VISUL DELFINULUI

    Dacă n-ai fi fost tu, 
    cine ştie ce s-ar fi întâmplat 
    poate-un genocid al ideilor mele, sau 
    poate că aripile mele s-ar fi scuturat 
    spre o altă dimensiune, într-un alt timp...
    
    Dacă n-ai fi fost tu,
    poate că m-aş fi însoţit cu marea,
    călător spre niciunde,
    şi poate că paşii mei pe nisip n-ar fi fost, 
    scuipaţi de valuri pe ţărm, 
    şi-aş fi rămas adânc...
    
    Dacă n-ai fi fost tu,
    poale c-aş fi lăsat 
    să crească în mine copacul,
    ce-şi urlă-n temniţa lui toamna...
    poate că frunzele multe n-ar fi căzut,
    poate că norii n-ar mai fi plâns 
    peste mările moarte...
    
    Dar TU eşti ; pentru mine exişti 
    ca tablele legilor sparte .
    O nouă religie, azi s-a născut 
    în murmure sacre...

    Fragile rânduri se redeschid, 
    spre tine-mbobocind în floare, 
    sclipind în aurul plăpând, 
    mărgăritare mici, de soare, 
    ca nişte uşi, deschise-n aşteptarea 
    amurgului învineţit de mare...
    - valuri verzi încremenite, în 
    roşcatele-adâncimi solare -. 

    Te-aştept... însingurat pe ţărmul 
    viselor, în care eşti 
    Jasmine, sau mai degrabă,
    Floare Albă de Cireş...

    Hai, vino-n lumea mea absurdă,
    cu pletele turnate în argint,
    înveşmântată-n flori de lună,
    strivind sub talpă, alga crudă...
    Nu ezita, nici o minută
    căci fără tine sunt statuie mută... 
    înveşmântată-n catifea, 
    pândind cu coada ochiului apusul,
    şi prima tresărire-n stea.

    Păşeşte încet. Cu grijă. 
    Nu stârni ecouri în sufletul meu. 
    Fiindcă, acum, mă hodinesc. 
    
    Veghează-mi somnul. Asupră-mi. 
    Şi dacă m-agit, sau tresar, 
    Sărută-mi lacrimile ce-mi ard ochii. 
    
    Vorbeşte-mi. În şoaptă. 
    Numai aşa, liniştit voi putea, 
    Să visez catedrale înalte. 
    
    Atinge-mi trupul. Uşor. 
    Cu vârfurile degetelor, 
    Precum orbul cetind într-o carte. 
    
    Dormi. Aici, lângă mine. 
    Osteneala ta va fi răsplătită, 
    De umbra trupului meu. 
    
    Peste tine.

    Ningea cu floare de salcâm, 
    Gălbuie nea pe caldarâm, 
    Pe arbori plini cu mici scântei, 
    Ce-s tămâiaţi cu iz de tei... 
    
    Ningea cu stele pe-nserat, 
    Pe cerul grav şi-ndurerat, 
    De cântul mierlei ce suspină, 
    În raza lunii fără vină...
    
    Ningea cu şoapte de cuvânt, 
    Dramatic, aşternute la pământ. 
    Văzduh înmiresmat cu poezii, 
    O noapte printre alte-atâtea mii…

    Ce surâs, ce zâmbet frumos, are iubita mea... 
    Atunci când zâmbeşte, parcă sclipeşte o stea... 
    Zeci de îngeraşi, din aripi bat uşori, 
    Stârnind mii de raze şi curcubeul în nori... 
    
    Niciun secret, în zâmbetul Mona Lisei mele, 
    Nu stă ascuns, printre sclipirile-acelea de stele... 
    Ci numai eu, dintre toţi, deopotrivă-n decor, 
    Pot să ştiu dacă-i zâmbet, sau surâs trecător... 
    
    O, timp nevolnic, niciodată n-am să pot să înving 
    Acel surâs, pe care c-un sărut, vreau să-l sting, 
    Nu vezi că dorul de el, îi viu şi m-apasă, 
    Cum poţi să fii atât de crudă şi devreme acasă? 
    
    Cum poţi să zâmbeşti, ştiind chinul meu! 
    Cât de crudă să fii, când ştii că mi-e greu, 
    Să nu pot să văd şi să simt ce iubesc: 
    Surâsul divin, căzut pe pământ din raiul ceresc…

    Ce bine mă simt,
    hainele mele sunt albe, 
    sufletul transparent, 
    amprentele mate, 
    umbrele mele curate...
    
    Voi staţi aici..., 
    aşteptându-mi greşeala,
    pândindu-mi din umbră, 
    primul meu pas spre eşec,
    primul meu gest, 
    care mă va pierde...
    
    Dar în mine sunt numai EU...
    Casa sufletului meu a fost dereticată, 
    odăile mele, acuma sunt curate,
    aerisite, bine luminate, 
    umbrele nu-şi mai au rostul 
    şi nici eşecuri nu vor mai fi..

Iubito se spune că dragostea-i oarbă,

E-o mare minciună!

Dragostea vede mai bine ca noi

Când ochii ni-s grei de-ndoială,

Te rog,întreab-o pe ea să ne spună!

Iubito dragostea le știe pe toate,

Orbi sunt ce-i fără față ce-au doar spate

Sau surzi la cuvintele dulci de iubire,

Eu te iubesc doar pe tine,

Povestea asta o știi bine!

Lumea e rea, fără iubire prea multă,

Tu prinde-mă de mână și-ascultă

Dragostea oare nu cântă?

Lumea e oarbă,dragostea știe mai bine,

Întreab-o ce vrei despre mine,

Și află că iubirea-mi vorbește

O limbă străină,necunoscută,

Cu stranii refrene scrise de mână

Dragostea nu-i oarbă, ea-și cântă iubirea,

Te cântă pe tine prin mine!

(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Ești o floare atât de drăguță,

Încât nici petalele nu-ți cad

Ai o inimă ce cântă muzicuță,

Înveselind suflete, plantând răsad.

Atât de măreață și puternică,

Treci cu ușurință orice obstacol.

Fruntea îți e udă fiindcă ești harnică

Și viața ta pentru noi e un miracol.

Tu faci din furtună sa fie soare

Și chiar și vremea ți se supune,

Eu sunt slab, dar tu ești tare

Învingând răul ce ție se opune.

Ești o floare atât de drăguță

Încât miroși a trandafir,

Strălucești ca o mica steluță

Lumindu-mi mintea să mă inspir.

Cind noi ne-am despartit pentru ultima data,

Era a suta zecea si ULTIMA - asta precis.

Undeva, pe Arbat, in noaptea intunecata

Un felinar de tristele s-a stins.

Ne-am parasit unul pe altul fara-ndoire,

Teatral trintind usa, fara a privi inapoi,

Tot la fel cum cindva ne-am jurat din iubire,

Sa-ntilnim batrinetea in doi.

Tot la fel cum cindva ne trezeam dimineata

Impreuna, iubindu-ne cu-adevarat,

Dar apoi fericire-a fost acoperita de ceata

Si noi doi in razboi am intrat. 

Si vreodata de vei vedea trist, in noapte

Un felinar ce-nceteaza sa bata pe strada, in gara,

Sa stii, ca noi doi undeva iarasi, poate

Ne despartim pentru ultima oara.

Есенина читал когда-то,

Не понимал ни слова я тогда. 

Сейчас читаю рот открыв припадно,

Запоминая гениальные слова.

Мой друг ушедший в давние писания,

Сегодня в сердце как прекрасный сон,

Вся жизнь его полна была страдания,

С стихах его я слышу сердца стон.

Сегодня рифмы стали как проклятие, 

Как яд в душе все эти тошнотворные стихи.

и книгу я твою читаю как заклятие,

Чтобы от глупости от этой всей уйти.

Cred că visez, dar nu, este real
Că anii tinereții...sau petrecut,
Și am rămas cu amintiri plăcute
Când... la studii, te-am cunoscut.

Era o zi de toamnă, pe-nserat
Pe care, niciodată n-am s-o uit,
C-atunci tu, mi-ai ieșit în cale
Iar sângele în cap... mi s-a suit.

Și greul a-nceput, să mă frământe
Cum aș putea, ce simt să-i spun,
Că inima-mi bătea nebună, sacadat
Și gândul îmi zicea cu ea să mă cunun.

Dar pân' la primărie și către cununie
Era distanța dintre noi și cale lungă,
Așa c-a trebuit, de ea, să mă apropii
Și s-o împiedic, de mine să nu fugă.

Curajul m-a-nsoțit și, i-am propus
De vrea, să mergem la o plimbare,
Și fără a primi răspuns, am îndrăznit
Șiret și cu rușine... să-i ofer o floare.

Îi văd și-acum pe chip, a ei mirare
La văzul florii la care, nu se-aștepta,
Și cum pe loc, m-a refuzat, politicos
Zicându-mi că-s un străin în viața sa.

Surprins de tot, ce mi s-a întâmplat
Scuzându-mă, iertare mi-am cerut,
Și cu-n salut, capul mi-am înclinat
Simțind că sunt un ,,visător'' pierdut.
........................................
Dar cum pe lume mai există și noroc
Și care-a stat pe partea mea, mereu,
Soarta ne-a așezat, pe-aceeași grupă
Șoptindu-mi... ea, va fi al tău.. trofeu.

De-aici n-au fost prea multe piedici
Până ce noi prieteni buni am devenit,
Și nici să facem vreun efort prea mare
Să ne trezim unul de altul..îndrăgostit.
....................................
Anii s-au perindat cu multe încercări
Cu bune, rele, bucurii și chiar regrete,
Până ce anul cinci...ne-a dat verdictul
E timpul, să purtați la deget, verighete!

Iubirea ta este elixirul vieții mele

Imi curge din artere în arteriole și vene

Se scurge în atriu, trece de o valvă

Îmi bate inima ta în palmă.