Reflexii în asfințit

O ploaie de amintiri s-a lăsat peste mine

Cea mai dragă... a ultimei nopți de Mai

Când îmbrățișați stăteam pe canapea la tine

Savurând Barbera și bucățele de "fromage"...

O amintire printre umbre de lacrimi și vis

Ce-mi răscolește inima și mi-o poartă-n abis

Până la margini de lume să găsească o cale

Ce duce spre tine si-a ta minunată licoare.

O amintire care tremură, dorind să te îmbrățișez 

Dar nu ești și dorul mă așează în vers

Să mai pot simți parfumul vinului în doi 

O clipă de Mai... din Mai-ul cu noi....

Am obosit să-nfrunt al tău orgoliu

Să simt în urmă-ți atâta nostalgie

Să-mi fie sufletul în doliu

Și inima-mi... hemoragie.

Am obosit să sper în "revenire"

Am obosit să tot aştept

Mi-e sufletul plin de mâhnire

Durere tainică în al meu piept.

Mi te-am bătut pe mână-n tatuaj

Să-mi amintesc de mi-o fi dor

De-al nostru tainic scurtmetraj

Frumos...incheiat..îngrozitor..

Am obosit sa mai scriu poezii

Despre-un erou nemuritor

Ce este al meu în nopţi târzii 

În vise ce la răsărit imi mor..

Acum, cand privesc in spate, la ultimul an

Ce l-am început sperând la un alt final

Așteptând să se întâmple o minune

Să ne revedem la un vin impreuna...

Azi îmi e clar ...a fost doar o nebunie

O poveste despre care mai scriu cate-o poezie.

Privesc in urmă...se simte că la mine n-ai ținut 

Doar nepăsare infinită pentru mine-ai avut.

Azi nu mai știu ce simt, nu știu ce sa cred,

Știu doar cu stiloul în cuvinte sa te creionez,

Îmbrățișarea ta îmi e inspirație,

Vinul tău, muză pentru creație...

Scriind, doar asa mai pot schimba sfârșitul 

Indulcind în acest fel trecutul,

Să uit ce mult la tine am ținut 

Să uit în lipsa ta ce mult am suferit.

De Anul Nou...nu ti-am zis un "La multi ani"

E anul când scrisul e tot ce mai am

Un alt an fără vin, fără tine...un nou început,

Anul in care femeia ce te adora...s-a pierdut

...și mi se frânge dorul

decât de mult astept

să vii o clipă..

de-o ultimă imbratișare

durerea zilnic crește

și parca nu e drept

ca ne-am pierdut în vânt

ca fumul de tigară...

Nu e agonie mai mare în astă lume,

Decât să îngropi o poveste nespusă în tine,

Să te trezești fără de aripi pe un capăt de secundă,

Rezemată de-un zid rece, de tăcere cruntă...

Să te trezești bucăți de suflet, in căutarea pierdutei primăveri 

Rezemată de-un pod înecat în lacrimi și dureri

În zadar te aduni... zarea, doliul ți-o încununează,

Locul aripilor frânte din partea stângă, încă mai sângerează....

Să te trezești fără de aripi, într-un început de sfârșit 

Ce niciodată așa, nici măcar nu l-ai gândit,

C-un pumn de vise ce n-au mai văzut lumina

Pe-o palmă de destin ce nu-și mai știe menirea.

Nu e agonie mai mare pentru sufletul din tine

Să ții departe un dor ce arde, de ochii lumii

Cu fiecare zâmbet scăpat, să te minți că ești bine

Când tu te zbați să te inalți, să scapi dintre funii...

Nu e agonie mai mare decât să-nveți inima din tine,

Că nu tot ce-și doreste, poate și obține 

Atunci când iubirea nu-i apreciată, de tăcere răpusă 

Și te trezești fără de aripi, într-o poveste nespusă...

Ades se-ntâmplă s-auzim că viața bate filmul,

Dar poate filmul e doar glasul ei tăcut.

Când umbrele subtile ale trecutului.

Revin din locul unde le-am pierdut.

O scenă, un cuvânt, o clipă de-amintire 

Șî ce cu greu ai stins începe să trăiască

Durerea pare că-și revine în simțire, 

Vrând dinadins liniștea s-o răscolească.

Și mă gândesc... Câte tăceri un om poate s-ascundă,  

Câte lumini se sting în ochii goi?... 

Și totuși...cum poate o secvență blândă

Pe toate să le-adune, fără voie, înapoi.

Și nici nu știu când reînvie în mine amintirea

Din zilele când dragă îți eram

Și-un dor pălit îți caută privirea

Dintr-o poveste ce-a rămas fără final.

Căci mi-amintesc mâinile calde

Când părul tu mi-l mângâiai

Când un sărut mi-ai dat pe frunte și Doamne!...

Cum în brațele tale mă topeam!...

Și-mi amintesc și ziua-n care

Mi-ai spus "pleacă!" cu o răceală-n glas

Și-atât de rău încă mă doare 

Cum ai ales să îți iei "bun rămas".

Încă mă bântuie ultima ta vorbă

Nu te-ai gândit că lovești fără milă,

Când nu-mi doream decât îmbrățișarea 

Și vinul să le lași ca amintire.

Uneori în miez de noapte, încă ești în mintea mea.

Te-aș mai căuta în șoapte... dar ne-ai făcut praf deja.

Tu să mă ierți că n-am putut s-ascund ce ai aprins în mine

Și cât de tare încă doare că nu mai văd a ta privire.

......................♡♡♡................... 

Inevitabil viața bate filmul fără duble, 

Fără final scris...cu actori fără regizor. 

Doar sufletul rămâne să rătăcească-n umbre

Să-nvețe să nu mai sufere nicicând de dor. 

Sufletul, pustiul strigăt infinit al libertății

Ce pulsează dorul cu strigătele captive ale ființelor ce doar pretindem să fim

Zbierăm să fim înțeleși, iubiți de întunericul ce ne îngenunchează drept-n inima

Ne mințim cu minciunii colorate și vii în cuștile de fier al sufletului nostru, că doar ni s-a părut c-am suferit, ca ne-a durut, că am trăit un sentiment mort atât de viu

Strig în tăcere căutând o cale 

Să fac parte și eu din visele tale

Trandafiri de durere rămân fără petale 

Nu m-agăț de iubiri ocazionale

Nu-mi trăiesc viața, mă pierd în vise

Toate despre tine, toate interzise,

Debusolat total caut cu disperare 

O cale să nu pierd iubirea ce dispare.....

Nu știu ce-i cu mine, parcă înebunesc,

Trăiesc un coșmar, vreau să mă trezesc.....

Blocat în spațiu timp răsăritul nu mai vine 

Blocat în spațiu timp mă gândesc numai la tine....

Cine sunt eu, dacă nu un atlas al greșelilor,

un munte de umbre care se scurg în jos,

căutând oceanul care nu există?

În piept, port o busolă stricată,

ce arată mereu spre nordul unde te-am pierdut.

Dar poate că nu te-am avut niciodată.

Inima mea este un mecanism vechi,

o oră spartă care ticăie în gol,

ca și cum timpul ar fi un secret

pe care trupul meu refuză să-l înțeleagă.

Și totuși, te caut.

În fiecare respirație, în fiecare absență,

în fiecare pas greșit care devine cărare.

Mâinile mele sunt continente sfărâmate,

insule care se scufundă sub greutatea dorului.

Ce este pielea mea, dacă nu hârtie veche

pe care universul a scris o poezie,

dar a uitat s-o termine?

Am fost cândva lumină, o stea care a uitat

că trebuie să ardă pentru a străluci.

Acum, sunt doar cenușă,

plutind într-un vânt care nu duce nicăieri.

Și tu, tu ești aerul care mă împinge înainte,

dar niciodată destul de aproape.

Oare câți pași îmi mai rămân

până la marginea hărții?

Acolo unde toate cuvintele dispar,

iar liniștea devine singurul adevăr?

Poate că într-o altă viață

voi fi o planetă fără oameni,

doar valuri și vânt,

doar ecoul unui cântec

pe care nimeni nu-l va cânta vreodată.

Dar până atunci, te port cu mine,

o rană ascunsă în geografia ființei.

Un punct mic, un detaliu pe marginea universului,

care mă definește mai mult decât vreau să recunosc.

El o sună ca disperatul

Dar apelurile sunt respinse,

Regina a părăsit regatul

Acum planurile regelui sunt compromise..

El caută răspunsuri

La câteva sute de întrebări,

Inima lui plină de neajunsuri 

Nu suportă a reginei plecări.....

O caută zi și noapte

Până și pe cele mai înguste cărări,

O caută printre strigăte și șoapte 

O caută printre sentimente și diferite stări,

O caută printre galaxii și constelații,

Întoarce stelele și planetele pe dos,

O caută printre zvonuri și conspirații

Bate toate drumurile în sus și-n jos,

Uneori o zărește din depărtare,

Dar se face nevăzută la loc,

Inima i-se umple de disperare,

Și întregului cosmos ar da foc,

Ar spulbera planetă după planetă,

Ar stinge stea după stea,

Ar redirecționa fiecare cometă 

Doar ca să se apropie de orbita ta,

Două corpuri astrale,

Fizice sau doar imaginere,

Suflete sau simple obiecte,

Perfecte sau pline de defecte,

În povestea mea suntem așa cum îmi imaginez eu........ fiecare defect poate să devină o calitate, fiecare cuvânt poate să spună o întreagă poveste, dar niciodată eu nu pot să te găsesc pe tine.

M-am săturat de ziduri ce strigă,

De glasuri ce dor, de mâini ce înving,

De nopți fără pace, de teamă ce plânge,

De timpul ce trece, dar nu mă atinge.

În casă-i tăcere, dar nu e de pace,

Cuvintele-s arme, iar liniștea tace,

Priviri ce rănesc, ca otravă în vene,

Și inima strigă: „Ajunge, destule!”

Vreau soare-n priviri și voci ce m-alină,

Să uit umbrele reci, să-nvăț să revină

O clipă de viață, un zâmbet curat,

O iubire sinceră, ce n-am visat.

Nu vreau să mă tem de pași pe podea,

Să tresar la un glas sau să-mi pierd steaua mea.

Vreau brațe ce țin, nu lovesc fără milă,

Vreau o viață de om, nu o luptă umilă.

Cine sunt eu? Sunt suflet, sunt viață,

Nu un obiect pe-o masă de gheață.

Îmi vreau libertatea, iubirea de sine,

Un colț de lumină doar pentru mine.

Așa că strig azi, cu glasul curat:

Ajunge, e vremea să fiu vindecată!

Nu cer decât dreptul la o zi cu iubire,

Să las în trecut umbrele de mânie.

Știu că ești aici, citind aceste rânduri 

Urăsc că-mi ești mereu în minte pierdut în gândurile mele 

Precum un vers dintr-un cântec 

Zău că aș avea nevoie de un descântec 

Prezența ta mă bântuie ca o fantasmă 

Aș da orice să nu-ți cad în plasă.

Mă simt folosită, aruncată ca pe o cârpă 

Lăsată deoparte 

Dar încă te port în gând în fiecare noapte 

Fiecare fărâmă din mine te vrea 

Chiar dacă știu că asta înseamnă pieirea mea.

M-am trezit din visare, cu pasii pe pământ 

Aș fi vrut să cred că am însemnat ceva, dar nu cred niciun cuvănt.

Deși am vorbit, nu știu cine ești 

Un chip ascuns sub mască, de-o nepăsare grasă.

Și totuși, mi-e dor , e ciudat recunosc 

De cum te străduiai să pari interesant 

Singura seara și caramelele amare 

Ceva atăt de mic... dar parcă nu dispare