Săgeți versus gloanțe

    Strigam cumplit de tare la vinovatul nor, 
    Mult prea adânc şi amplu, să pot să îl măsor, 
    Pierdut fără scăpare în veşnicul coşmar 
    În care viaţa-i tristă şi visele dispar... 
    
    Şi-mi apăsam cu palma, timpanul mut şi surd, 
    Cu pumnul strâns a ură, către zenitul crud, 
    Şi blestemam continuu şi fără de perdea 
    La hoitul meu chircit, ce zace pe podea... 
    
    Căci m-auzeam urlând şi nu vroiam s-ascult,
    Cum singur mă sfădeam şi îmi părea prea mult,
    Că mă răsteam în van spre leşul meu căzut
    Carcasă găunoasă, a unui trup bătut…
    
    Cu-o voce ascuţită, dintr-un plămân zgâriat
    Răstită, gheară, aspră, ce gându' mi-a tăiat, 
    Cerşeam un ultim spasm, o ultimă suflare,  
    Să tremur înainte de-a mea îmbălsămare...                 
    

    Mă uit cu disperare, cu milă şi oroare
    La cel ce răspândeşte o ultimă duhoare, 
    Căci am ajuns doar oase ce freacă între ele 
    Nisipul bătrâneţii, în haine mult prea grele…

Din cel mai pur cristal topit,
    A picurat adânc, o lacrimă albastră... 
    Şi ca o pleoapă, tremurând încet, 
    Ecoul ei s-a risipit în ceaţă .
    
    De mii de ani atâtea lacrimi crude,
    Au curs, şi-n drumul lor spre infinit,
    Coloane albe, neştiute,
    Ce strălucesc, au zămislit...
    
    Dar ce păcat că nimeni nu le vede, 
    Umbrind emoţii vii în apa verde...
    Şi ce păcat că nimeni n-o s-audă,
    Acest concert de muzică de orgă, udă...
    
    Căci numai Timpul egoist,
    Îmbătrânind încet şi trist,
    Păstrează în adânc comori 
    De nestemate reci şi de culori...

Întotdeauna mi-am zis că o să "sar" de pe pod abia după ce voi fi ajuns la el. De multe ori, am dorit să amân un inevitabil, uneori poate mult prea evident, nu din lașitate, ci mai degrabă din dorința de a câștiga o bucată de timp - timp în care lucrurile pot evolua înspre schimbarea, dacă nu în totalitate, măcar parțial, a acelui teribil și implacabil "inevitabil"...

Căci uneori, oricât te-ai strădui și te-ai zbate, inevitabilul tot se va produce, cu toate implicațiile lui. Trebuie doar să te oprești, să cercetezi variantele, să găsești răscrucea potrivită, făgașul, pe care lucrurile o pot lua. E ca la jocul de șah: dacă nu anticipezi cel puțin două-trei mutări ale adversarului, pe baza cărora să-ți construiești propriile strategii, va fi cu siguranță mat și vei pierde...

Am pierdut multe în viața mea... Pierderi care, și ele, mi-au ciobit și mi-au cioplit, într-un final, însăși propria-mi ființă... Cineva a spus că suntem făuriți din praf de stele; aș putea spune, pornind de la această idee, că pierderile noastre pot fi, la rândul lor, cioburi de stele, din moment ce ne înălțăm și prin ele...

Cioburi de stele, pierderi cu margini tăioase - cum mi-ați șlefuit voi sufletul, pe nesimțite! Nu regret forma la care-am ajuns, dar poate că mi-ar fi fost mai ușor, dacă "tăieturile" ar fi fost mai blânde, poate că mi-aș fi suportat mai ușor rănile, care n-ar mai fi supurat în atâta lumină... N-aș mai fi pierdut atâta lumină...

Ca oricine, în viața mea, am pierdut lucruri la care-am ținut, bani pe care nu i-am avut, sentimente pe care le-am încercat, ființe - dragi sau nu - și timp care nu se va mai întoarce niciodată... Dar, dintre toate, pierderea timpului îmi ustură sufletul cel mai mult... Pentru că omul, în goana lui după adevăr, nu realizează că forma lui, în cele din urmă, este modelată de timpul pe care îl pierde și nu-l mai are…

- Ie cu pâne!, îmi zice bunicul cu voce calmă...
Ascultător, frâng din pânea proaspătă și aburindă, coaptă pe vatră, o coajă mai arsă, așa cum îmi place mie... Rup cu dinții din coaja crocantă, apoi iau o lingură zdravănă din lemn și o înfing cu curaj în borșul roz cu urzici și cartofi, dres cu smântână nouă covârsită în ulcică de lut...

Borșul făcut de bunica era întotdeauna servit în caston de lut ars, iar eu mă zbăteam să dau gata porția uriașă, întrucât, dacă nu terminam tot borșul, nu căpătam din cei mucenici cinstiți cum se cuvine de bunicu și cu un păhăruț de vișinată...

Nu știu cum îl făcea bunica, dar tare bun mai era borșul ei de urzici, căci primăvara, la ieșirea din iarnă, întotdeauna punea în el și carne din garniță păstrată la beci în borcane pline de untură...

Motanul îmi toarce pe picioare cu nările și mustățile fremătând de dorul unei fărâme din porția mea...

- Dălă-i gios, nie boală, câți!, zice bunica cu vorba aspră și pleznind în aer cu șervetul din cânepă, iar motanul, țuști!, îmi sare din brațe și-o tulește speriat sub pat, de nu-i mai vedeam decât vârful de la mustăți care îi ieșeau haios prin găurelele de la dantela ce mărginea cerșaful patului pe care stăteam...

- Lasâ-l măi, dă-i pași! Câ-i suflit șî iel!, zice bunicul împăciuitor, uitându-se după motan și ridicând într-o parte fața de masă "cea nouă", care, din scrin, vedea lumina zilei numai la ocazii speciale.

- Daaa, atâta îl mai cați întri cornițe! Toooată ziulica câtă-i di lungâ stați bot în bot, ce-ți ave di împărțit, nu știu, câ șoarice, leneșu aista, nu prindi, da' la masă nu lipsește, Doamne ferește!, câ nu-ți ticnește îmbucătura di miorlăielile lui!, zice bunica lansând săgeți iuți către bunicu.

Împăciuitor, moi o bucățică de coajă în borș, și-o întind către mustățile pofticioase. Motanul, cu delicatețe de "monșer", prinde a lincăi bucățica sub pat, în privirile dezaprobatoare ale bunicii, care din firea ei ar fi fost în stare să-i taie din tain motanului, nu din zgârcenie, cât mai degrabă din numărătoarea neamului șoricesc, măcar că nu vedeam de nici unii prin acareturi...

După siestă și treburile din gospodărie de peste amiază, amurgul se lasă greu, orătăniile-au prins să cârâie în surdină în poiata lor, cânele tace și el mulțămit în cotruța lui, iar eu, cu inima tremurândă de emoție, precum motanul la prânz, mustăceam după bunicu, neștiind cum să-l provoc la poveștile de-cu-sară, din cătănie, din vreme de război...

- D'apoi, cum bunicule? Chiar și-o fiert cureaua din piele ca s-o mănânce? Așa de aprige "ierau" vremurile acelea?

- D'apoi cum altfel? Câ nu se găse di mâncari pi nicăierea, unii chiar și-o fiert ochincile din chișioari! Da' chițcanii ierau buni la proțap, cine-i prindea, c-o fost secetă și nu s-or făcut holdă... iară lumea murea pi capite di foame... șî când s-o mutat linia frontului, om plecat în bejenie, câț om fost, numa' cu hainili di pi noi, c-așe ne-or zis la comună... ș-am plecat cu trenurili de vite, încărcate cu oameni, de stăteau suiți șî pi dieasupra vagoanilor, că ieram mulți să ne salvăm din calea vrășmașului, care ne-ar fi omorât dacă îi ieșeam în cale...

Un fluture mare - cap de mort - a rupt tăcerea, fâlfâindu-și disperarea după lumina becului de sub streașină. Mă uitam la mâinile bunicului meu, mâini muncite, cum ridică paharul de vin și înainte de a-l sorbi, bunicul a scăpărat câteva picături rubinii către țăr'nă: ofrandă de sânge pentru sângele curs al tovarășilor de cătănie care-au pierit în războiul cel mare... dar și pentru sine, el însuși rănit în bătăliile acelui război...

Eu înfulecam, cred, al patrulea mucenic, din cei însiropați și tăvăliți peste zi în nucă și miere de bunica, care acum ofta în surdină, bolmojind la niște ațe de-ale ei...

Bunicul ședea pe-o lăicioară acoperită grijuliu de bunica cu un preș moale de coade, să-i mai ostoiască din durerile rănii căpătate în război, rană produsă de schijele unui obuz care a decimat regimentul bunicului...

- Mulți or chierit atuncea, pre mulți, iară unii s-or ales cu răni grele sau cu sminteală..., zice bunicul oftând...

- Da' în bejenie cum o fost bunicule?, îi zic eu zgândărindu-i într-adins amintirile, ca să nu care cumva să mă trimită la culcare...

- Greu! Tari greu o fost!, zice oftând bunicul. Că pi noi ne-o luat în seamă niște grofi cari avea casâ mari cu nu-ș câte odăi, da' pi noi ne-o pus cu vitele câți ieream, nu ne-o dat nici velințe, di dormeam ca vitele în paie...

- Cum așa bunicule?, zic eu revoltat de neomenia suferită de bunicul și toți ai lui...

- Uite așe! Că de muncit la vite peste zi, sau la câmp, sau la pădure ne dădea la toți, numai pentru mămăliga și acoperișul grajdului în care stăteam. Măcar că săsoaica n-ave copchii, di grasă și de neomenia lor... Iară mămuca îi munce în casâ la dereticat și scuturat, câtă-i ziulica di lungâ, fără o canâ di apă, dară n-ave încotro, fiindcă ni ținea pi toți laolaltă... Câ unii din sat cu noi or fost despărțiți și dorul și jalea le ierea mari de nu știau unii de alții...

Din nou, liniștea nopții se lăsa, din când în când, frântă de țiuitul ciuvicii care își striga perechea... Bunicul nu șchiopăta, dar când se strângea cerul a ploaie, mi-l aduc aminte cum își freca încet piciorul stâng, acolo unde schijele obuzului îi lăsaseră amintirea lor de fier...

- Bunicule, da' zii și de comoară!, zic eu cu voce moale...

- Păi dacâ știi, la ci să mai spui io?, îmi zâmbește bunicul șmecherește pe sub sprâncenele-i suri și groase...

- Te roooog, bunicule!, mă milogesc eu cuminte și încrezător, căci știam că rubiniul din pahar îi dezlega și mai mult vorba domoală și-l cunoșteam deja când avea chef de stat la povești...

- Păi o fost așa: într-o zi, când mămuca spăla podelele săsoaicei, o scândură se iți din locașul ei, dezvelind o cutiuță croită din lemn. S-o dovedit că iereau cocoșei din aur, bani străvechi, cu valoare, da' mămuca i-or pus la loc, fiindcă era femeie cinstită. Iară săsoaica o văzut a doua zi, ș-o întrebat-o dacă i-o dibuit comoara di sub podele. Iară mămuca o zîs că doară pi dinafară o spălat podelele și nu pe dinăuntru...

- Grozav, bunicule!, am bătut eu din palme încântat, trezind-o pe bunica din moțăială, care având știință de poveștile bunicului, nu le mai lua în seamă, ci doar mă săgetă cu privirea:

- Hait, de-amu la culcare, că-i trecut de cufundac!, zice bunica oftând ușor și strângând firimiturile de pe mușamaua cu care era învelită masa.

Cu greutate și lentoare-n picioare, m-am dus către așternutul răcoros și alb ca laptele. Am făcut închinăciune după datină și m-am vârât sub macatul aspru, gândindu-mă la bunicul cel tânăr din poza îngălbenită și pătată de muște de pe perete: el împreună c-un tovarăș de cătănie, zâmbeau, fără să știe la grozăviile pe care aveau să le înfrunte împreună...

Și mie în simplitatea mea de copil, nici că făceam vreo diferență între sfinții din icoana alăturată, care parcă cântau în cor slava celor muceniți în războiul cel mare, a celor care atunci mai trăiau doar în vorbele domoale ale unui bunic și în luminițele strălucitoare, precum niște bănuți din aur, din ochii măriți de admirație a unui ștrengar de nepot... și care, uite, astăzi, trăiesc din nou în slovele acestea așternute-n amintirea lor, ca să nu se risipească...

    Din abis către lumină,
    Ai răsărit vie grădină,
    Vibrant, miracol primenit,
    În roua lumii-ademenit...
    
    De umbra lunii te ascunzi,
    De scânteierea aştrilor rotunzi,
    Iar în lumina razelor solare,
    Te rogi cu trudă şi-abdicare...
    
    Şi-n adierea blândă-a serii,
    Te-abandonezi cu totul mării,
    Sărut final închis de-o vrajă,
    Rostită de fugarul vânt pe plajă...

    Tu, draga mea, eşti chiar acum, 
    Un bun de tipar, un top de volum, 
    Slova cea grea, eu vreau să-ţi citesc,
    Încă mai caut să te desluşesc…
    
    Tu eşti cartea mea de pe noptieră, 
    Ce în liniştea odăii, fatal, mi se-oferă, 
    Tu eşti o carte albă cu pagina velină, 
    Răsfoită încet, cu mişcări de felină... 
    
    Scrisă, în prea puţine vorbe, 
    Umbre fugare pe-ale trupului tău curbe, 
    Scrisă într-un stil puţin cam ciudat, 
    De lector slăvit, de critic lăudat... 
    
    Şi chiar dacă notele tale, scrise-n subsol, 
    Sunt al iubirii şi al inimii, simbol, 
    Tot mi-este ciudă pe vântul ştrengar 
    Că mi te frunzăreşte-ntr-un mod atât de vulgar... 
    
    Şi-aş vrea măcar, un semn de carte să las, 
    Aşezat între coperţile acestui atlas, 
    Să despart, de pot, cuvintele-n fraze 
    Să fiu al iubirii poet, etern kamikaze…

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

A ficção de Roald Dahl na vida real

A história infantil de Roald Dahl, Matilda, também tem um fundo de verdade. O retrato de Matilda (com ligeiros desvios da Matilda refletida em seus escritos) existe na vida cotidiana. Aquela pessoa fazia permutações, logaritmos, equações de não sei em que grau, cálculos elevado a 1000 sem usar a função calculadora do telefone, lia desde os 4 anos, via seus próprios interesses e paixões enquanto sua irmã mais velha estava pintando as unhas dela, e o irmão dela estava assistindo a uma partida de futebol do não sei qual time argentino, se o pai dela a subestimou, ele lambuzou o forro da jaqueta que usava com mais frequência com antitranspirante roll-on, ele sabia quanto tempo iria acabar de todos os cereais em sua tigela, ela também sabia quem iria fornecê-la e antes que acabasse, ela sempre escolhia leite da mesma empresa (porque ela só gostava daquele), ela também poderia dizer de os olhares quanto derramar para não inundar a toalha de mesa, ela sabia não ser ridicularizada nos bailes pisando no pé do companheiro, sabia quando ia chover com uma precisão muito melhor que o app AccuWeather, ela sentia quando ela foi rejeitada ou aceita por quem estava eu juro, muitas vezes se sentia incompreendida, embora entendesse todo mundo o tempo todo, sabia quais eram os motivos e medos de todos, sabia não se deixar ser inferior, sabia lutar pelos seus direitos , por justiça e verdade. Para ela, sempre importou o que era justo. Ele sempre foi uma pessoa calma e pé no chão, mas igualmente engraçado. Cantando o esforço de todos, ninguém ficou injustiçado ou ignorado.

Ele viu as intenções de cada um, o que anima cada homem, o que o revigora, o que o deprime ou cansa. Ela sabia em quem confiar e quem a teria decepcionado em uma situação mais complexa. Cam quase conseguia imaginar o que esperar de cada um, como reagiriam, o que os faria cooperar ou rejeitar a ideia de cooperação, como falariam com cada um individualmente. Ninguém poderia surpreendê-la com nada, ela estava familiarizada com a maioria das situações que poderiam surgir ao longo do caminho.

Ele podia ver a beleza natural das pessoas, não a beleza artificial, que elas colocariam maquiagem, que passariam batom, que criariam um volume bufante nos cabelos, ou que estariam na academia trabalhando em todos os seus grupos de músculos. Não, nada disso, ela apreciava as pessoas pelo que eram, não pelo que queriam parecer. Ela não precisava de cosméticos desnecessários, a naturalidade era a mais real, por isso ela era linda. O que havia de mais especial nela era o fato de valorizar as pessoas pelo que elas eram, não necessariamente pelo que elas ofereceriam ou provariam. Tudo isso porque ela via as pessoas de todas as perspectivas, absorvia seus olhares, lia-os como se estivesse lendo romances. Ela estava ansiosa para observar os detalhes da personalidade de cada pessoa, para tirar o melhor de cada uma, assim como uma abelha coleta o pólen das flores para processar e transformar em mel.

Ao mesmo tempo, ela era modesta, percebia o que podia e o que não podia fazer. Ela nunca pensou por um momento que poderia fazer tudo sozinha. Ele conhecia seus limites. Ela entendeu que há situações em que ela também precisa consultar conhecidos para opinar e agir com conhecimento do caso.

Ele tinha uma avaliação muito precisa e cuidadosa das consequências de suas próprias ações e de como elas poderiam afetar as pessoas ao seu redor.

O personagem do livro de Roald Dahl poderia encontrar seu equivalente moderno em ninguém menos que Cecilia.

          Eu sunt DANIEL ,și am doar câțiva anișori .M-am trezit parcă dintr-un vis .Trezirea mea a fost amară.

În casa noastră era forfotă mare ,multă lume în haine cernite,pe mulți nici nu-i cunoșteam.Mama se agita de

colo până colo .Frații mei mai mari erau cuminți și ascultători ,gata s-o  ajute pe mama dacă le cerea ceva.

Pe mine nu prea mă  băgau în seamă ,nu eram de ajutor.Erau multe lucruri de făcut și eu mai mult îi încurcam .

Vecina noastră i-a propus mamei să mă i-a la ea acasă să mă joc cu Anuța ,că eram colegi la grădiniță .Până la

urmă am înțeles .Tata a murit într-un accident de muncă  la combinat .Era  în schimbul de noapte..Vestea a căzut

ca un trăsnet în zorii zilei de 3 martie,zi pe care mama nu a uitat-o niciodată .Am înțeles durerea mamei când am

văzut-o prăvălită peste un mormânt proaspăt acoperit cu multe coroane.Mama mângâia florile și săruta crucea  pe

care  era scris numele tatului meu cu culoare neagră .De pe cruce ,tata se uita la noi dintr-o fotografie  ce semâna

cu una la fel pusă de mama pe servanta din sufragerie,Mama nu mai plângea . Ea vorbea cu tata  și-i cerea sfatul

cum să se descurce fără el ,fără ajutorul lui .Îi vorbra pe un ton rugător ,iar eu am  început să plâng ,la început mai

ușor ,apoi cu sughițuri .Atunci am înțeles că dragul meu tată ,de acolo de unde este acum ,n-o să mai poată veni

niciodată .Îl vom vedea doar în poze.De aceia și mama era așa disperată ,știu că și ea știa asta .Casa noastră nu mai

seamăpă cu  ce a fost odată..Tristețea  și jalea erau în casa noastră .Pe vitrina din sufragerie ,tabloul  tatălui meu

ornat cu pamblică neagră ne urmărea cu privirea. Mama îl mângâia și lacrimile îi curgeau pe obraz, asta o făcea în

tăcere ,ascunzându-se de noi.

          Când eram afară să mă joc cu copiii,unii din vecinii noștri se opreau lângă mine ,mă mângâiau pe cap și spuneau:

-Copil fără noroc - .Mama nu mai făcea față cheltuielelor . Tata nu mai era ca să aducă bani în casă ,mama nu avea  ser-

viciu .O vedeam adesea socotind cu grijă fiecare bănuț să ajungă să plătească datoriile .Mama nu mai făce torturi de ziua

noastră ,nu mai face păcintele ei pentru care tata o lăuda.În casă întrase sărăcia .Mama se schimbase mult ,era tăcută  și

nervoasă, nu mai mergea nici radio ,nici televizorul  de la moartea tatei .Grijile casei ,școala ,hrana și datoriile au doborât-o

pe mama ,nu mai era nicio ieșire.A m auzit-o certându-se cu tata: -De ce ,Ștefane , ne-ai lăsat ?Cum  te-ai îndurat de copilașii

noștri ,nu-i vezi cât de nefericiți sunt ?-

          Mama și-a  luat lumea în cap.Câteva zile ne-a lăsat în grija lui tanti Ana ,vecina noastră .La întoarcere , mama  ne-a

îmbrățișat și ne-a spus că trebuie să vindem apartamentul să plătim toate datoriile  și cu ce ne mai rămâne a găsit o casă

modestă la țară .Împortant este să avem un acoperiș deasupra capului .Trebuie să avem mult curaj să plecăm în necuno-

scut ,să rămânem  împreună .Am așteptat  vacanța de vară .După cum spuneam ,casa de la țară era mică ,dar avea  curte

mare cu loc de joacă și o grădină plină  de pomi fructiferi și viță de vie ,se cheamă că suntem bogații!...

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

Meglepetések az új lakásban

Miután az új lakásba költözött, pontosabban minden holmiját magával vitte, Cecilia egyre több természetellenes dolgot kezdett felfedezni. Például bútorokat mozgatott, és egy ponton recsegést hallott a falban. Cecilia érdeklődve egy kicsit megkocogtatta a falat a körmével, a vakolat pillanatok alatt leszakadt, gyönyörű lyukat tárva a falon. Így szorgalmas és elhivatott építtetőink átlátszó szalaggal fedik le a lyukakat, amelyekre meszelik. Finoman szólva is furcsa lenne, de azt is mondhatnánk, hogy ez csak a világ szeme által végzett munka. Földrengés vagy ilyesmi esetén mit csináljunk az ilyen falakkal? Ráesnek a bérlőkre, mielőtt kiszabadulhatnának a lakásból.

Aztán a mosdóba akarta vinni a törlőkendőket, a fürdőszobában mi mást talált, egy dupla sajtburger szendvicset, amit egy hónapja ott felejtettek, de szinte tökéletes állapotban. Már semmiképp ehető, de elképesztően jól néz ki. Van még csomagolás cordon bleu-ból, almás pite Hornbachból, osztrák sonka (a legfinomabb sonka építőknek), Martinel kolbász, úgy tűnik, hogy az emberek a német minőséget részesítik előnyben az elfogyasztott ételekben, ez csak egy megfigyelés.

De ezek az oldalmérnökök kicsit álmosak, mert otthon felejtették a mechanikus ceruzákat, notebookokat, nem tudom hány tollat. Ceciliának megfelel, nagyon jól jön neki, ha négyes és kettes osztályzatokat tesz, mert a szíve csak ezt engedi. Akinek sikerül hetest szereznie a tesztjein, az tényleg tud valamennyire angolul. De szerinte nem lenne nehéz, hisz az erőfeszítésnek mindkét irányból kell jönnie, nem csak az egyik ad, a másik kap. Ráadásul úgy véli, hogy ez nagyon jól megkönnyíti a tanulást, de ebben a képességében kicsit elbizonytalanodik, a gyerekek tesztjeinek elolvasásával szeretné meggyőzni magát. Hidegnek tűnik, de belül meleg, érzékeny, sőt gyerekes szív rejtőzik. A túl nagy gyerek akarástól nem idegeskedik, még nevet is, ha meglátja az asztalt a nappaliban, ugyanazt a régi asztalt a nagyszülei lakásából. Mennyire firkált, zsírkrétával, színes ceruzával, vízfestékkel rajzolt maradt a fia 2-3 éves korából. Amikor kicsomagol, látja a korábbi évek kifestőkönyveit, azt látja, hogy milyen ügyetlenül, mégis imádnivalóan színezett ki minden szereplőt, minden házat, minden részletet a képeken, milyen jól ment a színezéshez. Nem hagyja ki az üzeneteket tartalmazó kártyákat sem, amelyeket idősebb korában, körülbelül 5 éve kapott. Voltak olyan mondatok, amiket be kellett volna fejeznie, például: "Ha lenne egy virágom, odaadnám neki...", Ha megköszönném anyámnak, megtenném, mert... " rövid szövegei hála, karácsonyi ajándék egy nénitől.

Szép emlékek, de a meglepetések a lakásban nem maradnak el, folytatódnak. A parketta mindig csikorog, amikor Cecilia rálép. Hasonló hangjegyeken az ajtók is nyikorognak, amikor kinyitod őket. A fiókok kiesnek az éjjeli szekrényből, amely az egyetlen éjjeliszekrény a hálószobájukban. Mit mondhatunk a gyerekszobáról? Minden doboz, amiben a játékaikat tárolják, egymásra csapódik, ráadásul leírhatatlanul hideg van. Minden szobában átlagos a hőmérséklet, csak a fiam szobájában elviselhetetlenül hideg. Az ablak dupla üvegezésű volt, de nem volt jól rögzítve, hiányzik egy hőszigetelő réteg is.

Cecilia figyelmeztette, mit fog kezdeni a fiával, aki egyébként is állandóan arcüreggyulladást kap, és gyakran kell megküzdenie az orrával, mert hasonlít rá? Kapucnis fürdőköpenyt rendelt, hogy állandóan viselje, beleértve az alvást is.

A mennyezeti lámpa egyben diszkófényt is ad, mert mindig villog, kicsit idegesít írásnál, olvasásnál, körömvágásnál, de szobai világításnak úgy jó, ahogy van, egyelőre. A jövőben hidegebb világítású csillárt fog vásárolni, mert cseresznye egyenruhája van, és nem szereti, ahogy a cseresznye sárga fényben néz ki. A lilát viszont szereti, és ha kék a fény, akkor az egyenruha lilának fog kinézni, amit elbűvölőnek találna, hogy sokkal érdekesebb, látványosabb egyenruha lenne, mint amilyet eddig megszokott. hosszú évek.

Összegezve mindazt, amit a szűkölködőknek sikerült Cecília lakásba költözéséig megcsinálni, sok meglepetés ért, és minden szobában sár a padlón, ételmaradékok, ottfelejtett tárgyak, de lakható lakás, elég meleg van, néhány szobában működik a tévé, a hűtő, az internet, és reméljük, működni fognak tovább, nincs vége, mivel novemberben fúj a szél, minden tönkremegy, és a bérlők a hibásak, a vezetékek régiek, hogy hőérzékenyek, hogy egy rakás technikai részlet, amitől megborzongunk, nincs értelme, megnehezítik az életünket, és fontos lenne, hogy mindenhez hozzáférjünk, amíg a teljes összeget fizetik. ár, nem fele vagy negyede. Miért kapjon rossz jegyeket a gyerek, mert nem fejezte be hajnali kettőig az érettségi dolgozatát, miért kellett volna megromlott az étel a hűtőben, mert nem állandó az áram, a hűtőben el van szedve az étel és büdös, a a gyermek megeszi, majd szüksége van rá az iskola vagy a meditáció alóli felmentés alól, hogy nem tudja magát olyan állapotba hozni, amelyben van? Miért kell neki pótolnia ezeket az órákat? Szándékosan kihagyták? Vajon szándékosan nem azt tette, amit mások elvártak tőle, vagy nem volt módja? Igen, inkább mondd meg nekünk, ki akar ítélkezni mások felett, akik nem. Manapság, ha nincsenek egyenlők, nem tud.

Kevesen vannak, akik igazán megértik, leülnek és elemzik a helyzeteket. A vagyontalanoknak mindenre ugyanolyan esélyekkel kell rendelkezniük, mint a vagyonosoknak. Ez nem lehet akadály. Ha felvételt akar adni a biológiára, és meghibásodik az internetje, hogyan tekinthet meg speciális értekezéseket? A szülőknek gondoskodniuk kell a gyermek tudás- és kiteljesedési igényéről. A szülők vigyázzanak, nem ez a probléma. A probléma ott kezdődik, hogy ki tudta olyan jól, hogyan kell mindent beállítani. Cecilia, ha törődik gyermeke jövőjével, fossza meg őt néhány kifogástól (aki bocsánatot kér, önmagát vádolja), a "talán túl egyszerű" senki által meg nem emésztett magyarázatoktól, amiket évek és évek múltán ad majd ki. Tedd meg neki a szívességet, és költöztesd át egy olyan városba, ahol több lehetőség kínálkozik, ne hagyd, hogy olyan helyzetekbe kerüljön, amelyeket egykor megbánni fog.

 O cameră mică, veche, cu ferestre înghețate și geamuri acoperite de brumă. Afară ninge torențial, iar vântul urlă printre crengile copacilor. În interior, o masă de lemn scârțâie sub greutatea unui vin roșu. O lumânare pâlpâie pe marginea mesei, aruncând umbre dansante pe pereți. Liriel și Caelum stau la masă, înfofoliți în pături groase.

Liriel (aprinde cu grijă lumânarea, flacăra tremurându-i în față, ochii reflectând):

-Uite, aprindem o lumânare… să nu fie totul doar frig și întuneric.

Caelum: (zâmbind, își ridică paharul spre lumina de la lumânare):

-Da, e bun… noroc Lariel!

Liriel (privește prin geamul acoperit de brumă, unde fulgii se izbeau și se întorceau în vânt, iar lumina lumânării se reflectă în ochii lui):

– Da, e… e ca un foc mic într-o noapte mare. Uneori, chiar și când totul pare alb și rece, un gest mic… o lumină… poate să încălzească mai mult decât crezi.

Caelum (oftează, privindu-i flacăra tremurândă):

– Așa e… și vinul ăsta parcă nu e doar vin. E timp oprit, povești nerostite, amintiri care se încălzesc sub palme.

Liriel (ridică ușor paharul, lăsând lumina să-i joace pe chip):

– Afară vântul urlă și zăpada mușcă la geamuri, dar aici… aici e un colț de iarnă care nu doare. Poate că asta e tot ce ne trebuie: o lumină mică care să nu lase întunericul să ne înghețe sufletul.

Caelum (ciocnind ușor paharul de-al lui, zâmbind cu o tristețe blândă):

– Noroc… la lumina asta și la nopțile care ne amintesc că, chiar și când totul e rece, ceva cald rămâne mereu cu noi.

Liriel (se apleacă spre lumânare, urmărind cum flacăra dansează și se stinge aproape, apoi revine):

– Să fim atenți la luminile mici… ele țin afară frigul, dar mai ales umbrele din noi.

Caelum (aproape șoptind):

– Da… și să nu uităm să le aprindem ori de câte ori avem nevoie.

Mai zilele trecute, cu strângere de inimă, ne-am apucat să umplem albumele foto, cu fotografii vechi, unele chiar în sepia, alb-negru, îngălbenite, sau măcinate de mucegaiul timpului. Fotografiile zăceau în întuneric, uitate într-o cutie veche de pantofi, fără scop, neputincioase...

Am început să le sortăm pe categorii, perioade, ani, dar trebușoara asta s-a dovedit a fi anevoioasă, de durată, fiindcă ne poticneam mereu în...

... umbre din trecut. Clipe, care au oprit timpul pe loc, menite să stârnească aducere-aminte. Oglinzi în care îți poți citi chipul fără ridurile și firele de păr alb de astăzi. Oameni și locuri care au existat cândva și care, astăzi, poate că mai ființează doar ca urme zgâriate chimic pe cartonul fotografiilor. 

Priviri. Gesturi. Sentimente. Emoții. Sărbătorirea vieții sau chiar uși deschise către alte lumini. Semne de carte așezate între foile cărților peste care se așterne fără îndoială praful timpului, dar în același timp izvor al amintirilor plăcute sau dulci-amărui.

Căci asta-i menirea lor, să marcheze cuviincios toate momentele importante din viața unui om, din trecerea lui prin viață, toate etapele importante care merită să fie amintite: botezuri, premii cu coroniță, aniversări, majorate, căsătorii, vacanțe... 

Vezi tu, în timp, aduni câteva sute, poate chiar câteva mii de astfel de clipe înghețate în timp, ca mai apoi să le uiți în vreun sertar, sau în vreo cutie veche de pantofi, iar într-o bună zi, să le redescoperi și să te oprești o clipă și să-ți amintești... că ai fost tânăr, sănătos, fericit, puternic, stăpân pe viața ta! Că... ai FOST! 

EȘTI și acum, dar mai în vârstă, mai trecut prin viață, mai înțelept, - doar ai în față dovezi din plin - și te surprinzi că zâmbești, așa, un pic superior, eu-lui tău mai tânăr din poze, amintindu-ți cum erai și cum gândeai atunci, ce așteptări aveai de la viață și cum, ce și unde ai ajuns, cât de departe, da, ești cu mult mai bine decât sperai pe-atunci...

Sărmanul de tine, habar n-ai cât ești de departe de adevăr, că ți-a scăpat, - împotmolit în cotidianul tău strâmt - esențialul, că viața ți s-a scurs fără să-ți dai seama printre degete, ca o apă curgătoare, ca o rouă care, iată, se trece înainte să înțelegi, că timpul trecut nu se mai întoarce, și chiar dacă ai avea această putere, tot nu l-ai putea petrece mai bine...

Căci seminția umană, n-a înțeles nici în ziua de astăzi, că cea mai mare pedeapsă pentru "păcatele" săvârșite, stă în faptul că puterea, sănătatea și frumusețea tinereții, îi vor fi treptat "furate" și înlocuite cu slăbiciunea, bolile și urâțenia bătrâneții.

Totuși, în schimb, dincolo de această condamnare aspră, natura a păstrat neclintită imaginea libertății: puternici, caii aleargă cu coamele arzând în soare...

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Motorozás

Azóta, hogy Cecilia megszerezte A kategóriás jogosítványát, egy ideje érdekes fordulatot vett az élete. B és C kategóriában is megvolt, de az A számára ez valóban új élmény. A vizsga megterhelő volt, különösen az útvonalon lévő, de az erőfeszítést megjutalmazták azzal a szabadsággal, hogy bárhol fingott, bármikor, a nap vagy éjszaka bármely szakában. Szabadságának egyetlen akadálya az, hogy a motorkerékpárnak nincs akasztója. Miért van szüksége Ceciliának ragaszkodásra? Jó kérdés...hát nem is tudom, talán elcipelni a piacról bevásárolni, a fiát sétáltatni a mezőkön, hogy megnézze a mezőket, élvezze a pitypanggal tarkított rétek képét és sok más bukolikus tájat. , hogy megszerezze a matracát a Jysk-től és elhelyezze (egy része a mellékletben). Félreértés ne essék, Cecilia gyakorlatias ember, a rögzítést a motor meghosszabbításának tekinti, mintha ő vezetné az autót és ott lenne egy hátsó ülés, hogy pillanatnyilag olyan, mintha csak két autó lenne. ülések. Cecilia perspektívából látja a dolgokat, motorkerékpárral elmegy a legközelebbi autószervizbe. Beszél az ottani szakértőkkel, megmutatják neki a lehetőségeket, az egyes rögzítési modellek árát. Cecilia leül, és átnézi a rögzítési modellek listáját. Az összes árat mérlegelve azt a mellékletet választja, amelyik a legolcsóbbnak tűnt. A férfi megkérdezi tőle, hogy biztos-e benne, amit akar, hogy több vásárló panaszkodott a megvásárlása után, hogy teljesen le kellett választani a motorról, nem bízhattak benne, hogy embereket, tárgyakat szállítanak, nagy zajt csapni (annyit a semmiért), hogy megbánták a vásárlást, többször is be kellett menni a szervízbe, mint általában, stb. Cecilia szilárdan meg volt győződve arról, hogy ezt akarja, és azt mondta, hogy ő döntött, és semmi és senki nem változtathatja meg a preferenciáját. Az autószerviz tulajdonosa egyetértett vele, és a melléklethez hasonló, de minőségibb modellt rendelt. Várnia kellett, amíg az övé lesz, mert Hollandiából érkezett. Cecilia nem sietett, nagyon izgatott volt, hogy a motorján úgyis lesz ragaszkodás. Szerencsére nagyon energikus volt, nem kellett több vitamin, éjszaka sem aludt, túl nagy extázis, hogy esetleg az autószerviz tulajdonosa felhívja, hogy jöjjön el az attaséért.

Egy hónappal később kap egy e-mail-értesítést az autószerviztől, hogy az alkatrész készen áll, és jöhet a motorkerékpárral, hogy oldalra rögzítse. Cecilia néhány sötét karikával érkezett, túl régóta remélte, hogy a lehető legrövidebb időn belül készen lesz. Háromszor kellett bemennie a kukoricatáblára. De nem baj, nem szenvedett semmit, épségben megérkezett az autószervizbe. Az ottani férfiak felszerelték neki, jól passzolt, nem lötyögött, nem volt semmi gyanús. Legalábbis Cecilia első pillantásra így gondolta. De még csak nem is motorozott kötődéssel, hogy lássa, milyen érzés maga az élmény. Beindította a motort, hogy hazamenjen. Hazafelé úgy érezte, hogy a tartozékot kicsit nehéz cipelni, a motor is nehezebben kezelhető emiatt, főleg, ha kanyarodni kell, balra, jobbra, ahol csak kellett. Ezt azonban nem hagyja elkedvetleníteni, állandóan az attaséval megy, amíg egy meglehetősen tragikus eset meggondolja magát.

Egy forró augusztusi estén a környékbeli hipermarketbe ment vásárolni. Miután mindent beszerzett, ami a lasagne elkészítéséhez kellett, a táskát a vásárolt termékekkel a mellékletbe tette. Kiment a bolt parkolójából, miközben egy göröngyös úton ment, mert a külvárosban lakik, és ilyenek az utak, egy ponton valami furcsát érzett, mintha leszakadt volna a hosszabbítás, amit hordott. Egyáltalán nem tévedett. Az attasé megérkezett a kukoricatáblára, minden terméke a síkságon volt. Hogyan tud még ilyen körülmények között elkészíteni Dr. Oetker lasagnáját? Cecilia szóhoz sem jutott a döbbenettől, és arra gondolt, hogy a táska helyett akár egy személy is lehetett. Nem szerette meggondolatlan vágyának következményeit, ezért a helyi sajtóban hirdetett, borzasztó áron eladta az attasét, és a pénzen vett egy kész lasagnét.