Ce pot face eu?

Lãsãm în urmã lumea, cu tot ce-nseamnã ea

Lãsãm noi bucuria, lãsãm durerea grea.

Lãsãm posteritãţii, pe toate, cum au fost,

Pe cele meritate, pe cele fãrã rost.

Lãsãm în urmã lupta şi lacrimile ei

Şi, în vâltoarea luptei, lãsãm pe toţi acei

Ce încã poartã steagul. Pe vechii camarazi,

Ce luptã-n rând cu tine şi-i doare, când tu cazi.

Luptãm cu greul sorţii dar nu ne dãm bãtuţi

Chiar când scãpãm din mânã şi ultimii bãnuţi.

Noi ne venim în fire, ne ridicãm de jos,

Ştiind cã orice luptã, ne este de folos.

Rãmân, ştergându-şi ochii, în urmã, toţi cei dragi,

Cu care împãrţirãm merindea din desagi;

Ne despãrţim de dânşii, ei se despart de noi

Şi, sunt vãzuţi ba unii, ba ceilalţi, drept eroi.

Dacã n-aduce anul, ce clipa ne-a adus,

Dacã se-adunã ghemul şi-i încã fir pe fus,

Dacã-ţi mai vezi paltonul şi pãlãria-n cui,

Ţi-e prieten, încã, timpul. Dar, mâine, poate, nu-i!

Auzi ce vrea nãtânga de minciunã:

Ca adevãrul sã i se supunã!

Sã strige însuşi el, la lumea toatã,

Cã vorba ei, e vorbã-adevãratã!

Sã-i facã propagandã: poate, poate,

Va fi crezutã în societate,

Va fi privitã ca o mamã bunã,

De toţi, nesocotita de minciunã.

Ea-şi bagã nasu-n orişice domeniu,

În timp ce poartã-un aer grav, de geniu;

Ne prinde-n laţ şi ne nenoroceşte

Şi-n groapã ne împinge-apoi, fireşte!

Îi cere celui fãrã judecatã

Ce n-o sã poatã da el, niciodatã:

A-l aborda pe cel cu mintea-ntreagã

Şi sã-i vorbeascã-aşa, sã înţeleagã.

Mai face multe afirmaţii grave,

Sucind, în speţã, minţile firave;

Şi se pricepe, iatã, de minune,

S-argumenteze ceea ce le spune.

                           ☆

Auzi ce îndrãzneşte sã ne spunã

Cu gura ei, nãtânga de minciunã:

Cã vorba ei chiar meritã crezare

Şi cã rãmâne veşnic în picioare!

Minciuna chiar cunoaşte orice limbã,

Prin toatã lumea paşii ei se plimbã!

Ea nu se ruşineazã niciodatã,

Şi vorba ei nu meritã-ascultatã!

Există-o vreme-n viaţă când crezi că lupu-i câine,

Când nu ştii ce înseamnă să întâlneşti un leu;

Când nu ştii că otrava se poate pune-n pâine

Şi când, din orice astru, îţi faci un dumnezeu.

De-mi spui că seu-i miere şi muştele-s albine,

Şi vii cu argumente că "Da" se face "Nu",

Aş renunţa la mine, ca să te cred pe tine

Şi-aş zice mai departe aşa cum ai zis tu.

Cunosc şi şerpuirea şi gropile cărării,

C-am fost copil de casă şi tânăr eu am fost.

De tot ce poartă-n spate un semn al întrebării,

Să-ncerci a mă convinge, nu cred că are rost!

Căci focul ce se-ntinde, cu apă se opreşte,

Şi-n nefiinţă intră. Încolo... ce să zic?

Bibanul, după felul şi mintea lui de peşte,

Gândeşte că pescarul îi poate fi amic.

Întins şi rece, neprivind la noi,

Cu mâna, stând pe inima opritã,

Luându-ţi bun rãmas, pornești apoi

Spre groapa rece, gata sã te-nghitã. 

Te-ai stins, ca un cãrbune scos din foc,

Ce nu mai are-n sine vreo putere,

Cãci viaţa n-are milã chiar deloc

De cel care, pânã la urmã piere...

Plâng luncile şi pajiştea cu fragi,

Plâng holdele, plâng vãi şi plâng coline,

Plâng cei ce te cunosc şi ţi-au fost dragi,

Cãci, pentru tine, "mâine" nu mai vine.

Şi, parcã cerul tot s-a întristat

Şi toatã lumea-n jurul tãu, te plânge

Cã au venit aproape toţi din sat:

Creştini, de-acelaşi neam şi-acelaşi sânge!

Dar are milã bunul Dumnezeu,

Care a pregãtit o altã viaţã,

Creştinului. C-aşa a fost mereu,

O searã şi apoi, o dimineaţã.

Noi nu ne temem, chiar dacã murim,

Stingându-se lumina vieţii noastre!

Când se închide poarta-n ţintirim,

Se vor deschide zãrile albastre!...

Frumuseţe, frumuseţe,

Unde te grãbeşti,

De nu vrei, sub nici o formã,

Sã mai zãboveşti?

Ţi-ai luat hainele, podoabe,

Şi-ai ieşit din sat,

Ca şi când, pe toţi, deodatã,

Te-ai fi supãrat.

De cei vârstnici, fugi. Nu-ţi place

Pasul lor încet;

Şi-ţi îndrepţi privirea numai

Cãtre tineret.

Frumuseţe, frumuseţe,

Spune-mi: de ce pleci?

De ce-mi spui cã-n calea noastrã

Nu mai ieşi în veci?

Cumva... noi... pãrinţii noştri,

Ţi-am greşit ceva?

Ţi-am zis ceva ce nu-ţi place,

Sau vreo vorbã rea?

Cum de laşi plugul sã tragã

Brazde, pe ogor,

Când ştii bine cã te-adorã

Orice muritor!?

Frumuseţe, frumuseţe,

Mai rãmâi la noi,

Pânã nu vin norii sumbri

Vânt şi frig şi ploi!

Sã mai stai, sã mai întârzii,

Tare te-aş ruga!

Dar, mã tem cã n-o sã-ţi pese

Nici de ruga mea...

Mi-e dor de voi, bătrâni cuminţi

Şi sfinţi, de altădată,

Care-aţi păstrat dulceaţa-n grai

Şi inima curată!

Pe rând voi aţi plecat, pe rând

Cât ai clipi din pleoapă;

Şi ne-aţi lăsat pe toţi plângând

În cimitir, la groapă.

Iar solul morţii-a adâncit

O rană ce mă doare;

Căci mi-am dat seama ce-am pierdut,

În clipa următoare.

Un chip, lângă alt chip de lut

Trăiesc puţină vreme;

Abia dacă s-au cunoscut

Şi-ndată unul geme.

Şi locul lui rămâne gol

Şi doruri or să-l scalde,

De păsări care pleacă-n stol

Spre alte ţări mai calde.

Pe tristele morminte reci

Citesc tăcut, ce scrie:

"Ţărâna de sub crucea lor,

 Uşoară să le fie!"

Doresc, spre amintirea ta

Balanţa să se-ncline,

Să ştie cei ce ne cunosc

Cât am ţinut la tine!

Văd chipul tău şi mă opresc,

Privind un timp la dânsul

Dar trec apoi spre alte cruci,

Să nu mă-nece plânsul...

Apostolii când au aflat,

In grabă sau adunat,

Să fie cu maica lui,

Maica Domnului.

Azi măicuța noastră sfântă,

Maica Domnului Iisus,

Sa înălțat astăzi la ceruri,

Ne veghează ea de sus.

Ea se arată mereu,

Vede cît este de greu,

Se roagă la Dumnezeu 

Cu noi este tot mereu.

Măicuța eu te iubesc,

Totdeauna îți doresc 

Să fi cu noi tot mereu,

Să te rogi la Dumnezeu.

Primește mă și pe mine,

La rugăciune cu tine,

Veci de veci mi-ai ajutat,

Mulțumescuti nencetat.

Luna de pe cer

Este un adevărat mister

Mai mereu ne însoțeşte

Şi de sus ea ne priveşte

Stelele mister aparte

Luminează-n ppnă noapte

Un albastru larg aprins

Ce formează un cuprins

Soarele e mîndru tare

Luminează-n ziua mare

Ne-n călzeşte , ne topeşte

Doar ploaia îl opreşte

Fulgeru e o putere

Atunci cînd ploua el se cere

Şi un sunet mare BUM

Tunetu e mai nebun!!!

Aşa departe stã înţelepciunea

De gândul oricãrui nepãsãtor!

Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã

Şi mai lipitã coada, de topor.

El nu e deranjat defel, sãracul,

Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.

Ba-i mulţumit, având stimã de sine

Şi zice cã aşa e felul lui...

Nu are nici mustrãri de conştiinţã,

Cã pierde-atâta vreme în zadar

Ci, din pocalul firii, socoteşte

Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.

Îşi vânturã secundele, de-a dreptul

Şi crede c-are vreme, berechet,

Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã

Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...

Mă privea prin geam o fată 

După chipul meu pictată,

Ce-mi întinse o mână,

Să ne pierdem în grădină.

Acolo unde odată 

Copilăria mea toată 

O resimt ca prin vis;

Frânturi din paradis.

Unde poveștile nespuse 

Din timpuril demult apuse,

Prind viață peste noapte,

Învăluindu -ne cu șoapte.

Fermecați sorbim din ele,

Împletim din flori mărgele,

Alergăm prin iarba deasă,

Mușcând din para zemoasă.

Pe craca nucului cărunt 

Ne spunem câte -un jurământ;

Să nu știrbim vreodată 

Piesa de noi jucată.

Să purtăm în noi magia 

Și vie-n amintiri scânteia 

Trăirilor de neuitat,

Pe unde am cutreierat.

O haină veche și uzată cât vârsta mea
Îmbrac în grabă
Și peste toate un șal
De mine croșetat cândva
Cu multe noduri strâns legate.
În oglindă să privesc
Nu-i timp, nici vrere nu-i
Sunt riduri pe tâmplă ,
Ascunse sub bor de pălărie largă
Iar buzele îmi sunt nerujate.
Așa cum sunt, sunt o clipă de infinit
O solitară printre mulțime
Și am să plec să caut fericirea
Sau un derdeluș
Pe care alunecă amintirea.

……………………………………………………

Nemulțumit de mine
Și de ținuta mea, cățelul
Companionul zglobiu și  credincios
Mușcă lesa și nu vrea să mi-o dea,
Nu vrea nici să mă-nsoțească..

……………………………………….

Eu singură m-am regăsit
Printre  copii îmbujorați
Din caruselul cu becuri  colorate
Timpul înghețat îmi curge prin vine
Zilele mi le transform în ani
Sub șuvoiul  nopții vârsta se  ascunde.
Zâmbesc și îmi zâmbește
Un copil prin ani fugar
Iar clipa din infinitul din mine
De coaja unui copac se lipește.
Cățelul, șalul mi-l trage
Se joacă zglobiu, credincios
În timp ce amintirea îmi vorbește.

Cândva, o femeie cu parul blond,iti va apărea în cale

Nu o întrebi cum e viața ei

Nici ea pe tine,

O vei vedea aranjată la volan,ducându-și pisica la veterinar

Se va uita o secundă ,Acea secundă în care..nu te mai recunoaște,

Nici acea noapte plină de sărutări,Și nici paharul cu vin..ce de dor îl mai scuturi.