Lipsa jumătății

E strada pustie, iubito, şi e noapte.

Doar eu în maşină şi radioul la maxim

O cântă pe Lhasa De Sela: De Cara a la Pared.

Şi plouă în maşină, dar e senin afară...

Şi ploaia se prelinge-n acorduri de chitară.

Mă uit în oglindă, retrospectiv mă-nconjoară o emoție pură... transcedentală.

O vrajă subtilă, uşor subliminală, se difuzează-n lumina stradală

Şi-n nostalgia perfect senzuală.

Stâlpii degajă, ambiental, luminile calde de felinar,

Aliniați ordonat pe pavajul mozaical,

Cu tentații de dans în umbre cu ritm literar.

Mă cuprind de volan în propriul tangou cerebral.

Şi parcă pasu' mi-alunecă incendiar, precipitat într-un sprint culminant de final...

Dacă plec, oare ce las în urmă?

În sufletul tău o mică furtună.......

Dacă rămân, o să fie mult mai rău,

Eu sunt al nimănui, el este al tău.........

Nu pot să mai port povara,

Cu toate că mi-aș dori să pot.....

Inima ta este comoara,

Pentru care acum sunt mort....

În iad o să-ți duc iubirea,

Alinare îmi v-a fi amintirea,

Mare-mi este dezamăgirea

Că n-o să-ți mai văd privirea.....

Regret, că n-o să te mai pot privi,

Regret, că n-o să-ți mai pot vorbi,

Regret, dar nu mă pot opri,

Dar mă bucur că încă te pot iubi......

Stau și îmi stă și gândul prezent în mintea ta și viu în inima mea, că a ta-i demult mult prea moartă ca să mai zică ceva

E necomunicativă, e absentă din ființa mea căci ființa ta îți aparține nelipsită de indiferență sa

Ești doar un străin îmi spune gândul, dar el nu știe că în scris tu ești unicul meu gând

Nu știe gândul cât nu știu nici foile să mai reziste că de lacrimi grele pătate au fost biruite 

Iar pentru povestea noastră a rămas doar neputință, ce mă învăluie în tăcerea cumplită să te mai am ca gând, când te rostesc în poeziile ce renasc lacome 

În mintea mea tulburătoare, tu o umbră preamăreață a morții, tu amintire răposată ce nu pieri niciodată 

În a mea inimă cânți amagită și goală printr-un potop ce mă cuprinde cu lacrimi de sclipirea chipului tău-n întruchiparea morții a sufletului meu

Tu și eu împreună, 

Ce idee minunată !

Tu și eu ca o cunună 

De cer legată 

Mi-am dorit atât de mult

Să fim împreună 

Șoaptele să îți ascult

Sub clar de lună.

Tu și eu, un tot

Am vrut să sper, să pot

Dar a fost doar o iluzie 

Dureroasă concluzie !

Mă hrănesc cu amintiri

Și dezamăgiri 

Durere, parfum de regrete

Nu mai sper la iubiri perfecte...

Tu și eu ar fi fost minunat,

Dacă nu ai fi plecat

Las timpul să trecă

Și mă întreb cum ar fi fost dacă...

Te urăsc fiindcă m-ai otrăvit.

Ce motiv jegos

M-ai însănătoșit, dar inima mi s-a îmbolnăvit

Cu ce folos?

Merită să-mi revin în fire?

Sau să dispar pe-un alt plai?

Ce merită până la urmă,

Dacă nu voi ajunge în rai?

Am învățat să urăsc înainte de tine,

dar nu înaintea ta.

Simt… Un straniu în mine

Un sentiment care îmi frânge trupul și carnea.

M-am săturat să-mi vărs lacrimile,

dar tot îmi curg…

N-am niciun motiv de oprire

Plâng și voi plânge neîncetat.

Lacrimile niciodată n-am să le șterg

Le voi aduna pe toate

Până voi putea crea o mare sărată

Goală,fără societate

Ca să poată fi curată.

M-am săturat de nemernicul tău zâmbet

Care-mi însenina cândva chipul

El e singurul lucru care mi-a fost întipărit în suflet

Care mi-a cutremurat corpul

Care m-a făcut să-mi aduc aminte de tine.

Și în final…M-am săturat de acele dulci cuvinte

Cuvinte ce m-au făcut să devin oarbă

Nu vreau să-mi aduc aminte

Când mi-au făcut emoțiile să ardă

Să se facă scrum,să devină cenușă

Să dispară din zi, dar și din noapte…

Te-am iubit și n-am știut să-ți spun,
Mi-era frică de noi și am rămas tăcută,
Iar acum, când ai plecat, mi-e lumea un pustiu,
Cu inima sângerândă și-un dor ce-l port viu.

Tu ai ales pentru noi și-ai plecat,
Fără să-mi spui că-n tăcerea ta te-ai frânt,
Ai vrut să mă salvezi, să-mi deschizi un drum,
Dar în urma ta, mi-ai lăsat doar scrum.

Îți reproșez că ai fugit fără să știu,
Că ai purtat singur povara unui chin prea viu,
Că n-ai vrut să împarți cu mine durerea ta,
Ai ales un rămas-bun, dar nu mi-ai dat inima.

Acum, eu îți cer iertare din depărtare,
Pentru tăcerile mele, pentru ezitarea mare,
Și-ți promit că voi păstra flacăra aprinsă,
Că voi trăi pentru amândoi, într-o viață neînvinsă.

Încă o lună amară,

Încă o viață sărmană,

Încă o zi în care nu mă simt bine,

Încă o zi în care nu sunt cu tine,

E trist și rece în inima mea,

Când tu lipsită ești din viața mea.

Încă un pic și voi muri,

Încă un pic și nu voi mai trăi,

Voi sta sub a vieții reci cruce,

Iar tristețea pe umeri nu o voi mai duce.

Vreau să fug, să scap,

Am doar monotonie in cap.

Fiecare zi e la fel

De dimineață până seara am același reper,

Sunt plictisit de viață, iar, 

Când mă trezesc sângele îmi îngheață,

Încă o zi, 

Încă o tristețe,

Nu vrea nimeni macar un pic,

Destinul să și-l schimbe, zic?

Asta e viața, ne naștem, trăim,

Iar mai apoi murim.

De oameni sa te ferești,

În ochi ai grija sa nu-i privești.

Te vor vrăji cu ale lor minciuni

Și după vor pune peste tine blesteme și amaraciuni.

Ai grijă, căci sunt o otravă,

Și distrug orice înconjoară.

Vin ca o flacără mistuitoare,

Pentru aceasta lume, dăunătoare.

Ei mint și ispitesc aievea unor demoni,

Nu or fi ei oare, deoarece doresc năpastă si teroare?

Tristețea mă cuprinde,

Și mă pune pe vine,

Mi-e rău, 

Nu mă simt bine,

Stau și mă gândesc în sine, 

Când va avea de gând durerea să se termine? 

Încă o noapte nedormită,

Încă o iubire nedorită,

Care duce doar spre rău, 

Și se comportă ca un călău,

Când nu știi să iubești,

O viață fericită n-ai să trăiești,

Vei fi singur pe vecie,

Într-o singurătate făr de căsnicie. 

De când suntem mici avem vise,

De multe ori ele nu sunt atinse,

Toți au așteptări, speranțe,

Dar, ele nu te i-au mereu în brațe,

Iar atunci, tristețea vine din senin,

Și te cuprinde cu brațele de mărăcini

Durerea apare, se urcă în spinare,

Iar pofta de viață dispare.

Ce e viața când nu te iubești?

Ce viața când nu știi să iubești?

Devii o simpla carapace,

Care nu va avea pace,

Un gând te va frământa în fiecare zi,

Cu ce-ai greșit când ai fost copil...

Ce bine și frumos a fost,

Când viața mai avea rost.