Într-o mică călimară

Iluzie

Dimineața nu avea soare. Cerul era de un alb uniform, iar lumina difuză venea din toate direcțiile în mod egal, fără să existe o sursă vizibilă. Mergeam pe o stradă lungă, pavată cu piatră veche, iar la fiecare pas auzeam ecoul clar al propriilor picioare, deși în jur nu se zărea nicio altă persoană.

Clădirile de pe marginea drumului se schimbau continuu, fără ca tranziția să poată fi sesizată pe moment: o casă simplă devenea o bibliotecă, biblioteca se transforma într-o gară pustie, gara într-un parc, iar parcul revenea la forma acelei prime case în care intrasem la început.

Am privit structura și am zâmbit scurt:

— De data asta nu mă mai păcălești.

Am împins ușa și am intrat. Înăuntru spațiul era complet gol, lipsit de mobilierul aristocratic sau de ruine; singurul obiect existent era o oglindă foarte înaltă, așezată în centru. M-am apropiat de ea. Reflexia mea din sticlă nu îmi imita mișcările, ci rămânea complet nemișcată. Apoi, silueta din oglindă a ridicat încet mâna și a arătat spre spatele meu.

M-am întors imediat. Ana stătea în picioare lângă intrare. Purta aceeași rochie albă, iar în mâini ținea buchetul alcătuit din flori variate și un con de cedru. Chipul îi rămânea mai departe ascuns de lumina orbitoare din jur.

— Ești reală?, am întrebat-o.

A râs încet, cu aceeași voce lină:

— Dacă mă poți întreba asta, atunci nici tu nu știi dacă ești.

În aceeași clipă, pereții casei s-au dizolvat complet, iar spațiul s-a deschis într-un câmp nesfârșit. Anotimpurile coexistau simultan în direcții diferite: într-o parte era vară plină, în alta ningea cu fulgi mari, în depărtare cădea ploaia, iar deasupra unui deal din apropiere frunzele de toamnă se roteau în aer fără să atingă pământul.

Ana a pornit înainte prin câmp, iar eu am urmat-o. Privind în jos, am observat un detaliu straniu: pașii ei nu lăsau nicio urmă pe pământ, în timp ce tălpile mele lăsau amprente clare.

— De ce când tu mergi nu sunt urme, dar la mine sunt?, am întrebat-o.

Ana s-a oprit și s-a întors spre mine:

— Pentru că tu încă aparții lumii care uită. Eu aparțin lumii care își amintește.

Înainte să pot cere o explicație, în fața noastră a apărut lupul alb. De data aceasta nu era singur: în jurul lui alergau siluete transparente de lupi, ca niște reflexii mișcătoare pe suprafața unei ape.

Lupul masiv s-a apropiat și s-a așezat exact între noi doi. Ana și-a pus o mână pe capul lui lat, iar eu am făcut la fel, atingându-i Blana albă. În acel moment de contact, dualitatea dintre realitate și percepție a devenit clară: locurile, faptele și creaturile puteau fi reale sau simple reprezentări, însă un singur element rămânea constant — prezența Anei la capătul fiecărei schimbări.

Ne-am oprit acolo, în mijlocul câmpului unde toate anotimpurile existau în același timp, lăsând căutarea răspunsurilor deoparte.

Găsit-am într-un sertar acoperit de praf

O poză veche, cu colțurile roase:

Tata la douzeci de ani, curat,

Cu privirea blândă și sfioasă.

Zâmbește simplu către aparat,

Purta o cămașă ce-i stătea bine,

Cu gulerul drept și deșelat,

În care timpul parcă se ține.

Pe fundal se vede doar un gard

Și un colț de casă înnoită,

Unde florile-n lumină ard

Și lumina tace adâncită.

Se simte-n poză un aer cald,

O grijă nevăzută, tainică, tăcută,

Cu o mână încet stătea pe gard

Și o vorbă bună ce din umbră cântă.

Privesc la el și înțeleg ușor

Că bucuria din ochii săi senini

Nu era doar un vis rătăcitor,

Ci rostul unei vieți fără de spini.

Și-l văd așa cum a fost mereu,

Cu fruntea senină, cu pasul domol,

Purtând în tăcere drumul greu,

Dar lăsând în urmă pasul plin, nu unul gol.

Siguranța

Mă aflam cu Ana pe o alee lungă, mărginită pe ambele părți de construcții vechi, dărâmate. În locul clădirilor de altădată rămăseseră doar grămezi mari de piatră, moloz și ziduri prăbușite. Pășeam alături de ea pe drumul prăfuit. Eram amândoi îmbrăcați simplu, în haine obișnuite, și ne îndreptam spre un teren din apropiere unde urma să ne jucăm, un loc unde eram doar noi doi.

În timp ce mergeam pe lângă ruine, Ana s-a întors ușor spre mine și m-a întrebat ce planuri am. I-am răspuns direct, fără să stau pe gânduri, că nu am niciun plan și că tot ce îmi doresc este să fiu cu ea. Auzind aceste cuvinte, vocea ei a căpătat un ton cald, trădând o stare de bucurie pură, chiar dacă, oricât încercam să privesc spre ea, chipul îi rămânea complet nedefinit și imposibil de distins.

Deodată, liniștea aleii a fost întreruptă. Din neștiut a apărut în mare viteză un autoturism Sedan, un model Citroën cu o caroserie ce semăna izbitor cu un Renault Talisman. Fără să frâneze, mașina s-a izbit violent direct într-un zid masiv de beton de la marginea drumului. Am rămas amândoi pe loc câteva secunde, fără să reacționăm. În urma impactului, caroseria Citroënului nu s-a boțit absolut deloc, rămânând intactă, în timp ce zidul de beton s-a crăpat adânc pe toată suprafața lui.

Ușa mașinii s-a deschis și din ea a coborât un bărbat. La fel ca în cazul Anei, trăsăturile feței lui erau complet încețoșate, ascunse privirii. S-a îndreptat spre noi și ne-a strigat să urcăm de urgență în autoturism. Nu înțelegeam despre ce pericol sau urgență era vorba, însă am ascultat îndemnul și am urcat amândoi pe banchetă.

În secunda în care ușile s-au închis, realitatea din jur s-a dizolvat. Ne-am teleportat instantaneu într-un alt spațiu, un teritoriu ciudat ce semăna cu o groapă uriașă de excavare. Locul era copleșit de o cantitate imensă de obiecte împrăștiate peste tot: mormane de cărți, haine strânse în mănunchiuri, componente electronice, periferice de calculator și tot felul de alte echipamente abandonate.

În mijlocul acestui relief straniu a apărut o altă figură feminină. Era o fată vizibil mai mare decât noi, lucru evident atât după înălțime și conformația fizică, cât și după vocea mai matură. Cu toate acestea, chipul ei rămânea la fel de ascuns ca al celorlalți. Fata s-a apropiat de bărbat și a început să discute cu el.

Noi doi stăteam mai departe, la distanță, rămânând complet tăcuți și privind în jur. Zgomotul de fundal și depărtarea făceau ca dialogul lor să fie greu de urmărit, însă o singură frază a ajuns clară și limpede până la noi: fata îl întreba despre starea noastră, iar bărbatul i-a confirmat că transportul s-a efectuat în deplină siguranță și că noi doi suntem în siguranță acolo.

În noaptea rece, dintr-o dată mută,

Singurătatea-și lasă amprenta,

Iar liniștea, de nimeni pricepută,

Apasă greu, mărindu-și violența.

Dar când tăcerea devine presiune,

Din cerul mut o ruptură se cască,

Iar din furtună, cu sfântă tărie,

Urletul ăsta începe să nască.

Se frânge noaptea-n cioburi de lumină,

Iar tunetul prin bezna orbilor trece,

E un protest al minții fără vină,

Un freamăt sfânt ce sparge piatra rece.

Rămâne tăcerea să spele pământul,

Când tot ce-a fost greu începe să cadă.

Prin noapte se stinge treptat numai vântul,

Lăsând doar un urlet angelic să ardă.

Nimic din ce e scris nu e minciună,

Când cuvântul cere din trecutul meu;

Ea adună din umbră și din greu,

Iar gândul pur în noapte îl cunună.

Nu torn cerneală rece pe hârtie,

Ci dau o cale formei din abstract;

Fiecare cuvânt devine pact,

O urmă ce-n tăcere o să vie.

Se arde mintea-n focul ei primar,

Dar din cenușă ideea se ridică;

Nu mai există dubiu, nici o frică,

Când gândul e trecut prin al său jar.

Trăiești prin vers când forma e deplină,

Iar autorul tace în fundal;

Penița trece un drum vertical,

Din ardere spre pura ei lumină.

sfredelind stabilopozii

valurile

se prind de balustrada falezei.

liniște!-

tot strigă pescărușii,

florile de gardenia

cântă!

    Ieri pe strada am zărit 

    Un cățel mic,mic.

    Însă,tare îmi era frica,

   Ca sare și mă mănâncă.

  Însă micuțul de el,

  Cauta că sa se joace.

  Era alb și pufos

  Si cu un năsuc frumos.

De ce te grăbești copile 

Când acum e cel mai bine 

Vrei să crești mare mai iute 

Și ceri vrute și nevrute 

Ai mâncare,ai căldură,

Ai și tată, ai și mumă 

Dar nu prețuiești deloc 

Viața asta de boboc.

Viața frumoasă de-acum

N-o mai întâlnești nicicum 

N-ai grija zilei de mâine 

Că n-ai cu ce lua o pâine.

Trec anii fără să -ntrebe 
 

Și te treci fără de vreme.

Acum nici o grijă n-ai 

Decât joacă, mofturi,trai

Căci părinții fac ce fac

Să-ți fie mereu pe plac .

Singura ta datorie 

E să înveți o meserie 

Mergi la grădiniță, școală,

Și crezi că e o corvoadă.

Acum viața e ușoară 

Și nu simți cum timpul zboară 

Și de vrei și de nu vrei 

O să treacă anii tăi,

Trec anii copilăriei 

Ca și floarea păpădiei.

Te trezești tătic,

Și atunci ai vrea să fi mic.

Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.

Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.

Am niste pere,

sunt cam rebele.

o comunitate au format,

apoi le-am mancat.

Dupa ce le-am inghitit,

m-au intrebat de ce le-am mancat.

le-am zis ca am poftit.

Această minunată copilărie,

cât aș vrea să nu se mai termine,

dar într-un final toți ajungem mari,

și trecem prin multe schimbări,

în mintea noastră suntem tot copii,

dar...s-a dus sezonul de jucării .

de Panait Mirela