Omul de pe schelă care privește în jos

Sunt clipe când crezi că viața ta nu are nicio valoare,

dacă ai scoate-o la vânzare pe internet

sau la o casă de licitații,

n-ar licita nimeni.

- Eu aș zice să încerci, mai degrabă, la pocher

sau la ruletă, își dă cu părerea un mucalit,

care asistase absent la monologul meu  de pe margini,

dar nici acolo nu-i sigur!

Crupierul cu jachetă neagră din piele dă vânt roții ruletei ,

apoi lansează bila de fildeș în sensul invers rotirii acesteia,

mai toți pariaseră cu dolari și lire sterline pe 36, roșu,

doar eu pariasem, cu viața,

fiindcă nu mai aveam altceva, pe 13, negru.

Simt timpul în spate ca pe o placă  uriașă de plumb

în timp ce roata se-nvârte-ntr-un descrescendo cleios,

aud huruitul sacadat și continuu al rulmenților

dinăuntru ruletei,

fosnetul cartilor de blackjack,

zgomotul bilei care se invarte 

și care se-oprește deodată pe zero,

fâșâitul lopățelei crupierului, trăgând înspre dânsul

toate jetoanele,

mormanele de bani,

viața mea convertită într-o bucată albastră de plastic.

- Următorul joc are miză o viață de om! anunță crupierul,

împingând jetonul meu înainte.

- Pas!  refuzară jucătorii de la masă în cor!

- Foarte bine, merg eu! spuse o roșcată în vârstă

 care se așease alături de mine. Plus tot ce-au pierdut proștii ăștia!

o șuviță de salivă mi se scurge necontrolat dintr-un colț al gurii

și-o revoltă mai mare împotriva-mi n-am mai simțit până acum

s-au adunat prea mulți țurțuri de gheață la streșina casei

chiar și așa încă mai mozolesc între gingii  halcă de viață din frigider

congelată la minus o sute de grade

până când într-o zi m-am trezit  în șoc hipotermic

n-a lipsit mult să nu mor

însă n-am murit

mi s-au fisurat doar gleznele

și a trebuit să-mi reconfigurez mersul

să-mi schimb optica

să privesc lumea ca liliecii

spânzurat de picioare

să mă deprind cu această sminteală a ochiului

de-a inversa totul

de a deforma totul

imaginea unei sălciii care se reflectă în apă

devine numitorul comun al tuturor lucrurilor și ființelor

de jos poți distinge iridescența culorii unei păsări

cu cât se restrîng sau se lărgesc unghiurile

plutirea maistoasă a lebedei albe sub luciu scânteietor al lacului

picurat cu cerneala albastră a cerului

zvâcnirea nebănuită a ursului brun

care prinde un pește și tulbură liniștea nuferilor galbeni

trăiesc coșmarul vieții mele alături de verdele crud al firului de iarbă

de respirația sufocantă a teilor și a mentei

simt tot sângele năvâlindu-mi în cap

coagulându-se pe aleile umbroase ale creierului

pesemne că ultima femeie pe care nu mi-ș dori s-o întâlnesc

se apropie...

.

Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru

îmi iau viața la braț

fără prea multă tragere de inimă

mi-aș fi dorit în noaptea aceasta dintre ani să fiu singur

doar eu și sufletul meu

să ne putem plânge în voie pe umăr

undeva în afara instanțelor de apel ale timpului

aproape imposibil

cunoscând  toate  ifosele și pretențiile vieții

veșnic nemulțumită

de aceea îmi calc pe inimă și o accept

ca pe o fatalitate

cineva ar putea crede că ne iubim

văzându-ne braț la braț în mijlocul nopții

eu sobru

cu ochelari și cercel în ureche

ea îmbrăcată frivol

ca o femeie de moravuri ușoare

dar nu-i așa

între noi nu există dragoste

relația noastră se bazează pe interes

precum cea dintre doi frați siamezi

da

ne plimbăm și-n seara aceasta pe lângă  quasari și stelele fără soț

ireductibilili

Doamne

ce sentiment înălțător îți dă această pasăre împăiată a liniștii…

O mare parte din existența omului, indiferent de condiția și poziția acestuia, se consumă în stradă, care este singura punte de legătură cu lumea. Viața mea, de pildă, depinde de toate conexiunile mele cu lumea exterioară, precum mersul la servici, la teatru, la supermarket sau mai știu eu unde, și de existența unui drum. Fără drumuri nu se poate vorbi despre viață. Fiecare acțiune de-a nostră poartă amprenta unui drum, arareori se întâmplă ca lucrurile să decurgă altfel. Nu m-am gândit până astăzi la asta și probabil că nu m-aș fi gândit niciodată dacă Victoria, o femeie întâlnită întâmplător, nu m-ar fi lovit cu mașina. S-a întâmplat însă să mă lovească, să-mi facă praf spatele Mercedesului, iar eu, gentleman cum sunt, să accept o înțelegere amiabilă.

   - Ai frânat brusc! mi-a reproșat ea cu o candoare greu de imaginat. N-am mai avut timp să frânez!

   - V-am văzut prin retrovizoare, am încercat și eu o breșă în apărarea ei, dvs. vă rujați în loc să fiți atentă la drum!

   - Asta tot lipsă de atenție se cheamă!

Cum și mașina ei suferise daune considerabile, rămânând înțepenită pe marginea drumului, am convenit s-o duc până acasă și să nu anunț Poliția înainte de trecere celor douăzecișipatru de ore prevăzute de lege. Incidentul se petrecuse pe strada Rozelor, la capătul căreia se afla și apartamentul e somptuos.

   - Urci la o cafea? m-a întreabat după ce a coboarât din mașină.

   - Numai dacă nu deranjez! i-am răspuns.

   - Dacă m-ai fi deranjat, nu te-aș mai fi invitat! mi-a întoars-o zâmbind. Hai să punem țara la cale!

Era o invitație greu de refuzat, așa că i-am dat curs. Am așteptat cuminte să fiarbă apa, timp în care ea s-a dus să facă o baie, de unde am văzut-o întorcându-se total schimbată, fiindcă în locul ținutei de stradă, destul de sumare, aceasta revenise într-o altă ținută, mult mai lejeră. N-am rezistat tentației de a o lua în brațe, încercând s-o prind dintr-o dezichilibrare destul de suspectă, punct din care lucrurile au evoluat într-o direcție previzibilă.

   - Ai casco? am auzit-o la un moment dat, când mintea mea nu mai judeca limpede.

   - Full- casco, iubito!

   - Ce bine!

Nu am înțeles exact ce era atât de „bine”, nici nu mi-am bătut prea mult capul, dar nu m-am putut abține să n-o întreb:

   - De ce te interesează?

   - Poate îmi repari și mie Roverul pe asigurarea ta!

   - Nu cred că se poate! Tu m-ai lovit!

I-am simțit mâinile în jurul gâtului.

   - Stiu, dragule, dar mă gândeam că ai dori să iei totul asupra ta! N-ai nimic de pierdut!

   - Nu m-am gândit la asta!

   - Acum să nu crezi că vreau să profit! s-a bosumflat ea dintr-o dată, ferindu-se din calea unui sărut înflăcărat. Am zis și eu așa!

 N-am de gând s-o supăr acum la sfârșit.

   - Bine, iubito, fac cum vrei tu! Mă ocup de toate!

Am simțit-o cum se destinde ca un arc încordat, cum renunță la cea mai mică rezistență și îmi răspunde la toate efuziunile mele erotice. Câteva minute mai târziu, a repetat figura cu baia, numai că de data aceasta s-a întors îmbrăcată în blugi și nu s-a mai împiedicat, așteptând cam plictisită să-mi beau cafeaua și să mă vadă plecat, ceea ce am și făcut.

Ajuns afară am constatat că îmi strecurase cheile Rover-ului în buzunar. Mașina trebuia dusă și la Poliție pentru constatare, trebuind să apelez la o firmă specializată, care m-a costat vreo două mii de lei, incluzând și service-ul. Agentul de poliție mi s-a părut destul de suspicios și cam greu de cap.

   - Dacă ați fost lovit din spate, m-a informat el, nu dvs. sunteți vinovat! Unde-i propietarul Rover-ului?

I-am explicat că era o femeie și că vina îmi aparținea în totalitate, deoarece frânasem brusc, încercând să evit o pisică.

   - Chiar și așa, tot femeia este vinovată!

Pentru că prezența ei era necesară la Poliție, am sunat-o. Îl cunoștea pe polițist și nu i-a fost prea greu să-l convingă cine era vinovatul. Polițistul ne-a făcut raportul de constatare, adăugând și amenda aferentă pe numele meu. Am dus amândouă mașinile la service, după care m-am întors acasă cu un taxi. Patru zile mai târziu, într-o zi de sâmbătă, am fost invitat să le ridic. Am luat, mai întâi, Rover-ul și m-am grăbit să-l predau propietarei. Mi-a deschis surprinzător de repede (pesemne mă văzuse pe fereastră!), a primit cheile, actele mașininii, apoi mi-a închis ușa cu un „mulțumesc” politicos. Atunci am înțeles două lucruri, primul, că fiecare acțiune din viața noastră poartă ampreta unui drum, și al doilea, că pentru fiecare faptă există un preț.

 Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.

     - Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?

     Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.

     Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.

     - Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?

     - ?!

     Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.

     - Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!

     Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.

     - Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?

     - ?!

     - Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?

     Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.

     - Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!

     Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...

     La a doua tură fetiţa se opri căscând.

     - N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?

    Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.

     - ?!

     - Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?

     Mogâldeţele clătinară negativ din cap.

     - Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...

     Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...

ca să-ți iubești patria

trebuie mai întâi să ai o patrie

nu e de ajuns să te-njuri în aceeași limbă

cu alte milioane de oameni

într-un anumit loc

o poți face la fel de bine oriunde

în toate limbile Pământului

nu-i de ajuns să trăieși într-un loc binecuvântat de Dumnezeu

Grădina Maicii Domnului

de exemplu

Pământul e plin de asemenea locuri

nu e de ajuns să mori pentru ogorul din spatele casei

amăgindu-te că de acolo

din fundul curții

începe patria

cât vezi cu ochii e doar pământ

oameni care vorbesc în toate limbile

ca în Babilon

po***cenzure***ții

nu e de ajuns să crezi că aparții unui neam

fiindcă te-mbraci într-un anumit fel

că te-nfrupți cu sarmale și slănină de porc

sau că mergi în fiecare duminică la biserică

nici vorbă

trebuie mai întâi să fii demn

smerit

să-ți aparții deopotrivă ție și celorlalți

de ce m-aș bucura azi

în acest început polar de decembrie

să-mi cinstesc „eroii”

niște nefericiți sacrificați pe câmpurile de luptă

când împotriva nemților

când împotriva rușilor

înrușinați din ambele părți

și neîngropați în morminte

morți ca proștii

halal eroi

să-mi cinstesc urmașii

îndușmăniți într-atât între ei

încât a fost nevoie de un rege neamț

mason

dintr-o rasă de criminali și idioți stacojii

cum spunea Nice

Habsburgii și Hohenzollernii

apoi de un cismar

și din nou de un neamț

descălecat din fostele Wafen SS

care ne vorbește despre democarație

mai bine nu

prefer să rămân un om fără patrie

fără tembelii și vânzătorii de neam

# rezist

în aceiași fundătură urât mirositoare

a istoriei

încă o sută de ani....

Privim adesea în jur și uităm că suntem făcuți din fragilitate. Pământul acesta, cu toate zbaterile și frumusețile lui, nu durează o veșnicie.

Timpul macină munții, seacă râurile și prăbușește orașele în țărâna din care au fost ridicate. Chiar și stelele își sting, într-o zi, strălucirea de foc.

În fața acestui uriaș mecanism al trecerii, totul pare sortit uitării.Și totuși, adevărata măiestrie nu stă în rezistența materiei, ci în arta lutului din care suntem plăsmuiți.

Deși suntem efemeri ca forma, avem puterea de a modela eternitatea chiar în mijlocul vremelniciei. O privire plină de sens, o îmbrățișare sinceră sau o amintire care refuză să se șteargă sunt dovezi că putem învinge timpul.

Nimic nu durează o veșnicie în materie. Însă ceea ce trăim cu adevărat — iubirea, curajul, sacrificiul și adevărul — reprezintă formele pe care sufletul le imprimă în argila vie a existenței.

Aceste virtuți lasă urme adânci, care trec dincolo de ani.Lutul din care suntem făcuți se va întoarce, în final, în pământ. Dar amprenta pe care o lăsăm nu aparține țărânei. Veșnicia nu este în pământ, ci în felul în care alegem să modelăm viața pe el.

Oare dormi liniștit,

neștiind,

dacă sânge din sângele tău...

respiră?

Oare îți mai suntem prin gânduri,

trăind,

dacă propriul tată nu sună, 

să vadă dacă copii lui în seară...

ațipiră?

tăcerea

cade ca o  scoarță mâncată de molii

peste turnuri de pază.....

rulând pe autostrăzi suspendate,

secunda-și pierde

sincronizarea.

brățara-ni se spune,

e o alternativă

la suplimente,

pilule,

dezamăgiri și trădări.

într-o spirla a morții,

furnicile sinucigașe

nu găsesc

reperul.

Opt martie, zi de soare,

Femeia e-n sărbătoare.

Flori parfumate, multicolore,

Un zâmbet larg, cu ochi sclipitori.

Mama, fiica, sora, prietena,

Toate azi sunt regine, lumini de lună.

Respect și admirație le dăm,

Pentru tot ce fac, cu drag le mulțumim.

Curajul lor ne inspiră,

Frumusețea ne fascinează,

Dragostea lor ne înconjoară,

O lume mai bună ele o creează.

Fie ca această zi să fie magică,

Plină de bucurie și lumină,

Să le arătăm cât de mult le iubim,

Și respectul nostru să le dăruim.

La mulți ani, femei minunate,

Fiți mereu fericite și iubite!

Fie ca primăvara vieții voastre

Să fie veșnic înflorită!

Trec anii în galop

Pe cărări bătătorite,

N-ar zăbovi un strop,

Doar lasă urme prăfuite

Impregnate de -amintiri,

Care dor și răscolesc 

Din intensele trăiri,

Ce din suflet izbucnesc.

Pe tărâmul fără nume 

Ne cheamă din trecut,

Să dedicăm o lume 

Timpului de noi, pierdut.,

In zadar, fără vreun rost 

Intr -o clipă de tumult 

Rămăși fără adăpost...

De -am recupera cumva,

De -am putea vreodată 

Pe acel ceva ori cineva 

Prin lacrima vărsată.,

În taină, nopții la rând..

O șansă de -am primi în dar,

Să nu fie doar un gând,

Înecat într-un pahar,

Ci un vis purtat de noi,

Menit să fie călăuză,

Când privim iar înapoi 

Cu regretul iar pe buză..