ZÂMBIND

Aleargă timpul…
Se trec năluci
și spaimă,
și vis,
și iubiri…
Uneori.

Aleargă timpul…
Fluturii mor,
și nor,
și soare,
și ploi…
Uneori.

Aleargă timpul…
Necum în zadar
și zâmbet,
și sărut,
și cuvânt…
Uneori.

Aleargă timpul…
Obosit, în decor,
și cad,
și respir,
și mai mor…
Uneori.

    E-o noapte ca smoala de grea şi-ntunecată, 
    Afară, doar vântul mai bate la poarta-mi ferecată... 
    Pe cer, nu se mai vede nicio urmă de stea, 
    Iar luna, cu teamă,-şi fereşte chipul şi ea…
    
    E-o linişte grea şi mi-s pleoapele grele, 
    În sobă, trosnesc în surdină, surcele... 
    Din cer, ploi cărunte, pe casă-mi coboară, 
    Pe-o vreme ca asta, nici îngeri nu zboară... 
    
    La lumina feştilei ce vibrează-n odaie, 
    Pe păreţi, îmi preumblu umbra greoaie... 
    Şi-s singur şi trist, cu tăcerea toamnei din casă, 
    Doar îngerii-n linişte, s-au invitat la masă... 
    
    Căci până şi îngerii stau muţi lângă mine, 
    Aciuaţi lângă foc, să-şi usuce aripile pline... 
    Mi-e somn şi nimic dintre toate nu mă-ncântă, 
    E noaptea îngerilor care nu mai cuvântă…

    Am murit. Şi visul era, 
    atât de real, încât, 
    m-am trezit brusc.
    Simţindu-mă singur, 
    şi trist - nu era
    nimeni, în coşmarul meu cotidian -, 
    te-am chemat, 
    să-mi luminezi, 
    această parte întunecată din mine, 
    cu zâmbetul tău cald.
    - Fructele îndurerării mele,
    le-am închis acolo,
    să-mi fie izvor, de veşnică lumină... 
    
    Am murit...
    Şi tu nu erai lângă mine, 
    aşa cum mi-ai promis...
    
    Nu era nimeni...

Spre tine vin cu buzele arse de rece omăt,
Însetat, nu mai pot privi înainte sau în dărăt, 
Așteptarea o simt ca pe o haină udă și grea,
Această tăcere dintre noi, se așterne și ea...

În lacrimi căzute ca o apă sălcie și amară,
Neatins, încă mocnește amurgul de-aseară,
C-am învățat ce-i apa care nu se poate bea,
Chiar dacă-i singura apă fără nisip în ea...

Această întristare, acest ecou din mine rupt,
Îl port ascuns de coaste ca pe-un mitic fruct,
Ce pare că refuză să-și înroșească coaja,
De frică să nu-și piardă în van suprema vrajă...

Căci voi cu mine, etern, să port acest destin:
Pe-o tavă de argint mi-e fructul copt, festin,
Să vie toți și să se-nfrupte-n el pe săturate,
Bietul fruct ce sângerează doar în cuvintele curate...

În raza albă-a lunii, tu mi-ai părut bălaie,
Și te-am simțit acut, cum te umblai desculță,
Pășind fără sfială, pe-a inimii bătaie,
Și n-am putut fi eu cela, care oftând, te cruță...

Dar tu, în cinstea mea, mi-ai ridicat grădină,
Sădindu-mă în ea, să cresc precum copacul,
Să-ți dărui umbra mea, în rodnică hodină,
Ca-n miezul fad al nopții, să-ți invadez iatacul...

Căci numai pentru tine, m-am risipit amurg,
Învălurindu-ți părul cu un parfum de tei,
Și-am înțeles încă odată, petalele cum curg:
Te-am rătăcit în mine, pe-a crângului alei...

La rândul tău, te-ai risipit în ore-ntregi de așteptare,
Și poate c-ai fi fost mai fără grijă, fără rost.
Dar din strânsoarea minții, tu n-ai avut scăpare:
Iar eu te iert, căci nu știu unde-ai fost...

Hai să topim în pleoape, acest apus de soare,
Să ascultăm tăcerea, ce-i frântă între noi,
Amurgul să ne prindă, în grea îmbrățișare,
Găsindu-ne înstrăinați, pe dinăuntru goi...

    În drumul meu...
    ... ştiam că ai să vii,
    şi agonizând, în braţe te-am cuprins,
    şi te-am turnat în formă nouă...
    
    Dar, din capriciu - ai curs pe jos, 
    şi neştiutor, am rechemat durerea, 
    să m-ajute, să strâng cioburile 
    sufletului meu spart...
   

    Iar ai fugit... 
    şi iar te-ai întors,
    râzând, ca o nimfă, ce calcă pe nori, 
    şi chiar de te voi pierde iar, 
    în lacrima, ce n-a căzut încă, 
    nu voi mai plânge niciodată, 
    căci...
    
    Voi fi împăcat cu mine însumi, 
    şi voi muri, a doua oară...

    O, Shu, sub geana ta, stă cuibărit,
    Un soare nou ce-nalţă întregul răsărit,
    O nouă zi se naşte întotdeauna-n zori,
    Şi moare-n asfinţit şi-n ţipăt de cocori!
    
    O, Tefnut, răsuflarea ta în şoaptă,
    Natura la lumină, trezeşte, dintr-odată,
    De n-ai fi tu, cu răsuflarea-ţi caldă,
    Întreagă lume ar fi fadă!
    
    O, Thot, vreau numele să-mi scrii,
    Să fiu în amintirea rămas-a celor vii,
    La fel aşa cum fost-am, înfăţişat în acte,
    Nemuritor în veacuri peste cumplita moarte!

O, Zei, v-am pomenit pe toți deodată,
Ca să-mi schimbați a sorții roată,
Să stau în umbra voastră, veșnic faraon,
Rostit să-mi fie numele: Tutankhamon!

Uneori nu realizez cât de grea e povara pe care o duc în spate ca pe un ghiozdan

Uneori nu vreau sa îmi amintesc de momente pe care nu o să le mai am

Uneori vreau doar liniște și nici un nor pe cer

Uneori vreau sa fiu singur, dar acasă-n patul meu

Uneori ma termină sentimentul de tristețe

Uneori ma gandesc la mii și mii de fețe

Uneori nu ma pot simți decat judecat 

Uneori îmi dau seama cât de mult am uitat, iar alteori realizez ca timpul trece și le pun pe toate înapoi în ghiozdan.

Un fir de gând se naște-n zori de zi,

Și tremură ușor, dar nu va dăinui,

Căci timpul curge rece, neînduplecat,

Și tot ce pare trainic e spulberat.

În pașii noștri, clipa se destramă,

Un foc mocnit sub propria sa vamă,

Privim în urmă, umbre ce dispar,

Privim în față, ceața unui hău bizar.

Existența e un vis ce se destramă lin,

Într-un „azi" fragil și un „nicicând" străin,

Doar în neființă, ca într-un ocean tăcut,

Se stinge zbuciumul și tot ce am avut.

În vastitatea timpului, pe scena lumii vaste,

Se desfășoară actul vieții, cu abundență .

Un carnaval al ființei, unde fiecare mască,

E un rol jucat în piesa, ce-n univers se lasă.

Abundența se revarsă în codul genetic,

O bibliotecă vie, un text energetic,

Unde fiecare literă, fiecare cuvânt,

Evoluează, se adaptează, pe acest pământ.

În celula ce pulsează, în atomul ce dansează,

E o lume de posibilități ce ne amețesc .

Cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie,

E un himn al creației, ce nu cunoaște vămile tăcerii, nicio șoaptă nu se-abate.

Vieții îi cântăm ode în templele naturii,

Admirăm complexitatea în ecosistemele pururi.

În frunza ce se-nclină, în albină ce polenizează,

În mareea ce se-ntoarce, în stea ce se aprinde și moare în neantul ce o vizează.

Abundența nu-i doar sumă, ci și simfonie,

O orchestră a diversității, cu melodie și armonie.

De la microb la mamut, de la alge la secvoia măreață,

În fiecare formă de viață, natura își arată fața.

În jungla urbană sau în sălbăticie,

Viața își țese firul, cu abilitate și măiestrie.

O pânză de conexiuni, unde totul se împletește,

Și din haosul aparent, un ordin divin se naște.

Peste tot, viața izvorăște, din pustiu înfrunzit,

O forță neoprită, de spirit neînvins, neclintit.

În adâncul oceanului, în azurul cerului, cât de înalt,

Abundența e o dovadă că universul vieții e un altar.

O, câte forme ia aceasta, în ciclul ei nesfârșit,

O dramă cosmică, unde fiecare scenă e infinit.

De la pasul timid al paianjenului, la galopul cerbului sprinten,

Viața în abundență, în fiecare moment, e iminentă și pertinentă.

Abundența vieții, un poem nescris, mereu în schimbare,

O operă de artă unde fiecare trăiește pentru a împărtăși și a se dărui,

Sculptând în materia efemeră, cu dragoste și cu răbdare,

Un testament al diversității, ce reverberează în infinit.

Recunoaște-mi expresia,

Citindu-mi intenlia,

Gustă-mi frenezia,

Astupându-mi fantezia...

Ascult răvășit, așezând răvașe,

Șlefuind șirul cuvintelor lașe.

Ideile-mi sunt temperate,

Temporar tocesc din toate.

Gandurile libere, lasă inflexiuni,

Controlându-le, fac promisiuni.

Să nu renunț la filtre,

C-am să trec printre,

Tăcere și uitare, cu bună purtare.

Mușc aerul pentru trădare,

Alb ca varul, vădesc vanitatea,

Valorificând vina prin varietatea,

Versiunilor părerilor pătate,

De filtre păzite, apărând singurătatea,

Părând păcălit de realitate...

Înșel libertatea... în pustietate.

                                                                           A.V

Am stat în gerul arzător al celui mai înalt

vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse

în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea

în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.

Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,

dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele

de tăcere erau precum stelele și găurile negre.

În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,

am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte

visele destinului meu precum și visele pierdute,

care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente

amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat

cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni

sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă

cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate

magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,

a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.

Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos

urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.