Ai mei...

Ceasul pare că-i un ochi ,

Orele și minutele se formează în perechi,

Pare un ceas din viitor,

Orele exacte sunt de ajutor.

Are o săgeată subțire,

Parcă-i un ac la prima vedere,

Ceasul parcă-i și o privire,

Ora se schimbă , la revedere.

Săgețile se rotesc mereu,

De ar scrie un mare eseu,

De-ar arăta și o secundă,

De-ar părea că-i o mică rundă.

Cifre scrise pe un ceas,

El continuă acest pas,

Nu se-oprește niciodată,

Nicio pauză vreodată.

Autor: Nicoleta Postovan 

Iarăși ți-e ochiul în lacrimi,

Și iarăși mă minți că ai râs,

Și iarăși ascunzi niște patimi,

Sub tristul și blândul surâs.

Și iar înflorește uscata grădină,

Și iar mi te pierd printre flori,

Și sufletu-ți plânge-n surdină,

Și iarăși privești înspre nori.

Și iarăși vântul începe s-adie,

Și păsări se-ntorc grăbite înapoi,

Și toamna din tine iarăși învie,

Și plângem nefiresc amândoi.

Și iarăși prin întuneric ți-i pasul,

Și iarăși mă minți că-i lumină,

Și-ți plânge și ochii, și glasul,

Și cauți întruna la toate o vină.

Și iar va veni într-adins o durere,

Și iar va pleca negreșit înapoi,

Și iarăși mintea și nervii v-or cere,

Și iarăși va plânge sufletu-n noi.

De când suntem mici avem vise,

De multe ori ele nu sunt atinse,

Toți au așteptări, speranțe,

Dar, ele nu te i-au mereu în brațe,

Iar atunci, tristețea vine din senin,

Și te cuprinde cu brațele de mărăcini

Durerea apare, se urcă în spinare,

Iar pofta de viață dispare.

Ce e viața când nu te iubești?

Ce viața când nu știi să iubești?

Devii o simpla carapace,

Care nu va avea pace,

Un gând te va frământa în fiecare zi,

Cu ce-ai greșit când ai fost copil...

Ce bine și frumos a fost,

Când viața mai avea rost.

Oh...Doamne ce miros îmbietor 

Ne-a învăluit cabina de tren 

Un voal mângâietor,

Un motiv de a scrie un catren...

Stau cu ochii pe tavan 

Și-aștept să treacă timpul ,

Mă uit cum urcă câte-un bețivan 

Ce repede mai trece anotimpul...

Mă simt sedusă de valuri

De marea cea îndepărtată ,

Aștept să trec de dealuri 

S-ajung pe partea cealaltă...

Haide cu mine, haide amândoi 

Să ne simțim și noi odată bine ,

Haide cu-al tău spirit vioi 

Să ne facă sufletele pline...

Se-așează brumă peste frunza arămie

Copacii freamătă privind creanga pustie

Florile-și lasă pe pământ sămânța vie

Distinsa toamnă încheind a sa domnie

Haiducul vânt pornește-n goană vijelie

Cireada  norilor mânând-o spre câmpie

Acoperind cerul cu haină plumburie

Domnița iarnă conducând ceremonie

Pârâu-ngheță acceptând criogenie

Se furișează pe sub sticla sidefie

Macină piatra dovedind supremație

Susură lin interpretând o melodie

Din cer pornește alb spectacol de magie

Fulgii de nea dansând balet cu fantezie

Plutind incert coboară pături să devie

Se-așează glugă pe pământuri argintie

Prin văi și dealuri se adună colonie

Sosesc copii alergănd cu veselie

Bulgării zboră anunțând o bătălie

Coboară săniile gonind cu vitejie

Culoarea tace ascultând monotonie

Dar se întoarce fluturând la geam zglobie

Crăciunul coace o dorință-ntr-o cutie

Preface visele în mare bucurie

Deschide ușa mamă,

Că lungă-i depărtarea,

Aștept, și bag de seamă,

Că n-ai primit scrisoarea.

Deschide odată mumă,

Căci ușa stă să frângă,

Tot podul casei sună,

Fereastra dă să plângă.

Deschide mamă dragă,

Căci bat de dimineață,

Și-oi bate noaptea-ntreagă,

Doar să te știu în viață.

Deschide maică sfântă,

Căci ziua e cam dusă,

Deja cocoșul cântă,

Iar eu adorm pe ușă.

Deschise bucuroasă,

Iar eu acum aflai,

Nu ușa de la casă,

Ci ușa de la rai…

Căci moartea fu la ea,

C-o zi-naintea mea,

Iar ea ducându-mi dorul,

Crezu că e feciorul.

Atâtea cozi dau azi din câine,

Încât mirarea-i o ofensă,

Și-atâtea sfaturi s-au dat mâine,

Că azi prostia e imensă.

Atâți rahați pocnesc ca biciul,

Că măestria încet devine-o cale,

Și-ncununat e sacrificiul,

Când bici pocnești și sar fecale.

Atâția surzi ciulesc urechea,

Și drept urmare încep discuții,

Până-i apucă pe toți strechea,

Mergând apoi să îi împace muții.

Atâtea oiști sunt date-n gard,

Încât greșeala e o normă,

Înțelepciunea ține de hazard,

Pe când prostia e enormă.

Acum necinstea-i scrisă-n lege,

'Vopsea' când cumperi bunăoară,

Să nu comiți vreo fărădelege.

Primești de la guvern o cioară.

Se aude un plânset în noapte,

E luna lovită de-o stea,

Se întoarce Pamântul pe-o parte,

Să absoarbă durerea din ea.

Se întrezăreşte o pâlpâire fadă,

Regina Nopţii e aproape moartă,

Viral se răspândeşte un zvon pe stradă,

Că Soarele şi-ar fi găsit altă consoartă.

Privim cu totii înspre Lună,

Dar jinduind, doar eu şi tu,

Să-i vindecăm durerea sa nebună,

Şi sentimentul… Déjà Vu.

Să-i recreem o trena argintie,

Să-i geometrizăm un “clar” …

De-a pururi pentru noi să fie,

Cel mai romantic loc stelar.

Unui mut

Am crezut că alcoolic este,

Tremura din mâini subit,

Dar el ascunde o poveste;

E un mut… cam bâlbâit.

Deducţie

Doi muţi stăteau posaci,

Cu mâinile în buzunar,

Şi spune-un filozof dibaci:

N-au chef de vorbă azi, e clar.

Unui beţiv

E o fiară furioasă,

Când la bar, bea Ottonel,

Dar ajuns la soaţă acasă,

Fiara-i doar… un motănel.

Unui electrician

A încercat să lege-un fir,

De la priză la reşou,

Şi instant a bubuit,

Rămânând cu toţi…tablou.

Poporului român

             a ales pe Şoşoacă senator

Caligula Imperator

Și-a făcut calul senator.

Poporul de origini dacă,

Și-a făcut şi el… o vacă.

Şoferul de vidanjă

La psiholog deschise cabinetul,

Să-şi spună oful supărat,

Că el, şoferul de vidanjă, bietul

Se enervează, din orişice căcat…

Lui Diana Şoşoacă

A râvnit Miss Senator,

Dar fiind prea dolofană,

S-a ales foarte uşor,

Cu premiul: Ana A-slană.

Unui curvar

Umblând din floare-n floare,

Finalul i-a fost scris,

Şi acuma trage tare,

C-o muncă de sisifilis.

Facebook

Poze sexy zi de zi,

Ea postează pe feisbuc,

Însă n-a actualizat,

Şi că s-a măritat.

Diana Şoşoacă - discurs de la protestele minerilor

Şoşoacă strigă în mulţime:

“Lăsaţi minerii să intre-n mine”

Ortacii curs îndemnului să dea,

Stau toţi la rând, să intre-n ea.

Lui Diana Şoşoacă

Minerii închişi în subteran,

Aud cum strigă aleasa, tocmai de la Deva,

Şi speriaţi de glasul grobian,

Decid să-şi prelungească greva.

E noapte și nu se mai vede,

Și totuși te caut întruna,

Luna de pe cer se repede,

Să-mi umple în suflet lacuna.

Plouă și noaptea încet mă orbește,

Te caut, alergând printre stropi,

Luna, de sus, zâmbind mă privește,

Și încontinuu îmi face din ochi.

E frig și noaptea aprig m-apasă,

Cu spinii în tălpi mi te caut,

Luna plângând, nu mă lasă,

Și-mi cântă duioasă din flaut.

E ger și noaptea în os îmi pătrunde,

Te caut cu ștreangul de gât,

Luna în neant se ascunde,

Pământul devenind orb și tăcut.

Ninge și noaptea mi-i albă,

Și iarăși te caut, înzăpezit,

Luna pe-a stelelor salbă,

Sclipește vinovat și livid.

E noapte și nimic nu mai văd,

Și totuși te caut întruna,

Dar vai, ce blestem, ce prăpăd,

Pe tine te-ascunde chiar Luna!

Mi-e nepăsarea zilnica firimitură,

Eu însumi mă acuz în toate cele,

Memoria mă biciuie constant cu ură.

Iar carnea-mi freamătă sub piele.

De ieri stau tolănit pe buza lunii,

Cu hoitul toamnei prins în cârcă,

Să storc un must să-l bea străbunii,

Că-s arși de rai iar gura li se uscă.

Trec zei grăbiți în zori de dimineață,

Se duc la muncă să câștige-o pâine,

Au ochi de foc și cearcăne de gheață,

Și duc un trai sărac, de azi pe mâine.

Se vede-un fum venit din loc ostil,

Se construiește înc-un cal troian,

Amurgul miroase a sânge de copil,

Căci s-a primit ofrandă de la Vatican.

Pe loc aș face toți norii din pământ,

Să plouă cu pietroaiele cât casa,

Prelații să intre cu toții în mormânt,

Să fie slobodă din nou mireasa.

Întâmplări aleargă nefiresc peste mine,

Văpăiile sorții mă ating pe aripe,

Legat de un munte pământul mă ține,

Iar murmurul meu începu ca să țipe.

Carnea se zbate sub suspinul durerii,

Vene secate de sânge sorb întuneric,

Pe moarte încerc uneori să o sperii,

Dar ea mă deplânge și râde isteric.

Strigătul mamei se sfărâmă în șoapte,

Pleoapele îmi sunt cu plumb încărcate,

Orb mă cufund într-o veșnică noapte,

Fără stele și cer unde vântul nu bate.

Zvârcolirile mele dosesc mângâieri,

Neconsolat aștept condamnarea la zid,

Pe aripi îmi cresc nefiresc primăveri,

Și într-un veșnic repaos mă închid.