GÂNDURI ....

dead in the eyes,

i pierce your soul;

you look at me

but i want you to go.

every time a soul passes by,

all i wanna do is scream and die;

their lives go past me like it's okay,

but my breathing has to pay.

for this crowded room's a hell,

the people in it; im not feeling well.

im surrounded by hawks

their voices are shocks —

i feel them in my bones and soul,

every second there's a new hole

in myself, i have to contain;

i don't want them to feel my pain.

E ca o floare care-a înflorit

Sub cer senin, dar vântul a strivit,

E-ncrederea ce-ai dat-o fără teamă,

Și-ai regăsit-o spartă-n prag de seară.

E-un drum pe care-l vezi în depărtare,

Dar pasul tău nu-l poate mai urma,

E-un vis ce pare-a fi la îndemână,

Dar dispare ca umbra-n marea grea.

E-un glas ce-ți spune că-i totul frumos,

Și dintr-o dată cade, e minciună,

Un strop de speranță stins pe jos,

Ca o iluzie ce-abia mai sună.

Dezamăgirea-i ochiul ce-a-nvățat

Să vadă adevărul, chiar amar,

Și inima, ce-n taină, s-a schimbat,

Mai înțeleaptă, dar și plină de amar.

Și totuși, în tăcerea ei rămâne,

O poartă către altceva mai bun,

Căci dezamăgirea te îndeamnă,

Să te ridici și să-nveți un nou drum.

prea multe întrebări fără răspunsuri

însoțesc viața

nimeni nu are explicații perfect plauzibile

degeaba câte unul dintre noi mai trage după dânsul

hoitul în putrefacție al logicii

răspunsul la întrebarea nedezlegată a Facerii

întârzie

Biblia se pronunță în sensul întâietății găinii

în cruciada maieuticii împotriva oului

lăsând la o parte preeminența civilizației sumero-babiloniene

asupra celei creștine

nu-ți face semnul crucii

Maria mea dragă

care porți cu smerenie numele Fecioarei

născătoare de Dumnezei

in vitro

la două milenii de la nașterea hollywoodiană

a lui Cristos

suntem încă în faza de experiment pe șoareci

cu dubiul că nu vom știi niciodată în timpul vieților noastre

dedesubturile acestei afaceri…

între iertare și dreptate

se află

discernământul.

acesta

e-mbrăcat cu hainele curate

ale sufletului.

întotdeauna,

te-ntâmpină cu steagul păcii.

pacea interioară,

e asemenea unui alint de pimăvară,

când florile prunului

par solzi de lumină 

și puiul de cerb 

 îți mănâncă

din palmă.

liniștea interioară

e un urcuș anevoios prin tenebroase furtuni;

odată atins vârful, nu mai contează asprimile vieții;

ești dezlegat de dorințe.

are o scriere luminoasă,

se poate citi-n priviri,

așa cum poți admira

adâncul apelor limpezi.

e un rotor al gândirii,

care definește in câmpul său vectorial

traiectoria faptelor bune.

Agaţã-te de TIMP, în timp ce trece,

Şi nu-l lãsa, trecând pe lângã tine,

S-aducã-n calea ta, vreo umbrã rece,

Ci zile bune, chiar de-or fi puţine!

Adunã-ţi iar puterea şi socoate

Puţinãtatea zilelor rãmase;

Gândeşte-te şi tu, cã mâine, poate,

Lãsa-vei sorţii, bani, pãmânt şi case!

Aşa cã nu mai sta pe gânduri: du-te!

Nu te-ndrepta cãtre fântâna seacã!

Grãbeşte-te şi fugi, cât poţi de iute

Şi-apucã timpul tãu, pânã nu pleacã!

Frunzele cad și mor
În vreme ce eu mă înec în dor
De timpul în care era mai ușor
Și timpul nu era așa trecător

Când eram mai, fericit
Când aveam un zâmbet pe buze
Când nu toate zilele erau așa ursuze
Când nu toate gândurile vroiau să mă acuze
Când nopțile le puteam dormii
Când norocos mă puteam numii
Când nu mă simțeam așa, rătăcit
Și acum, aici am sfârșit, în gândul asta nenorocit

Mă întreb ce înseamnă să fii un scriitor
Trebuie oare, să fii un slujitor, cititorilor?
Oare trebuie să le spui ceva jignitor?
Ca să fii luat drept gânditor?

Ce trebuie să scrii?
Ca să te citească lu-mea?
Cum reușea Eminescu de uimea?
Cum reușea Macedon-ski să arate a timpului trece-rii?

Majoritatea îmi spun că scriu frumos
Și dacă aș încerca mai tare, aș putea să fiu faimos
Dar persoana care conta, s-a opus și mi-a spus
Nu te amabala, mai coboarăți ținta, mai ai mult efort de depus

Cine sunt eu, întrebarea mi-o pun mereu
Mereu dar mai ales când dau de greu
Mă lupt cu un zmeu, cum aș putea să bat eu un semi-zeu?
Pe traseu, m-am pierdut și acum, tristețea e al meu puseu

Și acum, stau la apus
Gândindu-mă la ce s-a tot spus
Întrebându-mă dacă mai are vreun rost
Sau dacă înca mai trăiesc, doar așa, de prost.

Martor iau pe Dumnezeu

La nimeni n-am făcut rău,

Poate am păcătuit

Doar păcate mărunțele  

Că-i lumea plină de ele.

Dar cât am pătimit

Pentru  că te-am iubit.

Mă inundă câteodată

O dorință cenzurată,

Să alint  să strâng în brațe

Ființe raționale...

Neamuri ,cunoscuți ,amici

Pentru toți am loc aici

Într-un suflet mare

Încăpăror, simțitor și tare.

Sunt aptă  pentru iubire 

Pentru vis și fericire,

Chiar și atunci când vântul  bate

Ochii-s plini de duioșii.

Dese ori sunt în dilemă...

Îmi doresc așa de mult 

Raiul aici pe pământ 

Însă știu   că-i  utopie.

Îmbățiisează-mă  cu un zâmbet

Înviorează-mă cu o floare ,

De  poți ,citește-mi  în suflet

Și vezi de ce mă doare?

ȘI  zău că nu-i păcat  să mărturisești

Că mă iubești.

AM TRĂIT AEVEA

SAU POATE AM VISAT

CĂ  MERGEAM  ALĂTURI

SPRE  UN  VÂRF  ÎNALT .

ERA  GREU  URCUȘUL ,

GREU ,OBOSITOR

DAT  TU  CE  FĂCEAI  ?

TE-AI  LEGAT  DE  MINE 

C-UN  FIR  NEVĂZUT ,

ȘI  TRĂGEAI , TRĂGEAI

PÂNĂ  CE  SUS ,SUS

MĂ-AI  RIDICAT

ȘI  SATISFĂCUT  RÂDEAI ,RĂDEAI !...

Iubita mea te-am așteptat ,

Sperând co să revii 

Să vezi cărările pustii ,

Pe care ne-am jurat odată...

O dragoste adevărată .

În serile când ne găseam ,

Fremătau frunzele în ram .

Raza lunii strălucea ,

Iubita mea .

În ochii tăi de viorele ,

Se oglindeau visele mele ,

Te adoram copil cuminte ,

Furat de calde jurăminte ,

Dar te-am pierdut în ceața serii ,

Și-a ruginit frunza cărării ,

O stea din cer s-a prăvălit  ,

Iubirea noastră a murit .

Ce se întâmplă  cu nartua?

Că a deslănțuit  urgia

Apele au evadat din vaduri

Valuri uriașe cutreeră  uscatul

Cutremurile  ne deschid morminte

Poate am uitat de cele sfinte?

Omenirea e înspăimântată

Duhuri rele ne dau roată !

Cine poartă  toată vina ?

Vinovată-i  doar natura ?

Sau  oamenii au  complotat

Și au găsit un vinovat?