Lirism Calamburic

Doamne, de ii certi pe unii, 

Fa-i sa simta ca-s copii

Sa-si revina-a doua zi,

C-au gresit, si-or s-o mai faca

Pana ce or sa Te vada.

Nu le lua speranta toata,

Nu ii pierde, nu le lua

Tot ce ii mai tine-asa

O zi, doua, poate trei

Poate cativa ani, de vrei

Sa se bucure de ei

De ei insisi si de cei

Far' de care nu sunt ei

Ca s-or duce in desarta,

Si-i pacat de viata, toata

Viata celor ce le-ai dat'

Sa se simta impacati, 

Impliniti si bucurati

Ca-s iertati, si ca-i mai ierti

Sa se curete de ele, 

De pacatele mai grele

26.11.2021 10:08 Vineri, Polonia

(Avem să credem că timpul se oprește–

pentru niște clipe,

ființa nu crede că îmbătrânește–

apoi, un semn de agonie: ea nu mai trăiește...)

Printre adunătura de capete proaste–

colcăie misterul;

pățania trăită de comunitățile noastre–

refuză să-și poarte colierul...

Îl poartă însă alții și spart, doar să-l știe–

lumina din el tot nu licărește;

și-n neagra închisoare umplută cu pietre–

 mai caută altele, caută prostește...

Să fie mai mult decât întăia dată–

și tot așa și înainte;

într-o zi adaugă, într-alta se pierde–

nici lumina nu se mai vede...

Se adună apoi la statuia cea mare–

a unui posibil creator;

își întind mâinile fără rușine–

spre a se îndeplini dorința unui muritor...

Se desprinde uscată și rămurica dulce–

borcanul refuză să se umple,

culese au fost aromele mai bune–

și efectul lor plăcut va trece...

(Îi chinuie să treacă și de viața asta–

mai grea sau mai ușoară,

nu mai contează fapta lumii bune,

e demult uitată... îngropată...)

Doamne nu iți reproşez
Si tot din ce-ai făcut îmi place
Dar, ce bine ar fi fost
Auzul să mi-l pui văz
Si pleoapa  gura care tace.

Doamne, aripi să-mi fi pus
În mâna care se zgârceşte
Și sufletului să-i  dai
Clipele de odihnă
În corpul ce nădăjduieşte.

Doamne nu îţi reproşez
Ajunge! Mi s-a dat de toate
Văzul  fără  de pleoapă,
Buzele  cu mult  venin
Şi sufletul rece cetate.
Doamne nu îți reproșez.

Între cei patru pereți

Negru gând, taie prin fum,

"Ce sunt oameni deștepți?

De ce ne fac scrum?"

Prin fum, durere și țipete-n amurg

Scriu pe aste foi murdare,

Stihuri ce din inimă-mi curg

Stihuri negre, oarecare.

Bate agale-n al meu piept

O suspiciune arzătoare,

"De ce e omul deștept,

O dezamăgire care doare?"

1. Ațintiți îmi sunt ochii asupra lui

Și cum sclipirea din ochi nu mai există:

Jumătate este, jumătate nu-i

Inima-mi bate, mă uit prin fața-i tristă...

2. Aruncat pe câmp, lângă rând mari de mașini,

A murit stupid, jumătate...doar carne a lăsat,

Ce contează că trăim? și noapte, întuneric și lumini,

Realitatea-i doar în capul nostru, cine mai-nțelege ce a existat?

3. Sfârâind în tigaie, încinsă se aude:

O bucată de ceafă, suculența țâșnind.

Vezi doar foamea din stomac, și-n schimb auzi laude;

Nu sânge, nu țipete, dureri din curtea bunicilor venind.

4. Suntem oameni, nu suntem carne și sânge!

Suntem animale, da, dar oare Dumnezeu ne va primi?

Când viața ciclu-și urmează: fărâmă, celulă și pântece

Ne ducem, nu ne-ntoarcem, pentru ce ne-om istovi?!

5. Și totuși, ce sens gestul lui l-a avut?

Să demonstreze c-a sfârșit neînțeles...

Mă uit la ochii larg deschiși, oare l-a durut?

Să știi că te-ai sfârșit pe un câmp de șes...

6. Și că-n vâltoarea vieții consumând noi suntem

Tăind, măcelărind, înghițind, defecând

Carne, sânge, mai în sânge! să ne-aduceți vrem

Urând, invidiind, răzbunând, omorând...

7. Carne și sânge, pentru suflet mai e loc?

Uitându-mă la el mă-ntrebai, dar oare, ce sunt eu?

Un trup, o formă, o ființă sau deloc,

Un fost, un va să vină, un acum, niciodată sau mereu?

8. Că sufletul este din carne și sânge, în schimb

Îl tai, îl spânzuri, îl îndoi, îl crești, îl mistuiești

Cu patima fizică, cu stres, durere, neajunsuri, îl plimb

Din bine în rău, din tristețe în fericire, oare-l miluiești?

Nu te teme de grecul, ascuns printre dune,

Așteptând vreo chemare, dinspre Troia să sune,

În vuiet de valuri șoptindu-și anume,

Al fiilor număr și-al soțiilor nume...

Sub praful acesta, de timp și cenușă,

Stau veacuri de ură, pândind după ușă,

Broboane de sânge picurând din țepușă,

Dușmănia firească dintre om și căpușă.

Dacă știi undeva, spre apus vreo cărare,

Mai departe de umbre, mai aproape de soare,

Îndârjitelor neamuri, părăsite-n uitare,

Tu arată-le calea, dă-le drum de scăpare.

Dă-le brânci peste margini zăvorâte-n minciună,

Printre ere de fum, ce s-au scurs fără urmă,

Peste cruci fără noimă, răstignite-ntr-o doară,

Vechi poeme de-amor pregătite să moară.

Spune tu fără frică, adevărul nebun,

Ca un înger ce doarme, într-o țeavă de tun,

Adevărul acela din cana cu vin,

Cu o aripă ruptă, înotând în sarin.

Nu te teme de grecul ascuns după dună,

De săgeata grăbită ce-ți vine din urmă,

Dacă știi undeva, vreun popas pentru turmă,

Izbăvește-o de lupii păstori și de ciumă.

Ca plecând de la Troia, acasă cu bine,

Să privești înapoi, înspre țărm la Ahile,

Peste vârfuri de lance, rezemat de un scut,

Ai făcut ca și ceilalți, ce era de făcut.

N-am fost mințit de mic cu moși
Eram mic copil,m-am prins
Că mama ascundea cadouri
Lânga pomul nostru aprins 

Fără moș doar crăciunița
Lânga pomul cu ghirlande 
Unde ascundea când dulciuri
Fie un fruct sau câte-o carte

Nu purta cu ea desagi 
Nu venea la noi cu sacul
Ne doream un singur lucru
Să fim unul lângă altul

N-a fost bătrânul ăla vesel
Care cică purta roșu'
Ne doream de mici copii
Crăciunița și cu moșu'

Era timp de sărbătoare 
Roș-aprins,dar nu de sânge
Sângeram pe dinăuntru
Când vedeam ca mama plânge

Bătea drumuri lungi știu bine
Zăpezi mari și fără reni
Aducea crăciunu-n casă
Și zâmbeam în alea vremi

Nu voiam multe deloc
Nu voiam să umple coșul
Voiam doar să-și amintească
Și de noi odată moșul

Voiam să știe și el nenea 
Noi micuți stăteam grămadă
I-am fi dat noi lui cadouri
Doar să vină să ne vada

N-a venit nici într-un an
Însă nu ne explicase
De copii am înteles
C-a rămas la alte case

Și de-atunci micuț mi-am zis 
Mi-am promis-o ca nebunul
Când cresc o să-mi iau un ren 
Să-i aduc în dar Crăciunul

Crăciunița fără moș
E povestea lor,nu drama
Pentru noi și fără reni
Tu ai fost Crăciunul,Mama