Psalmi - IX - Îndulcește-mi veninul, Doamne!
Îndulcește-mi veninul, Doamne,
căci limba mea s-a făcut șarpe
și cuvântul meu – sabie.
Am vorbit adevăr, dar fără iubire,
și adevărul rostit fără Tine
a devenit otravă.
Mușcătura mea a lăsat răni,
nu pentru că am fost nedrept,
ci pentru că n-am fost blând.
Mi-am învins frații cu judecata,
dar mi-am pierdut sufletul în izbândă.
Doamne, eu nu vreau să câștig,
ci să mântuiesc.
Nu vreau să am ultimul cuvânt,
ci ultimul suspin de milă
pentru cel care greșește.
Îndulcește-mi veninul,
să nu mai usture ce ating, ci să aline.
Să nu mai tai cu glasul,
ci să cos ce alții au rupt.
Fă din fierea mea untdelemn,
din spinii mei — mângâiere,
și din firea mea aprinsă —
o candelă care luminează
fără să ardă.
Cine sunt eu să mustru?
Dacă n-ar fi fost harul Tău,
aș fi fost cel dintâi rănit,
cel dintâi vinovat.
Și poate sunt.
De aceea strig:
îmblânzește-mă, Doamne,
nu cu pedeapsă, ci cu dragostea Ta
care transformă fiarele în miei
și focul în rugăciune.
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 24 июня
Views: 28
Poems in the same category
Viața!
Viața întreagă e o poveste
Pe care unii vor s-o spună,
Iar alții vor s-o țină ascunsă
De oameni și a lor minciună
Viața e un izvor de apă
Ce curge lin fără-ncetare,
La fel se scurg și anii noștri
Ușor, ușor pân'la plecare
Viața e lupta permanentă
Cu cei din jur și tine însuți,
Iar răul lumii îl poți răpune
Când niciodată nu renunți
Viața e-n trupul tău de lut
Ce nu o cumperi de la piață,
E sufletul ce ți-l dă Domnul
Curat să-l ții, lumină-n ceață
Viața ți-o dăruiește mama
Încă de când în pântec ești,
Apoi ea pasul ți-l veghează
Pe unde calci să nu greșești
Viața e firul încurcat de ață
Ce mult nu ține și se duce,
Așa că zboară Sus cu fapte
C-aici rămâne..un nume pe o cruce!
Razbunare vietii.
Ti-am fost fidel, o , viata nemarginita,
Am incercat sa te inteleg citusi de putin…
Pe calea ta, in vazul meu inflorita,
Inchideam ochii la barbarele maracini.
Am pasit mereu doar cu capul sus,
Asa cum am invatat inca de la parinti.
Vedeam un rasarit in fiece apus,
O adiere in vifore fierbinti…
Din rusinoasa naruire,
Inaltat-am sufletu-n putere,
Cu zimbet, spre a ta uimire,
Scuturam praful de durere…
Vedeam un tel, o scuza spre realizare..
Pas cu pas infloream al tau urcus
Chiar si cind ma lasa in uitare
Fantastica speranta ca voi ajunge acus…
M-ai inecat in oceanul de indoiala,
Cu discretie am cautat un mal,
In luntrea desperatiei pina astazi goala
Am spintecat nu doar un val..
Si azi,nu ultima ta incercare
In cioburi mii am sa zdrobesc…
Primeste aceasta ca o razbunare
Pentru credinta oarba ca n-am sa reusesc!...
Durerea
În taina nopții grele mă pierd adeseori,
Când umbre reci se-ntind pe geam și-n suflet mori,
O lacrimă se-ntinde pe chipul încruntat,
Și-n pieptul meu, durerea, ca focul a dansat.
Cu pași tăcuți se-ntoarce, nespusă și amară,
Și-mi rupe firul viselor, ușor, încetișoară,
Nicio scânteie caldă nu-i sparge întunericul,
Când inima își strigă, în goluri, adevărul.
E grea ca plumbul rece și surdă ca un zid,
În ochii mei, lumina s-a stins într-un sfârșit,
Și gândurile toate, ca frunzele căzând,
Se duc spre nicăierea durerii fără gând.
O chem, deși mă doare, o vreau, deși ucide,
Că-n suferință pură, o lume nouă zide,
În sângele ce arde ca lava pe pământ,
Durerea e o muză ce naște un cuvânt.
Și urlă prin tăcere, și strigă ne-mblânzit,
În fiecare fibră mă lasă răstignit,
Dar și din ea, ca iarba, din stâncă va răsări
O altă primăvară, o nouă bucurii.
O luptă fără arme, un drum fără sfârșit,
Pe care-l străbat singur, în trup ostenit,
Și, totuși, din căderea cea mai adâncă, grea,
Se naște altă forță, mai blândă, dar a mea.
Durerea-mi dă conturul pe care l-am uitat,
Îmi sculptează fața cu râs și cu păcat,
Mă țese din ruine, mă pune să învăț
Că viața n-are margini, doar zbor și doar curaj.
Și când va fi să cadă cortina peste zări,
Și când n-or mai fi lacrimi, nici vise, nici chemări,
Durerea mea va scrie, cu litere de dor,
Că am trăit cu sufletul întreg, arzând în zbor.
Și astfel ea devine o taină, nu blestem,
Un fir ce leagă omul de stele și de semn,
Durerea nu mă frânge, ci-mi cântă undeva
Un cântec de iubire, nespus, din inima mea.
Un joc...șahul!
Azi cu nepotul am participat
La un concurs de șah la sat,
Premiul cel mare nu l-a luat,
Pentru că tare prost a judecat
Au fost partide mult disputate
Și unele din ele greu câștigate,
Iar unde a mutat făra-gândi,
Șat mat a încasat cât ai clipi
Ne vom întoarce din nou la joc
După o analiză a rundelor jucate,
Să apelăm la intelect, nu la noroc
Iar greșelile, să nu mai fie repetate
De la concurs multe s-au reținut
Și mai presus să nu te lași bătut,
Și chiar și-atunci când idei nu-s,
În minte mai există...o mutare-n plus!
Lacrimi, la apusul vieții
Stând pe un scãunel cu trei picioare,
Te întrevãd, la uşa din cerdac,
Gândindu-te la vremea viitoare
Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...
Şi te gândeşti adesea şi la mine...
Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...
N-auzi plãcutul zumzet de albine,
Nici pasãrea ce cântã prin livezi.
Cu gândul obosit de-atâta trudã,
Cu ochii tãi albaştri şi senini,
Tu cercetezi a zãrii hainã udã,
Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,
Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.
Atâţia nori trecurã peste tine
Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,
Atâtea temeri, zâmbete, suspine
Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!
Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,
Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;
Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:
Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!
Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,
Mã uit acum, din nou, la dumneata
Cum, de pe prispã, intri în odaie,
Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:
De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!
De n-aș avea…
De n-aș avea furtună,
Aş sta cu viața la taifas
I-aș împleti cunună,
Pe veci cu ea să fi rămas.
De n-aș avea durere,
M-aș înălța în zbor,
Și-aș plânge de plăcere,
Când trebuie să mor.
De n-aș avea și lacrimi,
Uscat aș fi sub piele,
Şi aș mânca doar patimi,
Privind pierdut la stele.
De n-aș avea dezamăgiri,
Ce tristă mi-ar fi viața,
Aş fi un praf ce nu-l respiri,
O apă ce-și dorește gheața.
Viața!
Viața întreagă e o poveste
Pe care unii vor s-o spună,
Iar alții vor s-o țină ascunsă
De oameni și a lor minciună
Viața e un izvor de apă
Ce curge lin fără-ncetare,
La fel se scurg și anii noștri
Ușor, ușor pân'la plecare
Viața e lupta permanentă
Cu cei din jur și tine însuți,
Iar răul lumii îl poți răpune
Când niciodată nu renunți
Viața e-n trupul tău de lut
Ce nu o cumperi de la piață,
E sufletul ce ți-l dă Domnul
Curat să-l ții, lumină-n ceață
Viața ți-o dăruiește mama
Încă de când în pântec ești,
Apoi ea pasul ți-l veghează
Pe unde calci să nu greșești
Viața e firul încurcat de ață
Ce mult nu ține și se duce,
Așa că zboară Sus cu fapte
C-aici rămâne..un nume pe o cruce!
Razbunare vietii.
Ti-am fost fidel, o , viata nemarginita,
Am incercat sa te inteleg citusi de putin…
Pe calea ta, in vazul meu inflorita,
Inchideam ochii la barbarele maracini.
Am pasit mereu doar cu capul sus,
Asa cum am invatat inca de la parinti.
Vedeam un rasarit in fiece apus,
O adiere in vifore fierbinti…
Din rusinoasa naruire,
Inaltat-am sufletu-n putere,
Cu zimbet, spre a ta uimire,
Scuturam praful de durere…
Vedeam un tel, o scuza spre realizare..
Pas cu pas infloream al tau urcus
Chiar si cind ma lasa in uitare
Fantastica speranta ca voi ajunge acus…
M-ai inecat in oceanul de indoiala,
Cu discretie am cautat un mal,
In luntrea desperatiei pina astazi goala
Am spintecat nu doar un val..
Si azi,nu ultima ta incercare
In cioburi mii am sa zdrobesc…
Primeste aceasta ca o razbunare
Pentru credinta oarba ca n-am sa reusesc!...
Durerea
În taina nopții grele mă pierd adeseori,
Când umbre reci se-ntind pe geam și-n suflet mori,
O lacrimă se-ntinde pe chipul încruntat,
Și-n pieptul meu, durerea, ca focul a dansat.
Cu pași tăcuți se-ntoarce, nespusă și amară,
Și-mi rupe firul viselor, ușor, încetișoară,
Nicio scânteie caldă nu-i sparge întunericul,
Când inima își strigă, în goluri, adevărul.
E grea ca plumbul rece și surdă ca un zid,
În ochii mei, lumina s-a stins într-un sfârșit,
Și gândurile toate, ca frunzele căzând,
Se duc spre nicăierea durerii fără gând.
O chem, deși mă doare, o vreau, deși ucide,
Că-n suferință pură, o lume nouă zide,
În sângele ce arde ca lava pe pământ,
Durerea e o muză ce naște un cuvânt.
Și urlă prin tăcere, și strigă ne-mblânzit,
În fiecare fibră mă lasă răstignit,
Dar și din ea, ca iarba, din stâncă va răsări
O altă primăvară, o nouă bucurii.
O luptă fără arme, un drum fără sfârșit,
Pe care-l străbat singur, în trup ostenit,
Și, totuși, din căderea cea mai adâncă, grea,
Se naște altă forță, mai blândă, dar a mea.
Durerea-mi dă conturul pe care l-am uitat,
Îmi sculptează fața cu râs și cu păcat,
Mă țese din ruine, mă pune să învăț
Că viața n-are margini, doar zbor și doar curaj.
Și când va fi să cadă cortina peste zări,
Și când n-or mai fi lacrimi, nici vise, nici chemări,
Durerea mea va scrie, cu litere de dor,
Că am trăit cu sufletul întreg, arzând în zbor.
Și astfel ea devine o taină, nu blestem,
Un fir ce leagă omul de stele și de semn,
Durerea nu mă frânge, ci-mi cântă undeva
Un cântec de iubire, nespus, din inima mea.
Un joc...șahul!
Azi cu nepotul am participat
La un concurs de șah la sat,
Premiul cel mare nu l-a luat,
Pentru că tare prost a judecat
Au fost partide mult disputate
Și unele din ele greu câștigate,
Iar unde a mutat făra-gândi,
Șat mat a încasat cât ai clipi
Ne vom întoarce din nou la joc
După o analiză a rundelor jucate,
Să apelăm la intelect, nu la noroc
Iar greșelile, să nu mai fie repetate
De la concurs multe s-au reținut
Și mai presus să nu te lași bătut,
Și chiar și-atunci când idei nu-s,
În minte mai există...o mutare-n plus!
Lacrimi, la apusul vieții
Stând pe un scãunel cu trei picioare,
Te întrevãd, la uşa din cerdac,
Gândindu-te la vremea viitoare
Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...
Şi te gândeşti adesea şi la mine...
Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...
N-auzi plãcutul zumzet de albine,
Nici pasãrea ce cântã prin livezi.
Cu gândul obosit de-atâta trudã,
Cu ochii tãi albaştri şi senini,
Tu cercetezi a zãrii hainã udã,
Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,
Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.
Atâţia nori trecurã peste tine
Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,
Atâtea temeri, zâmbete, suspine
Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!
Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,
Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;
Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:
Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!
Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,
Mã uit acum, din nou, la dumneata
Cum, de pe prispã, intri în odaie,
Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:
De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!
De n-aș avea…
De n-aș avea furtună,
Aş sta cu viața la taifas
I-aș împleti cunună,
Pe veci cu ea să fi rămas.
De n-aș avea durere,
M-aș înălța în zbor,
Și-aș plânge de plăcere,
Când trebuie să mor.
De n-aș avea și lacrimi,
Uscat aș fi sub piele,
Şi aș mânca doar patimi,
Privind pierdut la stele.
De n-aș avea dezamăgiri,
Ce tristă mi-ar fi viața,
Aş fi un praf ce nu-l respiri,
O apă ce-și dorește gheața.
Other poems by the author
Psalmi - LV - Chipul decadenței
Doamne, ne-am zugrăvit fețele
cu străluciri de ceară,
dar sub ele bate golul,
și urletul unei foame
care nu mai e de pâine,
ci de sens.
Ne-am înveșmântat trupurile
în frumuseți trecătoare,
dar sufletele ni le-am dat
pe arginți ieftini,
vândute la colțul dorințelor
care nu mai au rușine.
Chipul decadenței, Doamne,
nu e doar în palate,
ci în ochii care nu mai văd,
în buzele care nu mai rostesc adevărul,
în mâinile care nu mai binecuvântează
ci doar apucă.
Am făcut altar din confort
și Dumnezeu din poftă.
Am numit păcatul libertate
și tăcerea — înțelepciune.
Dar suntem goi, Doamne,
goi de Tine.
Decadența nu vine cu tunet,
ci cu zâmbet.
Nu ne doboară prin războaie,
ci prin lene și uitare.
Și ne trezim, încet,
fără inimă.
Dar Tu, Doamne, încă mai plângi
pentru chipul nostru stricat,
cum ai plâns pentru Ierusalim.
Nu ne lepezi,
ci ne cauți prin ruine,
ca un Părinte care-și recunoaște copilul
chiar sub straturi de praf și vină.
Ridică-ne, Doamne,
din acest chip căzut,
și suflă din nou peste noi,
ca lutul să-și amintească
de ce a fost creat.
Psalmi - XVII - Umbra de Dincolo
Doamne, dacă după moarte nu Te voi găsi,
Pentru ce am plâns atâtea nopți numele Tău?
Pentru ce mi-am purtat crucea în tăcere,
Și mi-am plecat fruntea când m-ai încercat?
Frica mă roade mai tare decât moartea,
Nu de uitare, ci de absența Ta.
Căci nu m-am temut de moarte, Doamne,
Ci de zidul dintre mine și Fața Ta.
Sufletul meu a ars nu de frică,
Ci de dorul de a-Ți fi copil, nu străin.
Am iubit viața pentru că în ea Te-am căutat,
În zâmbet, în lacrimă, în cuvântul nerostit.
Și dacă nu Te voi afla nici Dincolo,
Întreg drumul meu va rămâne o rugă pierdută.
Dar eu, cred, chiar când inima mea îndoiește,
Cred ca pământul care așteaptă ploaia,
Fără să știe dacă norii vin cu binecuvântare
Sau cu furtună.
Și chiar dacă la capăt voi cădea în beznă,
Lasă o rază din Tine să mă atingă în treacăt —
Să știu că nu am visat zadarnic.
Să știu că și rătăcitul e văzut.
Luminează-mă Doamne!
Psalmi - LVII - Urcușul prin deznădejde
Am căzut, Doamne,
nu o dată, ci de o mie de ori.
Și fiecare cădere
m-a lăsat mai singur,
mai zdrobit,
mai gol.
Am strigat, și cerul era mut,
pământul rece,
iar inima — de piatră.
Dar în prăpastie
nu ai trimis o scară,
ci o rană mai adâncă
prin care am putut urca.
Deznădejdea nu m-a ucis,
ci m-a spart ca pe un vas de lut
în care nu era nimic sfânt.
Și astfel, golit de mine,
am început să urc.
Nu pe munți de slavă,
ci pe o coastă sângerândă
pe care ai urcat Tu.
Am urcat fără vedere,
dar cu nădejdea oarbă
că Tu ești mai sus.
Și sus nu am găsit un tron,
ci o cruce,
și lângă ea, o lumină
care nu arde,
ci renaște și purifică.
Psalmi - XLI - Chipul meu nu mă mai cunoaște
Doamne,
mă uit în oglindă și nu mă mai găsesc.
Nu mai știu cine sunt,
nu mai știu cine am fost
și cum am ajuns să mă privesc
dintr-un loc străin.
Am fost o dată viu,
cu o lumină care ardea în suflet,
dar acum chipul meu se estompează
în aburul unui trecut prea îndepărtat.
Ți-am spus, Doamne, că Te caut,
dar nu știu nici cum să Te recunosc
într-un trup care nu mai îmi este al meu.
Pășesc printre umbre
și fiecare pas mă duce mai departe
de acea ființă care am fost cândva.
Chipul meu nu mă mai cunoaște.
Pielea mea își poartă amintirile
ca pe niște poveri de neîndepărtat.
Înăuntru nu mai am decât dorința
de a mă regăsi în Tine.
Doamne, fă-mi lumina să mă regăsească.
Ridică-mi chipul pierdut
și așază-l în fața Ta.
Dă-mi înapoi acea formă
care nu se va risipi niciodată
în uitare.
Eu nu am uitat de Tine,
dar am uitat cine sunt.
Împărtășește-mi, Doamne,
ceea ce nu mai știu.
Psalmi - LI - Leagănul durerii
Boala mea, Doamne,
n-a venit ca o pedeapsă,
ci ca un leagăn
în care m-ai așezat
ca să nu mai fug.
La început am strigat —
să plece, să tacă, să moară.
Dar ea a rămas,
și în liniștea ei
am început să Te aud.
Mi-ai legat trupul
ca să-mi dezlegi sufletul,
mi-ai înfrânt mersul
ca să-mi întinzi zborul.
Când durerea m-a așezat la pământ,
am început să privesc cerul.
În febră, în slăbiciune,
în carnea care se rupe,
Tu ai semănat cântare —
nu pentru gură, ci pentru inimă.
Am înțeles că boala
e o școală tăcută
unde nu se învață cu mintea,
ci cu inima frântă în rugă.
Și acum nu mai cer să treacă,
ci să-și împlinească rostul:
să mă legene, încet,
spre Tine.
Psalmi - XXI - Întoarcerea celuilalt obraz
Doamne, nu știu să rabd palma.
Mă aprind, mă ridic,
mă apăr cu dinții sufletului meu
și-mi pierd chipul.
Învață-mă să întorc și celălalt obraz,
nu din frică,
ci din dragoste mai tare decât mânia.
Să nu mă rușinez de tăcere,
nici de smerenie,
nici de rana care nu răspunde cu rană.
Fă-mi obrazul adăpost pentru palmele rătăcite,
și inima — un loc unde ura nu prinde rădăcină.
Nu mă lăsa să devin ceea ce urăsc.
Tu ai fost bătut și n-ai răspuns,
ai fost scuipat și ai iubit mai departe.
Cum să fiu fiul Tău dacă eu pedepsesc
cu aceeași îndârjire?
Dă-mi blândețea care sângerează fără să urle,
și dragostea care înmoaie piatra în palmă.
Dă-mi puterea să nu țin minte ce mi s-a făcut,
și să iubesc, chiar când sângele ar vrea să strige.
Învață-mă să port tăcerea ca pe o cruce,
și să nu fug de cei care mă rănesc.
Lasă-mi inima curată,
ca să nu mă frâng în fața lor.
Căci Tu ai întors obrazul
și ai iubit până la capăt.
Fă-mă și pe mine asemenea Ție.
Psalmi - LV - Chipul decadenței
Doamne, ne-am zugrăvit fețele
cu străluciri de ceară,
dar sub ele bate golul,
și urletul unei foame
care nu mai e de pâine,
ci de sens.
Ne-am înveșmântat trupurile
în frumuseți trecătoare,
dar sufletele ni le-am dat
pe arginți ieftini,
vândute la colțul dorințelor
care nu mai au rușine.
Chipul decadenței, Doamne,
nu e doar în palate,
ci în ochii care nu mai văd,
în buzele care nu mai rostesc adevărul,
în mâinile care nu mai binecuvântează
ci doar apucă.
Am făcut altar din confort
și Dumnezeu din poftă.
Am numit păcatul libertate
și tăcerea — înțelepciune.
Dar suntem goi, Doamne,
goi de Tine.
Decadența nu vine cu tunet,
ci cu zâmbet.
Nu ne doboară prin războaie,
ci prin lene și uitare.
Și ne trezim, încet,
fără inimă.
Dar Tu, Doamne, încă mai plângi
pentru chipul nostru stricat,
cum ai plâns pentru Ierusalim.
Nu ne lepezi,
ci ne cauți prin ruine,
ca un Părinte care-și recunoaște copilul
chiar sub straturi de praf și vină.
Ridică-ne, Doamne,
din acest chip căzut,
și suflă din nou peste noi,
ca lutul să-și amintească
de ce a fost creat.
Psalmi - XVII - Umbra de Dincolo
Doamne, dacă după moarte nu Te voi găsi,
Pentru ce am plâns atâtea nopți numele Tău?
Pentru ce mi-am purtat crucea în tăcere,
Și mi-am plecat fruntea când m-ai încercat?
Frica mă roade mai tare decât moartea,
Nu de uitare, ci de absența Ta.
Căci nu m-am temut de moarte, Doamne,
Ci de zidul dintre mine și Fața Ta.
Sufletul meu a ars nu de frică,
Ci de dorul de a-Ți fi copil, nu străin.
Am iubit viața pentru că în ea Te-am căutat,
În zâmbet, în lacrimă, în cuvântul nerostit.
Și dacă nu Te voi afla nici Dincolo,
Întreg drumul meu va rămâne o rugă pierdută.
Dar eu, cred, chiar când inima mea îndoiește,
Cred ca pământul care așteaptă ploaia,
Fără să știe dacă norii vin cu binecuvântare
Sau cu furtună.
Și chiar dacă la capăt voi cădea în beznă,
Lasă o rază din Tine să mă atingă în treacăt —
Să știu că nu am visat zadarnic.
Să știu că și rătăcitul e văzut.
Luminează-mă Doamne!
Psalmi - LVII - Urcușul prin deznădejde
Am căzut, Doamne,
nu o dată, ci de o mie de ori.
Și fiecare cădere
m-a lăsat mai singur,
mai zdrobit,
mai gol.
Am strigat, și cerul era mut,
pământul rece,
iar inima — de piatră.
Dar în prăpastie
nu ai trimis o scară,
ci o rană mai adâncă
prin care am putut urca.
Deznădejdea nu m-a ucis,
ci m-a spart ca pe un vas de lut
în care nu era nimic sfânt.
Și astfel, golit de mine,
am început să urc.
Nu pe munți de slavă,
ci pe o coastă sângerândă
pe care ai urcat Tu.
Am urcat fără vedere,
dar cu nădejdea oarbă
că Tu ești mai sus.
Și sus nu am găsit un tron,
ci o cruce,
și lângă ea, o lumină
care nu arde,
ci renaște și purifică.
Psalmi - XLI - Chipul meu nu mă mai cunoaște
Doamne,
mă uit în oglindă și nu mă mai găsesc.
Nu mai știu cine sunt,
nu mai știu cine am fost
și cum am ajuns să mă privesc
dintr-un loc străin.
Am fost o dată viu,
cu o lumină care ardea în suflet,
dar acum chipul meu se estompează
în aburul unui trecut prea îndepărtat.
Ți-am spus, Doamne, că Te caut,
dar nu știu nici cum să Te recunosc
într-un trup care nu mai îmi este al meu.
Pășesc printre umbre
și fiecare pas mă duce mai departe
de acea ființă care am fost cândva.
Chipul meu nu mă mai cunoaște.
Pielea mea își poartă amintirile
ca pe niște poveri de neîndepărtat.
Înăuntru nu mai am decât dorința
de a mă regăsi în Tine.
Doamne, fă-mi lumina să mă regăsească.
Ridică-mi chipul pierdut
și așază-l în fața Ta.
Dă-mi înapoi acea formă
care nu se va risipi niciodată
în uitare.
Eu nu am uitat de Tine,
dar am uitat cine sunt.
Împărtășește-mi, Doamne,
ceea ce nu mai știu.
Psalmi - LI - Leagănul durerii
Boala mea, Doamne,
n-a venit ca o pedeapsă,
ci ca un leagăn
în care m-ai așezat
ca să nu mai fug.
La început am strigat —
să plece, să tacă, să moară.
Dar ea a rămas,
și în liniștea ei
am început să Te aud.
Mi-ai legat trupul
ca să-mi dezlegi sufletul,
mi-ai înfrânt mersul
ca să-mi întinzi zborul.
Când durerea m-a așezat la pământ,
am început să privesc cerul.
În febră, în slăbiciune,
în carnea care se rupe,
Tu ai semănat cântare —
nu pentru gură, ci pentru inimă.
Am înțeles că boala
e o școală tăcută
unde nu se învață cu mintea,
ci cu inima frântă în rugă.
Și acum nu mai cer să treacă,
ci să-și împlinească rostul:
să mă legene, încet,
spre Tine.
Psalmi - XXI - Întoarcerea celuilalt obraz
Doamne, nu știu să rabd palma.
Mă aprind, mă ridic,
mă apăr cu dinții sufletului meu
și-mi pierd chipul.
Învață-mă să întorc și celălalt obraz,
nu din frică,
ci din dragoste mai tare decât mânia.
Să nu mă rușinez de tăcere,
nici de smerenie,
nici de rana care nu răspunde cu rană.
Fă-mi obrazul adăpost pentru palmele rătăcite,
și inima — un loc unde ura nu prinde rădăcină.
Nu mă lăsa să devin ceea ce urăsc.
Tu ai fost bătut și n-ai răspuns,
ai fost scuipat și ai iubit mai departe.
Cum să fiu fiul Tău dacă eu pedepsesc
cu aceeași îndârjire?
Dă-mi blândețea care sângerează fără să urle,
și dragostea care înmoaie piatra în palmă.
Dă-mi puterea să nu țin minte ce mi s-a făcut,
și să iubesc, chiar când sângele ar vrea să strige.
Învață-mă să port tăcerea ca pe o cruce,
și să nu fug de cei care mă rănesc.
Lasă-mi inima curată,
ca să nu mă frâng în fața lor.
Căci Tu ai întors obrazul
și ai iubit până la capăt.
Fă-mă și pe mine asemenea Ție.