Placida liniște
E liniște
Noaptea visează în cameră
Patul doarme tăcut
Singurătatea mă strânge în brațe
Încuibă sub plapumă rece
Spre dimineață liniștea strigă
Ecoul lovește asurzitor
Ochii se crapă de ziuă
Curg râuri în liniște
Nu aude nimeni fierbinte
Pornesc către rutină
Merg pașii căzuți în visare
Timpul se pierde-n amintire
Liniștea șterge prezență
Stabilit în absență plutesc
Seara mă-ntorc în tăcere
Deschid caietul cu gânduri
Apuc de mână creionul
Șoptindu-i durerea apasă
Vopsește pe liniștea albă
Cuvinte se-adună rănite
Nu sunt rostite, nu sunt simțite ….. nu sunt
Și-atunci le-nchid între coperți și cad
Noaptea se furișează în cameră
O așteaptă liniștea tăcut
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Silvian Costin
Data postării: 2 mai
Vizualizări: 125
Poezii din aceiaşi categorie
Un clovn, cândva, se-ndrăgostise...
Un clovn cândva se-ndrăgostise
De-o acrobată la trapez,
Frumoasă cum numai în vise
Sau în reviste poți să vezi.
Și ziua-i trece chinuită,
Iar noaptea-i trece fără somn,
Iubirea nemărturisită
Îl mistuia pe bietul clovn.
Căci nu găsea în el puterea
Să-i spună tot ce-avea de spus
Și-n gând îl bântuia părerea
Cum că țintește mult prea sus.
Dar ce să îi mărturisească
În preajma ei când se afla?
Abia-ndrăznea să o privească,
Să nu o supere cumva!
În noapte, în a sa cabină,
Întins pe pat, el se gândea,
Tot așteptând somnul să vină:
„Știu că nu poate fi a mea.
Sunt doar un clovn, nu îmi fac vise,
Nu îi prezint vreun interes.
Spre ea, sunt numai porți închise
La care bat fără succes.
Și pentru că mi-e dragă tare,
Nu-i cer... N-aștept să mă iubească
Dar dac-am să-i ofer o floare,
Poate-o voi face să zâmbească.
Un trandafir ca s-o răsfețe,
Un gest precum o mângâiere,
Pe care-n clipe de tristețe
Să-l țină minte cu plăcere”.
După aproape-o săptămână
De ezitări, cu pașii grei,
Porni c-un trandafir în mână
Timid, către cabina ei.
Bătu în ușă fără vlagă,
Picioarele îi tremurau,
Simțea în ființa lui întreagă
Emoții ce îl sufocau.
Lăsase teama să-l pătrundă
Și neîncrederea-l pișca,
Voia să fugă, să se-ascundă,
Dar nu se mai putea mișca.
Apoi, când din cabină-apare,
Ea să-nţeleagă nu putea,
Ce face acest clovn cu-o floare
În miez de zi la ușa sa?
Secundele-și urmară șirul,
Dar pentru el păreau un veac.
Zâmbind, i-ntinse trandafirul:
„E pentru tine. Eu te plac!”.
Pentru-o secundă uluită
De îndrăzneala clovnului,
Rămase locului țintită
Și enervată-i spuse lui:
„Mă mir că nu îți e rușine
Să-mi spui tu mie că mă placi,
Iar acest gest făcut de tine
Nu se cuvine să îl faci!”.
Dar el i-a spus: „Nu am pretenții,
Am vrut doar să te-nveselesc.
Am cele mai bune intenții,
Un simplu gest prietenesc”.
„Prieteni?”, zise-nfuriată,
„Noi doi prieteni? Mi-aduci flori,
Când noi în viața asta toată
Dac-am vorbit de două ori?
N-am fost și nu vom fi vreodată
Prieteni și nici altceva.
Și-acum, te rog să pleci îndată
Și să te-ntorci în lumea ta!
Nu-mi trebuie florile tale,
N-avem nimic de discutat
Și nu îmi mai ieși în cale,
Ești doar un clovn, un obsedat!”.
Aruncă floarea în țărână
Ca pe-un nimic de câțiva lei
Și fără alt cuvânt să spună,
Trânti cu ușa-n urma ei.
El se-aplecă să o ridice,
Petalele i-a scuturat,
Simțea în suflet mii de bice,
Ce îl loveau neîncetat.
Se-ntoarse trist, cu floarea-n mână,
Cu capu-n jos, al nimănui,
Simțea nevoia să rămână
Singur, cu gândurile lui.
Ajuns acasă, în cabină,
El căuta nelămurit
Să vadă unde-a fost de vină,
Să vadă unde a greșit.
„Atâtea chipuri fericite,
Atâtea zâmbete-am cules
Și câte-aplauze primite...
La urmă cu ce m-am ales?
Cu lacrimi grele curse-n mine
Pe-altarul zeului Amor,
Cu umilință și rușine,
Tratat ca pe-un răufăcător.
Ce loc să fie-acesta oare
Și în ce Univers ciudat,
Dacă oferi cuiva o floare,
E-un gest atât de condamnat?
În toată această-mpreunare
De vorbe mari și oameni mici,
Lipsit de orice apărare,
Mă simt ca un străin aici.
De ce să plâng? Cui folosește?
Încerc tristeții să-i rezist
Nimeni, oricum, nu se gândește
Cum că un clovn poate fi trist”.
Privindu-și chipul în oglindă,
Își spuse: „Masca mi-o iubesc!
Cât timp o port, n-au să se prindă,
Toți or să creadă că zâmbesc”.
Dar suferea-n tăcere clovnul...
Cu suflet greu și pustiit,
S-a-ntins pe pat sperând că somnul
Va șterge-acest coșmar trăit.
Deși-ncercase să nu plângă,
Câteva lacrimi i-au scăpat...
Dar ce sunt câteva pe lângă
Ce zâmbete a adunat?
De-un gând speranța își agață:
„De ce să simt că-s umilit?
În situația de față,
Nu eu sunt cel care-a greșit!
De stau să mă gândesc mai bine,
De ce să mă blamez atât?
De ce să simt că mi-e rușine?
Doar n-am făcut nimic urât!
Ba, dimpotrivă, să țin seama:
La început am fost fricos,
Dar mai apoi mi-am învins teama
Și am făcut un gest frumos!”.
Căzu-ntr-un somn fără de vise,
Sleit de tot și întristat...
Un clovn cândva se-ndrăgostise
De cine nu a meritat.
Strigătul inimii
Te vreau înapoi, în pulsul fierbinte,
Unde șoaptele noastre nășteau cuvinte.
În brațe să-mi fii, furtună și mare,
Să ne iubim până cerul dispare.
Îmi e dor de tine, de sufletul tău,
De focul ce-n noapte dansa ca un zeu.
De buzele tale, de glasul tăcut,
De clipa eternă dintr-un început.
Îmi lipsesc nopțile cu stele căzute,
Când trupurile noastre erau absolut e.
Când timpul se-oprea în a ta privire,
Și lumea pierdea orice amintire.
Te chem cu toată ființa, iubirea mea mare,
Să ne iubim până cerul moare.
Să scriem pe stele, să ardem din nou,
Povestea noastră, un singur ecou.
Încă îți port amintirea
Încă îți port amintirea....
Pitită într-un colț de inimă
Unde nu ajunge lumina
Și totuși e-atât de vie, fără...vină.
Încă îți port amintirea...
În brațele tale o lume se topea
Să creeze timp și spațiu
Pentru tot ce sufletul simțea.
Încă îți port amintirea....
Erai paharul meu divin,
Ce-ai născut în mine simțirea
De dor...un sentiment sublim...
Încă îți port amintirea...
Esti clipa mea de neuitat
Deși m-ai obligat să te uit
Cu dor...in suflet te-am păstrat.
Încă îți port amintirea...
Pe retine mi-a rămas privirea
Impregnat în suflet e parfumul tău
Ca o adiere mă-nvăluie mereu...
Încă iți port amintirea...
Dar nu mai port povara.
M-am dăruit cu sufletul întreg
Dovadă că pot simți curat
Și ăsta nu e un regret...
Eterna iubire.
As vrea sa fiu o floare
Sa iti daruiesc un gand
As vrea sa cresc in mare
Sa te veghez,iubind.
As vrea sa fiu oceanul
Ce te iubeste in furtuna
As vrea sa fiu o perla
Cantand sonate ,cand e luna.
As vrea sa fiu iubirea
Ce-n suflet se sadeste
As vrea sa fiu dorinta
De dragoste celesta.
As vrea sa fiu si marea
Cea care iti zambeste
As vrea sa fiu lumina
Cea care te priveste.
Sunt toate astea si mai mult
Iubirea mea zambeste
Ca agasit un cer pierdut
Iubind pe cel ce il doreste.
O ! preamărite Vieru
O ! preamărite autor al vieții noastre,
Făptuitorul tuturor viselor copiilor
Ești precum o albină într-o floare,
Precum o veveriță într-un pom.
O! preamărite înger a cărților,
Versificator al tuturor țărilor.
De pe lume c-am repede te-ai dus
Și cunoștințe multe ai adus.
O! preamărite descriptor a poeziilor,
Eroul neînfricat a tuturor elevilor,
Înțeleptul bătrânilor și viitorul tinerilor,
Dar și marele dezvoltator a poeziilor.
O! Preamărite atotștiitorule Vieru ,
Pentru noi alcătuiești tot ceru,
Luna, stelele , soarele
Ce îndrumi minunatele popoare !
Un ecou de simfonie tăcut
Te-aș iubi o dată și încă o dată,
Te-aș găsi în serile fără de sfârșit,
Te-aș striga în miez de noapte,
Te-aș căuta în umbrele misterioase,
Te-aș simți în adâncul sufletului meu,
Te-aș visa în liniștea amurgului,
Te-aș alerga în mijlocul furtunii,
Te-aș descoperi în lumina zorilor,
Te-aș adora cu fiecare bătaie a inimii,
Te-aș dărui întregii mele vieți,
Te-aș iubi dincolo de timp și de spațiu
Pentru că din toate câte sunt, doar atâta pot.
Un clovn, cândva, se-ndrăgostise...
Un clovn cândva se-ndrăgostise
De-o acrobată la trapez,
Frumoasă cum numai în vise
Sau în reviste poți să vezi.
Și ziua-i trece chinuită,
Iar noaptea-i trece fără somn,
Iubirea nemărturisită
Îl mistuia pe bietul clovn.
Căci nu găsea în el puterea
Să-i spună tot ce-avea de spus
Și-n gând îl bântuia părerea
Cum că țintește mult prea sus.
Dar ce să îi mărturisească
În preajma ei când se afla?
Abia-ndrăznea să o privească,
Să nu o supere cumva!
În noapte, în a sa cabină,
Întins pe pat, el se gândea,
Tot așteptând somnul să vină:
„Știu că nu poate fi a mea.
Sunt doar un clovn, nu îmi fac vise,
Nu îi prezint vreun interes.
Spre ea, sunt numai porți închise
La care bat fără succes.
Și pentru că mi-e dragă tare,
Nu-i cer... N-aștept să mă iubească
Dar dac-am să-i ofer o floare,
Poate-o voi face să zâmbească.
Un trandafir ca s-o răsfețe,
Un gest precum o mângâiere,
Pe care-n clipe de tristețe
Să-l țină minte cu plăcere”.
După aproape-o săptămână
De ezitări, cu pașii grei,
Porni c-un trandafir în mână
Timid, către cabina ei.
Bătu în ușă fără vlagă,
Picioarele îi tremurau,
Simțea în ființa lui întreagă
Emoții ce îl sufocau.
Lăsase teama să-l pătrundă
Și neîncrederea-l pișca,
Voia să fugă, să se-ascundă,
Dar nu se mai putea mișca.
Apoi, când din cabină-apare,
Ea să-nţeleagă nu putea,
Ce face acest clovn cu-o floare
În miez de zi la ușa sa?
Secundele-și urmară șirul,
Dar pentru el păreau un veac.
Zâmbind, i-ntinse trandafirul:
„E pentru tine. Eu te plac!”.
Pentru-o secundă uluită
De îndrăzneala clovnului,
Rămase locului țintită
Și enervată-i spuse lui:
„Mă mir că nu îți e rușine
Să-mi spui tu mie că mă placi,
Iar acest gest făcut de tine
Nu se cuvine să îl faci!”.
Dar el i-a spus: „Nu am pretenții,
Am vrut doar să te-nveselesc.
Am cele mai bune intenții,
Un simplu gest prietenesc”.
„Prieteni?”, zise-nfuriată,
„Noi doi prieteni? Mi-aduci flori,
Când noi în viața asta toată
Dac-am vorbit de două ori?
N-am fost și nu vom fi vreodată
Prieteni și nici altceva.
Și-acum, te rog să pleci îndată
Și să te-ntorci în lumea ta!
Nu-mi trebuie florile tale,
N-avem nimic de discutat
Și nu îmi mai ieși în cale,
Ești doar un clovn, un obsedat!”.
Aruncă floarea în țărână
Ca pe-un nimic de câțiva lei
Și fără alt cuvânt să spună,
Trânti cu ușa-n urma ei.
El se-aplecă să o ridice,
Petalele i-a scuturat,
Simțea în suflet mii de bice,
Ce îl loveau neîncetat.
Se-ntoarse trist, cu floarea-n mână,
Cu capu-n jos, al nimănui,
Simțea nevoia să rămână
Singur, cu gândurile lui.
Ajuns acasă, în cabină,
El căuta nelămurit
Să vadă unde-a fost de vină,
Să vadă unde a greșit.
„Atâtea chipuri fericite,
Atâtea zâmbete-am cules
Și câte-aplauze primite...
La urmă cu ce m-am ales?
Cu lacrimi grele curse-n mine
Pe-altarul zeului Amor,
Cu umilință și rușine,
Tratat ca pe-un răufăcător.
Ce loc să fie-acesta oare
Și în ce Univers ciudat,
Dacă oferi cuiva o floare,
E-un gest atât de condamnat?
În toată această-mpreunare
De vorbe mari și oameni mici,
Lipsit de orice apărare,
Mă simt ca un străin aici.
De ce să plâng? Cui folosește?
Încerc tristeții să-i rezist
Nimeni, oricum, nu se gândește
Cum că un clovn poate fi trist”.
Privindu-și chipul în oglindă,
Își spuse: „Masca mi-o iubesc!
Cât timp o port, n-au să se prindă,
Toți or să creadă că zâmbesc”.
Dar suferea-n tăcere clovnul...
Cu suflet greu și pustiit,
S-a-ntins pe pat sperând că somnul
Va șterge-acest coșmar trăit.
Deși-ncercase să nu plângă,
Câteva lacrimi i-au scăpat...
Dar ce sunt câteva pe lângă
Ce zâmbete a adunat?
De-un gând speranța își agață:
„De ce să simt că-s umilit?
În situația de față,
Nu eu sunt cel care-a greșit!
De stau să mă gândesc mai bine,
De ce să mă blamez atât?
De ce să simt că mi-e rușine?
Doar n-am făcut nimic urât!
Ba, dimpotrivă, să țin seama:
La început am fost fricos,
Dar mai apoi mi-am învins teama
Și am făcut un gest frumos!”.
Căzu-ntr-un somn fără de vise,
Sleit de tot și întristat...
Un clovn cândva se-ndrăgostise
De cine nu a meritat.
Strigătul inimii
Te vreau înapoi, în pulsul fierbinte,
Unde șoaptele noastre nășteau cuvinte.
În brațe să-mi fii, furtună și mare,
Să ne iubim până cerul dispare.
Îmi e dor de tine, de sufletul tău,
De focul ce-n noapte dansa ca un zeu.
De buzele tale, de glasul tăcut,
De clipa eternă dintr-un început.
Îmi lipsesc nopțile cu stele căzute,
Când trupurile noastre erau absolut e.
Când timpul se-oprea în a ta privire,
Și lumea pierdea orice amintire.
Te chem cu toată ființa, iubirea mea mare,
Să ne iubim până cerul moare.
Să scriem pe stele, să ardem din nou,
Povestea noastră, un singur ecou.
Încă îți port amintirea
Încă îți port amintirea....
Pitită într-un colț de inimă
Unde nu ajunge lumina
Și totuși e-atât de vie, fără...vină.
Încă îți port amintirea...
În brațele tale o lume se topea
Să creeze timp și spațiu
Pentru tot ce sufletul simțea.
Încă îți port amintirea....
Erai paharul meu divin,
Ce-ai născut în mine simțirea
De dor...un sentiment sublim...
Încă îți port amintirea...
Esti clipa mea de neuitat
Deși m-ai obligat să te uit
Cu dor...in suflet te-am păstrat.
Încă îți port amintirea...
Pe retine mi-a rămas privirea
Impregnat în suflet e parfumul tău
Ca o adiere mă-nvăluie mereu...
Încă iți port amintirea...
Dar nu mai port povara.
M-am dăruit cu sufletul întreg
Dovadă că pot simți curat
Și ăsta nu e un regret...
Eterna iubire.
As vrea sa fiu o floare
Sa iti daruiesc un gand
As vrea sa cresc in mare
Sa te veghez,iubind.
As vrea sa fiu oceanul
Ce te iubeste in furtuna
As vrea sa fiu o perla
Cantand sonate ,cand e luna.
As vrea sa fiu iubirea
Ce-n suflet se sadeste
As vrea sa fiu dorinta
De dragoste celesta.
As vrea sa fiu si marea
Cea care iti zambeste
As vrea sa fiu lumina
Cea care te priveste.
Sunt toate astea si mai mult
Iubirea mea zambeste
Ca agasit un cer pierdut
Iubind pe cel ce il doreste.
O ! preamărite Vieru
O ! preamărite autor al vieții noastre,
Făptuitorul tuturor viselor copiilor
Ești precum o albină într-o floare,
Precum o veveriță într-un pom.
O! preamărite înger a cărților,
Versificator al tuturor țărilor.
De pe lume c-am repede te-ai dus
Și cunoștințe multe ai adus.
O! preamărite descriptor a poeziilor,
Eroul neînfricat a tuturor elevilor,
Înțeleptul bătrânilor și viitorul tinerilor,
Dar și marele dezvoltator a poeziilor.
O! Preamărite atotștiitorule Vieru ,
Pentru noi alcătuiești tot ceru,
Luna, stelele , soarele
Ce îndrumi minunatele popoare !
Un ecou de simfonie tăcut
Te-aș iubi o dată și încă o dată,
Te-aș găsi în serile fără de sfârșit,
Te-aș striga în miez de noapte,
Te-aș căuta în umbrele misterioase,
Te-aș simți în adâncul sufletului meu,
Te-aș visa în liniștea amurgului,
Te-aș alerga în mijlocul furtunii,
Te-aș descoperi în lumina zorilor,
Te-aș adora cu fiecare bătaie a inimii,
Te-aș dărui întregii mele vieți,
Te-aș iubi dincolo de timp și de spațiu
Pentru că din toate câte sunt, doar atâta pot.
Alte poezii ale autorului
Fluturi
Pe-un colț de univers numit acasă
Răsar din praf și apă flori de câmp
Ieșind în lumea mică și curioasă
Doi fluturi colorați plutesc râzând
Închiși între betoane stau în casă
Doi fluturi de oraș muncesc pământ
Plantează tristă floare la freastră
Privind spre orizontul gri și strâmt
Alți fluturi merg grăbindu-se la coasă
Se-adună-n lăzi de sticlă murmurând
Schimbându-și mima tristă în voioasă
Și-ascund aripa frântă suspinând
Ursita-mparte șansele serioasă
Toți fluturii ar vrea să prindă vânt
Câțiva or să plutească-n iarbă deasă
Din floare tot nectarul culegând
Așa petrecem scurta noastră viață
Zburăm printre iluzii dispărând
Rămâne amintirea cea frumoasă
Doi fluturi colorați plutind râzând
Te Iubesc
Mai mult decât pe mine Te Iubesc
Mai mult decât oricine Te Iubesc
Mai mult decât pe tine nu doresc
Mai mult decât fărâme să primesc
Mai mult decât o lume Te Iubesc
Mai mult decât se-aude Te Iubesc
Mai mult nu poate spune ‘Te Iubesc’
Îl simt cum mă supune ‘Te Iubesc’
Eu Te Iubesc mai mult de-o sare în bucate
Mai mult soare, de pământ sau line ape
Mai mult de aur, de argint sau nestemate
Mai mult de-un simplu ‘Te Iubesc’ nici că se poate
Eu Te Iubesc mai mult de azi, mai mult de mâine
Mai mult de tot ce viețuiește-n astă lume
Prezența ta strălucitoare mă supune
Ajung să fiu un fel de tu în expansiune
Eu Te Iubesc mai mult de-un vers, mai mult de șoapte
Mai mult de strâmbe jurăminte aromate
Scriu ‘Te Iubesc’ de-mi umple paginile toate
Spun ‘Te Iubesc dar nu m-auzi căci ești departe
Eu Te Iubesc rostind cuvinte-adevărate
Le-ai înecat în lacrimi sute înodate
Lumina stinsă ascunzându-mi realitate
Rămas în beznă-mi umblă zilele blazate
Nici tu pe tine nu iubești cât eu pe tine
Te am în suflet și în tot ce arde-n mine
Eu aș putea să te privesc pân’ la orbire
Chiar Te Iubesc și-ți spun că nu mă pot abține
Mai mult de cauți nu găsești decât în carte
Doar în povești iubirea nu are păcate
Primind minciuni ce par a fi adevărate
Te-oi mulțumi c-un te iubesc ieșit din coate
Te voi iubi pân-or cădea frunzele toate
Când vor seca urmele tălpilor voalate
Umblând doar sufletele-n zbor înstrăinate
Un ‘Te Iubesc’ va asfinți lipsit de fapte
Simplu
Ce simplu curge viața
Când nu apasă dor
Poți lesne să dai lecții
Cum se alungă nor
Traești în echilibru
Nu-ți strigă-n gând trecutul
E simplu a fugi
Nu-ți arde-n tălpi pămîntul
Nu cauți o speranță
Nici visele nu dor
De inimă nu-ți pasă,
Ce simplu, ce ușor
În suflet nu te arde
În ochi străluce soare
Nu plănge amintirea
E totul o culoare
Ce simplu, ce ciudat
Iubirea cea albastră
E doar un gând speriat
Pe suflete apasă
Un vânt neașteptat
Ți-aduce amăgire
Te-aruncă exilat
Pe-o simplă amintire
Pedeapsa
Călcând nisipul răscolit se-ascunde timpul
Mințit de valuri umblă pasul rătăcit
Zburând sonor între tăceri șoptește vântul
Promite viselor hotarul risipit
Plutind incert vâslesc spre urma de lumină
Seducător mi-aprinde focul ascuțit
Împinge-n inimă fixându-și rădăcină
Se-ntinde-n gânduri adevărul născocit
Foșnește apa lunecând de pe retină
Asurzitor curgând amarul infinit
Udând absențele ard pete de rugină
Seacând privirile calvarul e cumplit
Umbra luminii ferecate mă deprimă
Căzând spre nori trecutul piere istovit
Prezentul umblă-mpiedicat într-o rutină
Aruncă zilele rănite-n asfințit
Durerea pare o condiție stabilă
Desprins complet de relitate sunt gonit
Plătesc simțirile de om în crantină
Pedeapsa celor ce iubesc nefericit
Tristețea rătăcitelor iubiri
Visele stinse plecă-n zbor din realitate
Caută nopțile șoptind cuvinte vii
Umblă rănite ascunzând sinceritate
Lăsând tristețea înecându-se-n beții
Orele curg înșiruind secunde moarte
Ceasul zorește numărând zile pustii
Verile pleacă strămutându-se departe
Hâdă tristețea scuturând zăpezi târzii
Soarele fuge aruncând lumini uscate
Orbește zările privirilor zglobii
Întunecând tote culorile pictate
Transformă purpura tristeții în stihii
Frunzele cad dezvăluind patimi speriate
Se-așează lespede vopsite ruginii
Astupă florile strivite și-ngropate
Plânge tristețea cu petale argintii
Palmele ard incendiind lacrimi semnate
Mângâie cerul amintirilor vâslind
Despică norii vălurind tăceri private
Întinde negura tristeții răscolid
Urmele dor mărturisind cărări voalate
Rănește zborul sub copite umilind
Strivite aripi ofilindu-se tăiate
Plutește liberă tristețea rătăcind
Rugăminte
De-au să pornească ploi
Oprește-le să curgă
Cu soare să le stingi
Un curcubeu s-ajungă
Și de-au s-apară nori
Împraștiei, să fugă
S-aduci lumină-n zori
Turnând-o peste umbră
Iar de-ai s-auzi viori
E sufletul ce cântă
Cu zâmbet în culori
Tristețile alungă
De-au să se-ntindă mâini
Lasă-le să te-ajungă
Primește-mbrățișări
Inimi s-auzi cum zburdă
Poate-ai să simți fiori
Amețitor cum urcă
Adună-i că-s comori
Armurile aruncă
Pornit-au rugăminți
Spre cerul ce ascultă
Cu rugă către sfinți
Iubirea să te-ajungă
Fluturi
Pe-un colț de univers numit acasă
Răsar din praf și apă flori de câmp
Ieșind în lumea mică și curioasă
Doi fluturi colorați plutesc râzând
Închiși între betoane stau în casă
Doi fluturi de oraș muncesc pământ
Plantează tristă floare la freastră
Privind spre orizontul gri și strâmt
Alți fluturi merg grăbindu-se la coasă
Se-adună-n lăzi de sticlă murmurând
Schimbându-și mima tristă în voioasă
Și-ascund aripa frântă suspinând
Ursita-mparte șansele serioasă
Toți fluturii ar vrea să prindă vânt
Câțiva or să plutească-n iarbă deasă
Din floare tot nectarul culegând
Așa petrecem scurta noastră viață
Zburăm printre iluzii dispărând
Rămâne amintirea cea frumoasă
Doi fluturi colorați plutind râzând
Te Iubesc
Mai mult decât pe mine Te Iubesc
Mai mult decât oricine Te Iubesc
Mai mult decât pe tine nu doresc
Mai mult decât fărâme să primesc
Mai mult decât o lume Te Iubesc
Mai mult decât se-aude Te Iubesc
Mai mult nu poate spune ‘Te Iubesc’
Îl simt cum mă supune ‘Te Iubesc’
Eu Te Iubesc mai mult de-o sare în bucate
Mai mult soare, de pământ sau line ape
Mai mult de aur, de argint sau nestemate
Mai mult de-un simplu ‘Te Iubesc’ nici că se poate
Eu Te Iubesc mai mult de azi, mai mult de mâine
Mai mult de tot ce viețuiește-n astă lume
Prezența ta strălucitoare mă supune
Ajung să fiu un fel de tu în expansiune
Eu Te Iubesc mai mult de-un vers, mai mult de șoapte
Mai mult de strâmbe jurăminte aromate
Scriu ‘Te Iubesc’ de-mi umple paginile toate
Spun ‘Te Iubesc dar nu m-auzi căci ești departe
Eu Te Iubesc rostind cuvinte-adevărate
Le-ai înecat în lacrimi sute înodate
Lumina stinsă ascunzându-mi realitate
Rămas în beznă-mi umblă zilele blazate
Nici tu pe tine nu iubești cât eu pe tine
Te am în suflet și în tot ce arde-n mine
Eu aș putea să te privesc pân’ la orbire
Chiar Te Iubesc și-ți spun că nu mă pot abține
Mai mult de cauți nu găsești decât în carte
Doar în povești iubirea nu are păcate
Primind minciuni ce par a fi adevărate
Te-oi mulțumi c-un te iubesc ieșit din coate
Te voi iubi pân-or cădea frunzele toate
Când vor seca urmele tălpilor voalate
Umblând doar sufletele-n zbor înstrăinate
Un ‘Te Iubesc’ va asfinți lipsit de fapte
Simplu
Ce simplu curge viața
Când nu apasă dor
Poți lesne să dai lecții
Cum se alungă nor
Traești în echilibru
Nu-ți strigă-n gând trecutul
E simplu a fugi
Nu-ți arde-n tălpi pămîntul
Nu cauți o speranță
Nici visele nu dor
De inimă nu-ți pasă,
Ce simplu, ce ușor
În suflet nu te arde
În ochi străluce soare
Nu plănge amintirea
E totul o culoare
Ce simplu, ce ciudat
Iubirea cea albastră
E doar un gând speriat
Pe suflete apasă
Un vânt neașteptat
Ți-aduce amăgire
Te-aruncă exilat
Pe-o simplă amintire
Pedeapsa
Călcând nisipul răscolit se-ascunde timpul
Mințit de valuri umblă pasul rătăcit
Zburând sonor între tăceri șoptește vântul
Promite viselor hotarul risipit
Plutind incert vâslesc spre urma de lumină
Seducător mi-aprinde focul ascuțit
Împinge-n inimă fixându-și rădăcină
Se-ntinde-n gânduri adevărul născocit
Foșnește apa lunecând de pe retină
Asurzitor curgând amarul infinit
Udând absențele ard pete de rugină
Seacând privirile calvarul e cumplit
Umbra luminii ferecate mă deprimă
Căzând spre nori trecutul piere istovit
Prezentul umblă-mpiedicat într-o rutină
Aruncă zilele rănite-n asfințit
Durerea pare o condiție stabilă
Desprins complet de relitate sunt gonit
Plătesc simțirile de om în crantină
Pedeapsa celor ce iubesc nefericit
Tristețea rătăcitelor iubiri
Visele stinse plecă-n zbor din realitate
Caută nopțile șoptind cuvinte vii
Umblă rănite ascunzând sinceritate
Lăsând tristețea înecându-se-n beții
Orele curg înșiruind secunde moarte
Ceasul zorește numărând zile pustii
Verile pleacă strămutându-se departe
Hâdă tristețea scuturând zăpezi târzii
Soarele fuge aruncând lumini uscate
Orbește zările privirilor zglobii
Întunecând tote culorile pictate
Transformă purpura tristeții în stihii
Frunzele cad dezvăluind patimi speriate
Se-așează lespede vopsite ruginii
Astupă florile strivite și-ngropate
Plânge tristețea cu petale argintii
Palmele ard incendiind lacrimi semnate
Mângâie cerul amintirilor vâslind
Despică norii vălurind tăceri private
Întinde negura tristeții răscolid
Urmele dor mărturisind cărări voalate
Rănește zborul sub copite umilind
Strivite aripi ofilindu-se tăiate
Plutește liberă tristețea rătăcind
Rugăminte
De-au să pornească ploi
Oprește-le să curgă
Cu soare să le stingi
Un curcubeu s-ajungă
Și de-au s-apară nori
Împraștiei, să fugă
S-aduci lumină-n zori
Turnând-o peste umbră
Iar de-ai s-auzi viori
E sufletul ce cântă
Cu zâmbet în culori
Tristețile alungă
De-au să se-ntindă mâini
Lasă-le să te-ajungă
Primește-mbrățișări
Inimi s-auzi cum zburdă
Poate-ai să simți fiori
Amețitor cum urcă
Adună-i că-s comori
Armurile aruncă
Pornit-au rugăminți
Spre cerul ce ascultă
Cu rugă către sfinți
Iubirea să te-ajungă