Corida stă să-nceapă, urma să curgă sânge,
Tribunele sunt pline, cerul s-a-ntunecat...
Alvaro Múnera, văzând rivalul plânge --
Era un taur tânăr, de nimic vinovat.
În acest dans al morții, pașii s-au frânt sub zare,
Ei s-au privit tăcuți — o teamă fără glas,
Taurul nu lovea… privea cu-nspăimântare
Iar Alvaro, zdrobit, sabia și-a retras.
Strigau mulțimile, se fluturau batiste,
Dar nu mai era luptă, ci-un timp care-a-mpietrit,
Cum să ucizi o viață, oricât ar fi de tristă
Ce vine din iubirea Celui ce ne-a zidit?
Putea fi el în locul celui sortit pieirii
Dar a avut curajul de-a nu se-mpotrivi,
Și s-a lăsat purtat pe brațele iubirii --
Nu mai era în stare cu sabia lovi.
Cu mâna tremurândă, i-a atins fruntea lată,
Taurul s-a oprit cu coarnele-n nisip,
În inima arenei, s-a născut o soartă:
Un om a-ngenunchiat ... un suflet n-a pierit.
Nu era sânge-n ring, ci lacrimi neplătite,
Pe fața unui om ce-n sfârșit a-nțeles:
Că forța nu te-nalță, iar moartea nu-i dreptate —
Că gloria ucide și lasă gol ... deșert.
A plecat în tăcere, huiduit de mulțime,
Dar taurul, rămas, l-a privit ușurat —
Două inimi bătând, printr-o clipă sublimă,
Schimbând o lege veche… în adevăr curat.
Și-n fiecare noapte, acea zi îl străbate:
Taurul n-a murit. Sânge nu a mai curs.
Dar nu de groază plânge, ci de-o sfântă dreptate:
Că a ales iubirea… și-un drum cu fruntea sus.
Acum, bătrân și-n umbră, cu sufletu-mpăcat,
Își amintește totul — și-n gândul lui se-nchină.
Că într-o lume oarbă, un suflet a salvat
Cel care-a-ngenunchiat lângă blânda-i inimă!
Acesta-i adevărul acelei zile triste
Al celui ce-a purces pe-un drum mai luminat,
Ce-a renunțat la glorii și deșarte vise
Din milă pentru taurul, la moarte condamnat...
_________
Aceasta nu este o simplă poezie despre o arenă.
Este o mărturisire despre un suflet care, în fața mulțimii flămândă după sânge, a ales iubirea.
Este povestea reală a lui Alvaro Múnera, un fost toreador care, în mijlocul spectacolului, a privit în ochii taurului și a văzut acolo nu un dușman, ci o rugă.
Și-a îngenuncheat în fața vieții, nu din slăbiciune, ci dintr-o forță pe care doar cei ce înțeleg durerea o pot atinge.
Această poezie este despre acel moment.
Despre clipa în care sabia a căzut, iar inima s-a ridicat în har.
