Ai mei...
Ai mei vin de demult, de departe,
Când omul era o icoană,
Nu știau nici o buche de carte,
Dar citeau în suflet și rană.
Ai mei au umblat cu toții desculți,
Pe drumuri cu spini și pietroaie,
De pasul stăteai să le-asculți,
Era șuier de vânt și ropot de ploaie.
Ai mei au muncit cu desaga în spate,
Şi zilnic făceau din orice povară altar,
Aveau brațe tari cu palme mari și crăpate,
Purtau ii și năframe, brâu și pieptar.
Ai mei au luptat în război și răscoale,
Oasele lor se odihnesc pe hotare,
Cu sângele lor România-i mai mare,
Ai mei, sunt în mine și-n ale mele vlăstare.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 31 octombrie 2024
Vizualizări: 231
Poezii din aceiaşi categorie
,,Nu te enerva" în italiană
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Solo una parola
Detto a caso
Intransigente
Mi butta giù.
il cuore crede
Il pensiero lo misura,
Il silenzio è sparito
Per sempre.
Sfortunatamente, questa è la mia natura,
Ma sempre nella mia mente dico questo:
"Non arrabbiarti!"
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Le parole possono essere ingannevoli.
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Che nessuna rabbia è buona.
Forse involontariamente a volte vieni colpito
In una parola, non è appropriato.
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Forza, sorridi e ascolta il mio consiglio.
Solo una parola
Mi porta pensieri pesanti
E solo con loro
Mi circonda.
È gelosia
È un peso
E un incubo indescrivibile
La notte nel sogno scende.
Sfortunatamente, questa è la mia natura,
Ma sempre nella mia mente dico questo:
"Non arrabbiarti!"
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Le parole possono essere ingannevoli.
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Che nessuna rabbia è buona.
Forse involontariamente a volte vieni colpito
In una parola, non è appropriato.
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Dai, sorridi e ascolta i consigli.
E lo saprai
Per dirti
Comunque,
tutti coloro che
Non arrabbiarti!
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Le parole possono essere ingannevoli.
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Che nessuna rabbia è buona.
Non arrabbiarti!
Hai toamnă…
Hai toamnă, fă-mi frunza de-aramă,
Iarna să-mi bată în suflet cu teamă,
Amurgul fă-l roșu ca văpaia de foc,
Păsări să cânte al meu nenoroc...
Hai toamnă, fă-mi părul galben ca luna,
Din stele apuse împletește-mi cununa,
Zorii să-i verși în ochii-mi albaștri,
Să pot să vorbesc cu sfinți și sihaștri.
Hai toamnă, îngână-mi visarea târzie,
Presoară-mi cărarea cu iasomie,
Cu ploaie să-mi torni un cântec uitat,
Să-l port peste iarnă ca dor legănat.
Hai toamnă, dă-mi vântul să-mi smulgă căința,
Să-mi tremure vocea șoptindu-ți dorința,
Să scriu pe ferestre, cu abur și scrum,
Povești de iubire ce miros a parfum.
Hai toamnă, rămâi în inima-mi stinsă,
Ca fraga uscată, de brumă atinsă,
Să-mi curgă prin vene trecutul tău greu,
Să fiu ca un foșnet pe aripi de zeu.
Hai toamnă, într-o noapte, ca adiere,
Deschide lin ușa și intră-n unghere,
Te-așază la masa cu roade mănoase,
Să mâncăm și să bem cu perdelele trase.
Cereți căutați și veți afla
" Cereți și vi se va da.."
Doamne cer iubirea ta,
Să-ntaresti, credința mea,
Rugăciunea mea să fie,
Spre a ta călătorie...
" Căutați și veți afla "
Asta este calea mea,
E o cale fericită,
Și de mulți, foarte dorită,
Cu tine o pot avea...
In rai fie viața mea.
" Bateți" și îl căutați,
Pe măritul împărat,
Ușa " vi se va deschide..
Cu iubire pentru toți,
Ne iartă și cu ajutor,
Ne răspunde tuturor.
Ce cereți tatălui meu,
Prea iubitul Dumnezeu.
Cereți in numele meu ...
Și răsplată veți avea,
Te ajută credința ta .
UN FILON
Torn în amforă savoare
Să se adape ori și care
Din argilă , apă , lut
Eu mi-am costruit un scut
Nici nu stiu ce e pe afară
Viața mi-e interioară
Scormonesc mereu prin ea
De-o comoară poate-oi da.
O comoară , nu de arginții
Nici pietre prețioase .
Un filon ascuns în scris
Ca și viața mea-un vis .
Ce-mi pasă
Ce-mi pasă că nu-ți pasă!
Poate ești într-o groaznică stare de melancolică viață,
Ce se răsucește precum o rață plutind pe luciul de apă,
Și care măcăne același refren, Parcă...
Ecoul se repetă fără odihnă,
Obsedant și mecanic solfegiază,
Ce-mi pasă că nu-ți pasă!
Ziua este încă la început,e dimineață,
Și viața cântă iar si iar plină de speranță,
Iar mie nu-mi pasă că nu-ți pasă,
Chiar dacă te prefaci că nu-ți pasă...
Eu știind că-ți pasă!
(17 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Zi-mi
Ține mâna mea și spune-mi,
Ce ți-ai spune dacă te-ai vedea din nou copil?
Ce reproș, ce rugăminte,
Ceva ce ai ține minte?
Ține palma mea și spune-mi,
Ce ai face dacă nu ai fi infirm?
Ai alerga după faimă,
Sau ți-ai vinde sufletul pentru o haină?
Privește-mă în ochi și spune-mi,
Ce ai face ca să nu mai fii un om hain?
Eu cred că omenirea e un cancer,
Iar bunătatea și altruismul nu ne place.
Dacă adevărata fire a unui om încerci sa o dezbraci,
Vei observa ca este aievea unor draci.
,,Nu te enerva" în italiană
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Solo una parola
Detto a caso
Intransigente
Mi butta giù.
il cuore crede
Il pensiero lo misura,
Il silenzio è sparito
Per sempre.
Sfortunatamente, questa è la mia natura,
Ma sempre nella mia mente dico questo:
"Non arrabbiarti!"
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Le parole possono essere ingannevoli.
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Che nessuna rabbia è buona.
Forse involontariamente a volte vieni colpito
In una parola, non è appropriato.
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Forza, sorridi e ascolta il mio consiglio.
Solo una parola
Mi porta pensieri pesanti
E solo con loro
Mi circonda.
È gelosia
È un peso
E un incubo indescrivibile
La notte nel sogno scende.
Sfortunatamente, questa è la mia natura,
Ma sempre nella mia mente dico questo:
"Non arrabbiarti!"
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Le parole possono essere ingannevoli.
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Che nessuna rabbia è buona.
Forse involontariamente a volte vieni colpito
In una parola, non è appropriato.
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Dai, sorridi e ascolta i consigli.
E lo saprai
Per dirti
Comunque,
tutti coloro che
Non arrabbiarti!
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Le parole possono essere ingannevoli.
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Che nessuna rabbia è buona.
Non arrabbiarti!
Hai toamnă…
Hai toamnă, fă-mi frunza de-aramă,
Iarna să-mi bată în suflet cu teamă,
Amurgul fă-l roșu ca văpaia de foc,
Păsări să cânte al meu nenoroc...
Hai toamnă, fă-mi părul galben ca luna,
Din stele apuse împletește-mi cununa,
Zorii să-i verși în ochii-mi albaștri,
Să pot să vorbesc cu sfinți și sihaștri.
Hai toamnă, îngână-mi visarea târzie,
Presoară-mi cărarea cu iasomie,
Cu ploaie să-mi torni un cântec uitat,
Să-l port peste iarnă ca dor legănat.
Hai toamnă, dă-mi vântul să-mi smulgă căința,
Să-mi tremure vocea șoptindu-ți dorința,
Să scriu pe ferestre, cu abur și scrum,
Povești de iubire ce miros a parfum.
Hai toamnă, rămâi în inima-mi stinsă,
Ca fraga uscată, de brumă atinsă,
Să-mi curgă prin vene trecutul tău greu,
Să fiu ca un foșnet pe aripi de zeu.
Hai toamnă, într-o noapte, ca adiere,
Deschide lin ușa și intră-n unghere,
Te-așază la masa cu roade mănoase,
Să mâncăm și să bem cu perdelele trase.
Cereți căutați și veți afla
" Cereți și vi se va da.."
Doamne cer iubirea ta,
Să-ntaresti, credința mea,
Rugăciunea mea să fie,
Spre a ta călătorie...
" Căutați și veți afla "
Asta este calea mea,
E o cale fericită,
Și de mulți, foarte dorită,
Cu tine o pot avea...
In rai fie viața mea.
" Bateți" și îl căutați,
Pe măritul împărat,
Ușa " vi se va deschide..
Cu iubire pentru toți,
Ne iartă și cu ajutor,
Ne răspunde tuturor.
Ce cereți tatălui meu,
Prea iubitul Dumnezeu.
Cereți in numele meu ...
Și răsplată veți avea,
Te ajută credința ta .
UN FILON
Torn în amforă savoare
Să se adape ori și care
Din argilă , apă , lut
Eu mi-am costruit un scut
Nici nu stiu ce e pe afară
Viața mi-e interioară
Scormonesc mereu prin ea
De-o comoară poate-oi da.
O comoară , nu de arginții
Nici pietre prețioase .
Un filon ascuns în scris
Ca și viața mea-un vis .
Ce-mi pasă
Ce-mi pasă că nu-ți pasă!
Poate ești într-o groaznică stare de melancolică viață,
Ce se răsucește precum o rață plutind pe luciul de apă,
Și care măcăne același refren, Parcă...
Ecoul se repetă fără odihnă,
Obsedant și mecanic solfegiază,
Ce-mi pasă că nu-ți pasă!
Ziua este încă la început,e dimineață,
Și viața cântă iar si iar plină de speranță,
Iar mie nu-mi pasă că nu-ți pasă,
Chiar dacă te prefaci că nu-ți pasă...
Eu știind că-ți pasă!
(17 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Zi-mi
Ține mâna mea și spune-mi,
Ce ți-ai spune dacă te-ai vedea din nou copil?
Ce reproș, ce rugăminte,
Ceva ce ai ține minte?
Ține palma mea și spune-mi,
Ce ai face dacă nu ai fi infirm?
Ai alerga după faimă,
Sau ți-ai vinde sufletul pentru o haină?
Privește-mă în ochi și spune-mi,
Ce ai face ca să nu mai fii un om hain?
Eu cred că omenirea e un cancer,
Iar bunătatea și altruismul nu ne place.
Dacă adevărata fire a unui om încerci sa o dezbraci,
Vei observa ca este aievea unor draci.
Alte poezii ale autorului
Prietenul
Dacă vrei să-mparţi cu mine,
Negreşit a ta durere,
Am un umăr care ţine,
Doar amar şi clipe grele.
Iar atunci când o întristare,
Te apasă şi te doare,
Îţi ofer o îmbrăţişare,
Ruptă de la soare.
Iar când lacrimile amare,
Îţi curg râuri pe obraz,
Am la inimă o licoare,
Ce te scoate din necaz.
Prinde mâna ce se-ntinde,
Să te sprijine la greu,
E prietenul ce-ţi simte,
Sufletul şi oful său.
Când voi scăpa...
Când voi scăpa de lanțuri Doamne,
La mâini să nu mai simt cătușa,
Să cad ca frunza peste toamne,
Iar viața să-mi deschidă ușa?
Și stau plecat, cu părul ud,
Și rumeg frunzele de dud,
Mătasea-mi crește pe sub piele,
De teamă mă-nvelesc cu stele.
Și mult aș vrea să plec, să zbor,
Dar aripile-mi sunt mereu tăiate,
Spre-un iad lăuntric tot cobor,
Cărând dezamăgiri în spate.
Când voi scăpa de juguri Doamne,
Să nu mai trag ca boul de pripas?
Învie-mi sufletul ce astăzi doarme,
Căci numai cerul mi-a rămas.
Îmi croncăne un corb la geam,
Crezând că-i moartea, am deschis,
Însă eram eu, și-n cioc țineam,
Coșciugul meu cu semnul interzis.
Aș vrea să scap de tot ce n-am nevoie,
De firea mea umană și de viață,
Să fiu un fulg ori picătura ploii,
Și veșnic să trăiesc în țări de gheață.
Un fir de iarbă...
Mi-e sete de tăcerea ce-ți tremură pe buze,
De taina ce tresaltă în trupul tău aprins,
În tine curg izvoare iar ochii-ţi sunt ecluze,
Ce-opresc păcate mute cu lacrimi de nestins.
În ochii tăi de jar sclipesc chemări divine,
Și-n irisul adânc se frâng lumi de mister,
Se naște nemurirea din visurile-ți pline,
Iar eu mă pierd în tine ca nourii prin cer.
Pe buzele-ți de foc se-așterne rugăciunea,
Un cântec fără glas ce suie către zări,
Și-n mângâierea ta își pleacă fruntea luna,
Topind în al meu sânge eterne depărtări.
În palma ta, furtuna, se stinge în lumină,
Și focuri ancestrale îmi ard tăcut în piept,
Tu ești o rugă moartă, dar dulce și divină,
Un dor ce-l port pe buze, și taina ce-o aștept.
Din glasul tău răsare o toamnă-ntreagă-n mine,
Cu frunze de-ntuneric ce cad încet pe trup,
Și-n tine se adună păcate și destine,
În care se revoltă, același pătimaș sărut.
Un cer ce-și pierde norii mi-e sufletul de-acum,
Pe care-l mistui lin, ca jarul într-un vânt,
Tu ești ispita veche ce-mi arde orice drum,
Și-aș vrea să fiu o clipă din timpul tău mărunt.
Dar sunt un fir de iarbă uitat într-o pădure,
Ce-și scrie-n umbra lunii un ultim jurământ,
Că te-oi iubi o viață... iar inima să-ndure,
Tot focul tău, iubito, până voi fi mormânt.
Reverie
Culori bizare îmi pătează chipul,
Amestecuri de negru, negru, negru…
Cunosc infernul şi nimicul,
Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.
În criptă arunc cu silă un ort,
Buchetul de azalee ofilit,
Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,
Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.
Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,
Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,
Invoc blesteme peste muritori,
Ca să-L provoc pe Dumnezeu.
Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,
Îmi place să mă bată, ca să plâng,
În faţa Lui să mă răsfăţ,
Şi în iluzii coroana să i-o frâng.
Am început să mă topesc
Am început să mă topesc,
Deși atât de multă ceară am,
Şi curg torent, și absent privesc,
Cum lacrimile vieții bat în geam.
Am început să mă topesc,
Deși fitilul mi-i deja cenușă,
Şi ard intens, și absent privesc,
Cum flăcările îmi bat la ușă.
Am început să mă topesc,
Și curg în picuri pe-al tău trup,
Căci aș dori să te trezesc,
Să ne iubim neîntrerupt.
Am început să mă topesc,
Iar ceară nu mai este în stup,
Deși aș vrea să mai trăiesc,
Topindu-mă, încet, încet mă duc.
Am început să mă topesc,
Şi mă adun din candelabru,
O altă lumânare să clădesc,
Să-mi pâlpâie la cap macabru.
Apocalipsa mea
Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,
În față nu mai e nimic din vechea junglă,
Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,
Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.
E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,
Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,
Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,
Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.
Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,
Iar munții plâng nemângâiați de stele,
Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,
Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.
Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,
Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,
Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,
Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.
Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,
Din când în când am dreptul să respir,
Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,
Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.
Și nu știu cât mai am puterea să rezist,
Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,
Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,
Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.
Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,
Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,
Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,
Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:
"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,
Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,
Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,
Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."
Prietenul
Dacă vrei să-mparţi cu mine,
Negreşit a ta durere,
Am un umăr care ţine,
Doar amar şi clipe grele.
Iar atunci când o întristare,
Te apasă şi te doare,
Îţi ofer o îmbrăţişare,
Ruptă de la soare.
Iar când lacrimile amare,
Îţi curg râuri pe obraz,
Am la inimă o licoare,
Ce te scoate din necaz.
Prinde mâna ce se-ntinde,
Să te sprijine la greu,
E prietenul ce-ţi simte,
Sufletul şi oful său.
Când voi scăpa...
Când voi scăpa de lanțuri Doamne,
La mâini să nu mai simt cătușa,
Să cad ca frunza peste toamne,
Iar viața să-mi deschidă ușa?
Și stau plecat, cu părul ud,
Și rumeg frunzele de dud,
Mătasea-mi crește pe sub piele,
De teamă mă-nvelesc cu stele.
Și mult aș vrea să plec, să zbor,
Dar aripile-mi sunt mereu tăiate,
Spre-un iad lăuntric tot cobor,
Cărând dezamăgiri în spate.
Când voi scăpa de juguri Doamne,
Să nu mai trag ca boul de pripas?
Învie-mi sufletul ce astăzi doarme,
Căci numai cerul mi-a rămas.
Îmi croncăne un corb la geam,
Crezând că-i moartea, am deschis,
Însă eram eu, și-n cioc țineam,
Coșciugul meu cu semnul interzis.
Aș vrea să scap de tot ce n-am nevoie,
De firea mea umană și de viață,
Să fiu un fulg ori picătura ploii,
Și veșnic să trăiesc în țări de gheață.
Un fir de iarbă...
Mi-e sete de tăcerea ce-ți tremură pe buze,
De taina ce tresaltă în trupul tău aprins,
În tine curg izvoare iar ochii-ţi sunt ecluze,
Ce-opresc păcate mute cu lacrimi de nestins.
În ochii tăi de jar sclipesc chemări divine,
Și-n irisul adânc se frâng lumi de mister,
Se naște nemurirea din visurile-ți pline,
Iar eu mă pierd în tine ca nourii prin cer.
Pe buzele-ți de foc se-așterne rugăciunea,
Un cântec fără glas ce suie către zări,
Și-n mângâierea ta își pleacă fruntea luna,
Topind în al meu sânge eterne depărtări.
În palma ta, furtuna, se stinge în lumină,
Și focuri ancestrale îmi ard tăcut în piept,
Tu ești o rugă moartă, dar dulce și divină,
Un dor ce-l port pe buze, și taina ce-o aștept.
Din glasul tău răsare o toamnă-ntreagă-n mine,
Cu frunze de-ntuneric ce cad încet pe trup,
Și-n tine se adună păcate și destine,
În care se revoltă, același pătimaș sărut.
Un cer ce-și pierde norii mi-e sufletul de-acum,
Pe care-l mistui lin, ca jarul într-un vânt,
Tu ești ispita veche ce-mi arde orice drum,
Și-aș vrea să fiu o clipă din timpul tău mărunt.
Dar sunt un fir de iarbă uitat într-o pădure,
Ce-și scrie-n umbra lunii un ultim jurământ,
Că te-oi iubi o viață... iar inima să-ndure,
Tot focul tău, iubito, până voi fi mormânt.
Reverie
Culori bizare îmi pătează chipul,
Amestecuri de negru, negru, negru…
Cunosc infernul şi nimicul,
Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.
În criptă arunc cu silă un ort,
Buchetul de azalee ofilit,
Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,
Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.
Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,
Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,
Invoc blesteme peste muritori,
Ca să-L provoc pe Dumnezeu.
Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,
Îmi place să mă bată, ca să plâng,
În faţa Lui să mă răsfăţ,
Şi în iluzii coroana să i-o frâng.
Am început să mă topesc
Am început să mă topesc,
Deși atât de multă ceară am,
Şi curg torent, și absent privesc,
Cum lacrimile vieții bat în geam.
Am început să mă topesc,
Deși fitilul mi-i deja cenușă,
Şi ard intens, și absent privesc,
Cum flăcările îmi bat la ușă.
Am început să mă topesc,
Și curg în picuri pe-al tău trup,
Căci aș dori să te trezesc,
Să ne iubim neîntrerupt.
Am început să mă topesc,
Iar ceară nu mai este în stup,
Deși aș vrea să mai trăiesc,
Topindu-mă, încet, încet mă duc.
Am început să mă topesc,
Şi mă adun din candelabru,
O altă lumânare să clădesc,
Să-mi pâlpâie la cap macabru.
Apocalipsa mea
Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,
În față nu mai e nimic din vechea junglă,
Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,
Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.
E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,
Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,
Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,
Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.
Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,
Iar munții plâng nemângâiați de stele,
Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,
Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.
Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,
Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,
Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,
Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.
Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,
Din când în când am dreptul să respir,
Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,
Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.
Și nu știu cât mai am puterea să rezist,
Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,
Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,
Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.
Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,
Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,
Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,
Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:
"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,
Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,
Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,
Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."