un fir de viață,
Ce-și lasă seva-n trup și sânge,
Și-n trupul meu cuprins de gheață,
O primăvară timpurie încă plânge.
Pe tine te iubesc ca pe o rană
Ce nu se-nchide-n trup, ci-n veșnicie,
Și fiecare strigăt de prigoană,
L-am strâns și preschimbat în poezie.
Ești rădăcina luminii din privire,
Un felinar aprins în mersul meu,
Și fiecare pas făcut, îmi dă de știre,
Că umbra ta îmi e alăturea mereu.
Ai mei...
Ai mei vin de demult, de departe,
Când omul era o icoană,
Nu știau nici o buche de carte,
Dar citeau în suflet și rană.
Ai mei au umblat cu toții desculți,
Pe drumuri cu spini și pietroaie,
De pasul stăteai să le-asculți,
Era șuier de vânt și ropot de ploaie.
Ai mei au muncit cu desaga în spate,
Şi zilnic făceau din orice povară altar,
Aveau brațe tari cu palme mari și crăpate,
Purtau ii și năframe, brâu și pieptar.
Ai mei au luptat în război și răscoale,
Oasele lor se odihnesc pe hotare,
Cu sângele lor România-i mai mare,
Ai mei, sunt în mine și-n ale mele vlăstare.
Foamea
Mă zgârâie unghia în gât,
Calul mă paşte în iesle,
Mama îmi vorbeşte urât,
Tata mă-njură prosteşte.
Piticii pe creier dansează,
Morcovul simt până-n rect,
Papa predici falsează,
Subiectul sărăciei e abject.
Musca mă bâzâie în gură,
Caută haleala de ieri,
Pe pâine ung iarăşi untură,
Mă lăfăi ca marii boieri.
M-ai toarnă o bere hangiu,
Măcar să umplu un maţ,
Sătul pentru azi să mă ştiu,
Căci mi-e greaţă de atâta cârnaţ.
La tomberon e mare bătaie,
Azi s-a aruncat cu potol,
La o parte de aicea tataie,
Căci sună stomacul a gol.
Nici mâini de stăpân nu mai am,
Să le muşc turbat şi smerit,
Peste lume jugul înham,
Stăpânul mi-a murit subnutrit.