Ai mei...
Ai mei vin de demult, de departe,
Când omul era o icoană,
Nu știau nici o buche de carte,
Dar citeau în suflet și rană.
Ai mei au umblat cu toții desculți,
Pe drumuri cu spini și pietroaie,
De pasul stăteai să le-asculți,
Era șuier de vânt și ropot de ploaie.
Ai mei au muncit cu desaga în spate,
Şi zilnic făceau din orice povară altar,
Aveau brațe tari cu palme mari și crăpate,
Purtau ii și năframe, brâu și pieptar.
Ai mei au luptat în război și răscoale,
Oasele lor se odihnesc pe hotare,
Cu sângele lor România-i mai mare,
Ai mei, sunt în mine și-n ale mele vlăstare.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 31 octombrie 2024
Vizualizări: 250
Poezii din aceiaşi categorie
Telefonul!
Sunt obosit și noaptea e târzie
Îmi strâng hârtiile împrăștiate,
Și mă îndrept ușor spre dormitor
Când ceasul arată unșpe-jumătate.
Deschid și îmi consult telefonul
Văzând căsuța plină de mesaje,
Răspund rapid la câteva din ele
Și văd cum stau partidele-n sondaje.
Apăs pe clolpțel și-l las pe mut
Și îmi fixez alarma pe ora șapte,
Rostesc o rugăciune la culcare
Și-i zic soției noapte bună-n șoapte.
Somnul nu vrea să vină către mine
Iar gându-mi fuge la ziua de mâine,
Nu știu dacă visez sau dacă-s treaz
Tresar și mă ridic la un lătrat de câine.
Arunc un ochi la orologiul din perete
Și cu tristețe constat că-i dimineața,
Opresc alarma să nu-mi trezesc soția
Și somnoros îmi spun...al naibi-i viața.
Încep să-mi butonez iar telefonul
Care-mi arată că azi va fi vreme rea,
Și-mi amitește să-mi plătesc restanța
La gaz, că altufel va fi mare belea.
Dezmeticit dar cu multe-ntrebări
Îmi fac și savurez o cafea fierbinte,
Și îmi repet în gând cu indignare
Ce bine mai era făr' telefon 'nainte!
Dușman mi-i...timpul!
Dușman îmi este timpul
Prieten bun am în condei,
Iar muză-mi e soția dragă
Ce clipa îmi încarcă cu idei.
Aș vrea să alungesc minutul
Să am răgaz să spun povești,
Puse cu rimă în vers de poezie
Și bucuros să fiu, că mă citești.
Dar câte n-aș mai vrea să scriu
Dacă ziua, ar cuprinde noaptea,
De copilăria mea, în primul rand
Și, despre soție, ce-mi e jumatea.
Și tare multe aș avea de povestit
De ce voi știți, dar ci...de neștiute
Care în timp mi-au brăzdat viața
Și-aș vrea acum, să fie cunoscute.
Nu am nimic de ținut la secret
Și care ar putea să mă,,rușine ",
Doar, c-am uitat...să..mărturisesc
Că faptele făcute-s...prea puține.
Dar știu că nimeni nu oprește timpul
Și că acesta este hoț...furând mereu,
Așa că nu-mi rămâne...decât să cer
Ceva în plus...de la Bunul Dumnezeu!
Rondelul lumii date-n dar
Vă dau o lume-ntreagă-n dar
Și-n schimb vă cer o aplecare,
Cum negustoru-ntr-un bazar
O plată pe obiect își are.
Iar prețul nu-i deloc amar,
Când mintea stă pe-mbelșugare.
Vă dau o lume-ntreagă-n dar
Și-n schimb vă cer o aplecare.
Mă-ncred în orele ce sar
Cu-acea malignă usturare
Alegerea că-i pe cântar
În loc prin talerul mai mare.
Vă dau o lume-ntreagă-n dar!
Fără titlu
Încă te păstrez în amintiri,
Nu te încadrezi la fostele iubiri,
Pentru că încă te iubesc,
Pentru că încă te doresc.
Ți-am jurat c-am să te-aștept o viață
Pași mei către tine-s precum fuga pe gheață,
Mă risc la fiecare pas, risc să mă pierd ,
Dar n-am să renunț niciodată la cea ce cred.
Eu cred și sper să am dreptate,
Pentru tine renunț la propria-mi moarte
Pentru tine aș suferi o eternitate,
Numai să te am măcar o clipă aproape.
Fior
Răcoarea primăverii
se lasă peste noi,
chiar la lăsarea serii,
când ne simțim mai moi.
Ne trec fiori plăpânzi,
din cauza brizei pare...
Seara cu ochii blânzi
pornește o-ntâmplare.
E zgomot cam puțin,
căci nu e lume multă.
Nu mi se pare-un chin
că nimeni nu m-ascultă.
Pe foaie-mi las cuvântul
uitându-mă în zori...
Ivesc apoi pământul
cum se cufundă-n nori.
E un complex peisaj,
pot zice-un cadru feeric...
Sau e doar un miraj
Văzut în întuneric.
Dragos Plesa - Fior
Nu înțeleg!
Nu pot să înțeleg de ce
La toți ne este foarte greu,
În țara-n care ne-am născut
De unde vreau să plec și eu
Nu înțeleg de ce ne păcălesc
Când noi prin vot i-am ales,
Și am crezut în tot ce au promis
Pâna-am văzut că au doar interes
Vorbim cu ei când ne-ntâlnim
Și nu le cerem vreo pomană,
Decât să-și țină al lor cuvânt
Și să-și păstreze fața lor umană
Pe zi ce trece tot mai mulți plecăm
Peste hotare în țari ce ne doresc,
Fiindcă aici vedem că-i nedreptate
Iar dincolo corect ei ne plătesc
Și tot mai des rămâne locul gol
Că cei ce pleacă nu se mai întorc,
Chiar dacă-aici trăiesc părinții lor
Cu griji, nevoi ce de puteri îi storc
Nu știm cum să mai punem votul
Că toți ne spun ce mult le pasă,
Dar când ajung acolo sus ne uită
Iar frații noștri nu-s aduși..acasă!
Telefonul!
Sunt obosit și noaptea e târzie
Îmi strâng hârtiile împrăștiate,
Și mă îndrept ușor spre dormitor
Când ceasul arată unșpe-jumătate.
Deschid și îmi consult telefonul
Văzând căsuța plină de mesaje,
Răspund rapid la câteva din ele
Și văd cum stau partidele-n sondaje.
Apăs pe clolpțel și-l las pe mut
Și îmi fixez alarma pe ora șapte,
Rostesc o rugăciune la culcare
Și-i zic soției noapte bună-n șoapte.
Somnul nu vrea să vină către mine
Iar gându-mi fuge la ziua de mâine,
Nu știu dacă visez sau dacă-s treaz
Tresar și mă ridic la un lătrat de câine.
Arunc un ochi la orologiul din perete
Și cu tristețe constat că-i dimineața,
Opresc alarma să nu-mi trezesc soția
Și somnoros îmi spun...al naibi-i viața.
Încep să-mi butonez iar telefonul
Care-mi arată că azi va fi vreme rea,
Și-mi amitește să-mi plătesc restanța
La gaz, că altufel va fi mare belea.
Dezmeticit dar cu multe-ntrebări
Îmi fac și savurez o cafea fierbinte,
Și îmi repet în gând cu indignare
Ce bine mai era făr' telefon 'nainte!
Dușman mi-i...timpul!
Dușman îmi este timpul
Prieten bun am în condei,
Iar muză-mi e soția dragă
Ce clipa îmi încarcă cu idei.
Aș vrea să alungesc minutul
Să am răgaz să spun povești,
Puse cu rimă în vers de poezie
Și bucuros să fiu, că mă citești.
Dar câte n-aș mai vrea să scriu
Dacă ziua, ar cuprinde noaptea,
De copilăria mea, în primul rand
Și, despre soție, ce-mi e jumatea.
Și tare multe aș avea de povestit
De ce voi știți, dar ci...de neștiute
Care în timp mi-au brăzdat viața
Și-aș vrea acum, să fie cunoscute.
Nu am nimic de ținut la secret
Și care ar putea să mă,,rușine ",
Doar, c-am uitat...să..mărturisesc
Că faptele făcute-s...prea puține.
Dar știu că nimeni nu oprește timpul
Și că acesta este hoț...furând mereu,
Așa că nu-mi rămâne...decât să cer
Ceva în plus...de la Bunul Dumnezeu!
Rondelul lumii date-n dar
Vă dau o lume-ntreagă-n dar
Și-n schimb vă cer o aplecare,
Cum negustoru-ntr-un bazar
O plată pe obiect își are.
Iar prețul nu-i deloc amar,
Când mintea stă pe-mbelșugare.
Vă dau o lume-ntreagă-n dar
Și-n schimb vă cer o aplecare.
Mă-ncred în orele ce sar
Cu-acea malignă usturare
Alegerea că-i pe cântar
În loc prin talerul mai mare.
Vă dau o lume-ntreagă-n dar!
Fără titlu
Încă te păstrez în amintiri,
Nu te încadrezi la fostele iubiri,
Pentru că încă te iubesc,
Pentru că încă te doresc.
Ți-am jurat c-am să te-aștept o viață
Pași mei către tine-s precum fuga pe gheață,
Mă risc la fiecare pas, risc să mă pierd ,
Dar n-am să renunț niciodată la cea ce cred.
Eu cred și sper să am dreptate,
Pentru tine renunț la propria-mi moarte
Pentru tine aș suferi o eternitate,
Numai să te am măcar o clipă aproape.
Fior
Răcoarea primăverii
se lasă peste noi,
chiar la lăsarea serii,
când ne simțim mai moi.
Ne trec fiori plăpânzi,
din cauza brizei pare...
Seara cu ochii blânzi
pornește o-ntâmplare.
E zgomot cam puțin,
căci nu e lume multă.
Nu mi se pare-un chin
că nimeni nu m-ascultă.
Pe foaie-mi las cuvântul
uitându-mă în zori...
Ivesc apoi pământul
cum se cufundă-n nori.
E un complex peisaj,
pot zice-un cadru feeric...
Sau e doar un miraj
Văzut în întuneric.
Dragos Plesa - Fior
Nu înțeleg!
Nu pot să înțeleg de ce
La toți ne este foarte greu,
În țara-n care ne-am născut
De unde vreau să plec și eu
Nu înțeleg de ce ne păcălesc
Când noi prin vot i-am ales,
Și am crezut în tot ce au promis
Pâna-am văzut că au doar interes
Vorbim cu ei când ne-ntâlnim
Și nu le cerem vreo pomană,
Decât să-și țină al lor cuvânt
Și să-și păstreze fața lor umană
Pe zi ce trece tot mai mulți plecăm
Peste hotare în țari ce ne doresc,
Fiindcă aici vedem că-i nedreptate
Iar dincolo corect ei ne plătesc
Și tot mai des rămâne locul gol
Că cei ce pleacă nu se mai întorc,
Chiar dacă-aici trăiesc părinții lor
Cu griji, nevoi ce de puteri îi storc
Nu știm cum să mai punem votul
Că toți ne spun ce mult le pasă,
Dar când ajung acolo sus ne uită
Iar frații noștri nu-s aduși..acasă!
Alte poezii ale autorului
Toamna
Au început de ieri copacii,
A lor haină să îşi schimbe,
Tremură acum săracii,
Crengile încep să-şi plimbe.
A lor frunză verde, mare,
S-a uscat şi-a îngălbenit,
Şi-a început încet să zboare,
Cu un vânt din răsărit.
Plouă mult şi e răcoare,
Peste dealuri ceaţa-i deasă,
Pleacă păsări călătoare,
Să-şi găsească altă casă.
Toată lumea-i pe ogoare,
De cu ziuă până-n seară,
Strâng recolta în hambare,
Şi duc fructele-n camară.
A schimbat natura haina,
Şi-a pus rochie arămie,
Şi-a pus numele de Toamna,
Şi se plimbă pe câmpie.
Dacă tu…
Dacă tu nu mă mai vrei,
Am să plec spre uitare,
Şi-am să fur din ochii tăi,
Doar privirea arzătoare,
Și-am s-o țin închisă-n sân,
Lângă inima mea mică,
Să mă vezi când sunt bătrân,
Să te văd când ești bunică.
Dacă tu nu m-ai plăcea,
Am să hoinaresc pe mare,
Și-am să fur din buza ta,
Doar un strop de sărutare,
Si-am să-l țin mereu pe palmă,
Să-l sărut când e furtună,
Să se facă marea calmă,
Și s-aud valul cum sună.
Dacă tu m-ai renega,
Voi pleca în loc sihastru,
Şi-am să-ți fur chiar inima,
Să mă-ndrume spre dezastru,
Să mă ardă-n rug de dor,
Să mă spintece-n cuvinte,
Ca să pot râzând să mor,
Lângă a mamei oseminte.
Epigrame XIV
Unui inginer agronom
Agronomul i se spune,
Şi-are o toană cam ciudată,
Seamănă intenţii bune,
Dar nu răsare niciodată.
Vecinei
Când l-ai luat de concubin,
Ştiai doar că e pocăit,
Dar după ce-aţi servit un vin,
Ai constatat că-i şi pocit.
Unui guraliv
turuie ca o muiere
La cum te porţi măi frăţioare,
Şi cum fierbe-n tine seva,
Eu fac acum cu toţi prinsoare,
Că tu te tragi numai din Eva.
Unuia cu nasul mare
Ce talent pe al meu frate,
A prezis tot într-un glas,
Şi nu prin divinitate,
Ci, prin fapt…că are nas.
Unui beţiv - bea numai vinuri demiseci
Bând doar vin de Murfatlar,
De nimic nu ai habar,
Şi-mi permit ca să disec,
Vinu-i demi, capu-i sec.
Unui guraliv
Că spui multe, o ştim toţi,
Şi-ai audienţă cultă,
Dar din toţi care-i socoţi,
Numai surzii te-ascultă.
Născut în Ianuarie
An de an doar neplăceri,
C-ale sale primăveri,
Cum nu e deloc firesc,
Doar în iarnă se-mplinesc.
Unui datornic
Cu milioane te-am împrumutat,
Dar simt că n-am să văd un ort,
Căci, ca să scapi ai declarat,
Că pentru tine, eu sunt mort.
Unora
Toţi mă fac zgârcit, avar
Că-s mereu cu punga spartă,
Dar apoi umili apar,
Şi cerşesc la mine-n poartă.
Unei jâmbate
Te-am pozat să-ţi ţin isonul,
Şi-ai ieşit aşa jâmbată,
Că mi s-a blocat I-phonul,
Şi-a sa husă… e voalată.
Supărare
În noaptea asta ninge cu blesteme,
zăpada grea o simt pe ochi și gene,
nici n-am mai râs de multă vreme,
și simt că dorm sub mari troiene.
Mi-e trupul spart în cioburi de tăcere,
iar glasul tău se-aude în uitare,
ca un ecou ce-mprăștie durere,
în trupul meu de leu de mare.
Și iarăși zorii vin și mă întreabă,
de ce iubirea noastră e străină,
iar eu le spun cât ești de dragă,
și poate asta-i cea mai mare vină.
Dar cred, că într-o zi, fără să știi,
vei auzi o voce ce nu îți e străină,
care-ți va spune, pe ascuns, să vii,
pe drumul înapoi dinspre lumină.
Căci dragostea nu moare, doar adoarme,
ca jarul stins sub lemnul putred, rece,
și atunci când inima stârnește alarme,
ea, brusc s-aprinde și supărarea-i trece.
Nu pot să scriu...
Și brusc am încetat ca să mai scriu,
Iar muza mi-am închis-o-n turn,
Nu vreau ca sclavul lumii să mai fiu,
De-acum voi fi ursuz și taciturn.
În foc am să arunc ce-am scris până acum,
Iar scrisul meu va deveni tăcere,
Am ars în fiecare zi până la scrum,
M-am risipit în scris în loc să fac avere.
Ce să mai scriu, când văd sub ochii mei pierind,
Biblioteci și librării de-a valma,
Când văd poeți, profesori suferind,
Că s-a bătut cu neșcoliții palma.
Buldozerele sunt astăzi pe șosele,
Și sfarmă încontinuu călimări și harpe,
Te-nscriu în școli pe creier să te spele,
Și stau ascunși cu toții în gaură de șarpe.
Nu pot să scriu, că de-aș mai scrie,
M-aș așeza la masă și încontinuu aș plânge,
Și vor rămâne pe coala de hârtie,
Ca un protest, doar lacrimi mari de sânge.
Mai lasă de la tine…
Mai lasă de la tine câteodată,
Și pune-ți lacătul la gură,
Că vorba odată aruncată,
Împrăștie venin și ură.
Mai rătăcește printr-o carte,
Și adulmecă cuvinte noi,
Şi începe zilnic a le împarte,
La cei mânjiți de tine cu noroi.
Mai pune capul jos pe pernă,
Şi fugi cu gândul în văzduh,
Şi lasă dragostea maternă,
Să te cuprindă ca pe-un prunc.
Mai lasă de la tine creștinește,
Atunci când ești obijduit,
Căci sufletul se îndumnezeiește,
Din oful celui oropsit.
Mai caută să cucerești pustiul,
Și poartă-ți crucea fără ofensă,
Și va veni la tine de îndată Fiul,
Cu veșnicia în ceruri, recompensă.
Toamna
Au început de ieri copacii,
A lor haină să îşi schimbe,
Tremură acum săracii,
Crengile încep să-şi plimbe.
A lor frunză verde, mare,
S-a uscat şi-a îngălbenit,
Şi-a început încet să zboare,
Cu un vânt din răsărit.
Plouă mult şi e răcoare,
Peste dealuri ceaţa-i deasă,
Pleacă păsări călătoare,
Să-şi găsească altă casă.
Toată lumea-i pe ogoare,
De cu ziuă până-n seară,
Strâng recolta în hambare,
Şi duc fructele-n camară.
A schimbat natura haina,
Şi-a pus rochie arămie,
Şi-a pus numele de Toamna,
Şi se plimbă pe câmpie.
Dacă tu…
Dacă tu nu mă mai vrei,
Am să plec spre uitare,
Şi-am să fur din ochii tăi,
Doar privirea arzătoare,
Și-am s-o țin închisă-n sân,
Lângă inima mea mică,
Să mă vezi când sunt bătrân,
Să te văd când ești bunică.
Dacă tu nu m-ai plăcea,
Am să hoinaresc pe mare,
Și-am să fur din buza ta,
Doar un strop de sărutare,
Si-am să-l țin mereu pe palmă,
Să-l sărut când e furtună,
Să se facă marea calmă,
Și s-aud valul cum sună.
Dacă tu m-ai renega,
Voi pleca în loc sihastru,
Şi-am să-ți fur chiar inima,
Să mă-ndrume spre dezastru,
Să mă ardă-n rug de dor,
Să mă spintece-n cuvinte,
Ca să pot râzând să mor,
Lângă a mamei oseminte.
Epigrame XIV
Unui inginer agronom
Agronomul i se spune,
Şi-are o toană cam ciudată,
Seamănă intenţii bune,
Dar nu răsare niciodată.
Vecinei
Când l-ai luat de concubin,
Ştiai doar că e pocăit,
Dar după ce-aţi servit un vin,
Ai constatat că-i şi pocit.
Unui guraliv
turuie ca o muiere
La cum te porţi măi frăţioare,
Şi cum fierbe-n tine seva,
Eu fac acum cu toţi prinsoare,
Că tu te tragi numai din Eva.
Unuia cu nasul mare
Ce talent pe al meu frate,
A prezis tot într-un glas,
Şi nu prin divinitate,
Ci, prin fapt…că are nas.
Unui beţiv - bea numai vinuri demiseci
Bând doar vin de Murfatlar,
De nimic nu ai habar,
Şi-mi permit ca să disec,
Vinu-i demi, capu-i sec.
Unui guraliv
Că spui multe, o ştim toţi,
Şi-ai audienţă cultă,
Dar din toţi care-i socoţi,
Numai surzii te-ascultă.
Născut în Ianuarie
An de an doar neplăceri,
C-ale sale primăveri,
Cum nu e deloc firesc,
Doar în iarnă se-mplinesc.
Unui datornic
Cu milioane te-am împrumutat,
Dar simt că n-am să văd un ort,
Căci, ca să scapi ai declarat,
Că pentru tine, eu sunt mort.
Unora
Toţi mă fac zgârcit, avar
Că-s mereu cu punga spartă,
Dar apoi umili apar,
Şi cerşesc la mine-n poartă.
Unei jâmbate
Te-am pozat să-ţi ţin isonul,
Şi-ai ieşit aşa jâmbată,
Că mi s-a blocat I-phonul,
Şi-a sa husă… e voalată.
Supărare
În noaptea asta ninge cu blesteme,
zăpada grea o simt pe ochi și gene,
nici n-am mai râs de multă vreme,
și simt că dorm sub mari troiene.
Mi-e trupul spart în cioburi de tăcere,
iar glasul tău se-aude în uitare,
ca un ecou ce-mprăștie durere,
în trupul meu de leu de mare.
Și iarăși zorii vin și mă întreabă,
de ce iubirea noastră e străină,
iar eu le spun cât ești de dragă,
și poate asta-i cea mai mare vină.
Dar cred, că într-o zi, fără să știi,
vei auzi o voce ce nu îți e străină,
care-ți va spune, pe ascuns, să vii,
pe drumul înapoi dinspre lumină.
Căci dragostea nu moare, doar adoarme,
ca jarul stins sub lemnul putred, rece,
și atunci când inima stârnește alarme,
ea, brusc s-aprinde și supărarea-i trece.
Nu pot să scriu...
Și brusc am încetat ca să mai scriu,
Iar muza mi-am închis-o-n turn,
Nu vreau ca sclavul lumii să mai fiu,
De-acum voi fi ursuz și taciturn.
În foc am să arunc ce-am scris până acum,
Iar scrisul meu va deveni tăcere,
Am ars în fiecare zi până la scrum,
M-am risipit în scris în loc să fac avere.
Ce să mai scriu, când văd sub ochii mei pierind,
Biblioteci și librării de-a valma,
Când văd poeți, profesori suferind,
Că s-a bătut cu neșcoliții palma.
Buldozerele sunt astăzi pe șosele,
Și sfarmă încontinuu călimări și harpe,
Te-nscriu în școli pe creier să te spele,
Și stau ascunși cu toții în gaură de șarpe.
Nu pot să scriu, că de-aș mai scrie,
M-aș așeza la masă și încontinuu aș plânge,
Și vor rămâne pe coala de hârtie,
Ca un protest, doar lacrimi mari de sânge.
Mai lasă de la tine…
Mai lasă de la tine câteodată,
Și pune-ți lacătul la gură,
Că vorba odată aruncată,
Împrăștie venin și ură.
Mai rătăcește printr-o carte,
Și adulmecă cuvinte noi,
Şi începe zilnic a le împarte,
La cei mânjiți de tine cu noroi.
Mai pune capul jos pe pernă,
Şi fugi cu gândul în văzduh,
Şi lasă dragostea maternă,
Să te cuprindă ca pe-un prunc.
Mai lasă de la tine creștinește,
Atunci când ești obijduit,
Căci sufletul se îndumnezeiește,
Din oful celui oropsit.
Mai caută să cucerești pustiul,
Și poartă-ți crucea fără ofensă,
Și va veni la tine de îndată Fiul,
Cu veșnicia în ceruri, recompensă.