Într-o mică călimară

Ne-am adunat în două jumătăți

Ca două vase sparte pe-același mal,

Păstrând în noi aceleași vechi păcate,

Împărțiți egal în acest joc fatal.

Jumătate din mine te mai strigă-n noapte,

Te caut printre pliurile de pernă și noroi,

Iar cealaltă jumătate își caută dreptate

Și-ți numără tăcerile ce cad între noi.

Iubirea noastră n-a fost niciodată

Doar cer senin sau numai un abis;

A fost o rană dulce, de-o potrivă luată,

Un strop de viață și-un sfărâm de vis.

Ne-am dat atâta cer, dar ne-am dat și tihnă,

Ne-am înghițit cuvântul, ne-am băut veninul,

Și-am stat de-atâtea ori în aceeași lumină

Așteptând să ne despartă tot pe-amândoi destinul.

Și astăzi ne-mpărțim la fel, în mod cât mai firesc:

O jumătate de dor, o jumătate de uitare,

Încă te urăsc pe jumătate... încă te iubesc,

Iar despărțirea asta n-are nicio-mpăcare.

Frica nu e o ezitare. E o plagă infectă, bătută în carne de fiecare dată când un ignorant și-a deschis gura ca să scuipe pe viața mea.

Nu s-au mulțumit să se dea la o parte. Au vrut să se simtă zei pe seama mea. I-am văzut cum își trăgeau hainele mai aproape, cum își strâmbau fețele de parcă aerul din jurul meu era otrăvit. „Stai mai departe, să nu mă molipsești.” „Mă mănâncă pielea lângă tine.” Se purtau ca niște animale speriate de propria lor umbră, dar cu tupeul de a se crede superioare. Au râs, au făcut glume ieftine și s-au bucurat ca niște șacali: „Ce bine că o are el, norocul nostru.”

Iar cea mai mizerabilă dintre toate — „Cum de te mai ține Dumnezeu pe pământ?” Câtă mizerie sufletească să ai ca să-i spui unui om că n-are dreptul să respire?

Cuvintele astea nu s-au pierdut în aer. S-au înfipt ca niște ancore ruginite. Frica mea de azi nu e că sunt eu slab. Frica e scârba și furia că, dacă îmi deschid sufletul, voi da peste alt ticălos care abia așteaptă să calce pe mine. E o gardă ridicată din ură pentru ignoranța lor.

Ei au crezut că mă îngroapă sub râsete și judecăți. Dar s-au înșelat. Ei au rămas doar niște reptile pline de cruzime, iar eu sunt încă aici, cu toată durerea mea turnată în cuvinte care acum îi arată exact așa cum sunt: niște monștri care s-au hrănit din suferința altuia și care poate încă o fac.

Am primit la început o pecete pe corpul de lut,

O linie frântă în palme, un drum ne-nceput,

O umbră ce trage de pași spre pământul tăcut.

Și m-am întrebat în nopți fără capăt și stele:

E un blestem scris de vremuri pe oasele mele?

Sau poate e piatra pe care un meșter o sapă,

Să scoată din ea o lumină ce nu se arată?

Căci dacă e doar un blestem, sunt un rob în lanțuri legat,

Un simplu spectator la un joc ce mi-a fost dictat.

Dar dacă e drumul spre sine, destinul meu pur,

Atunci din durere pot fura un contur,

Din noapte pot scoate un cântec, din piatră un zbor,

Și pot fi arhitectul propriului dor.

Nu soarta decide ce sunt, nici zbuciumul ei,

Ci focul ce arde discret în spatele ochilor mei.

O rană deschisă e-o poartă prin care privesc

Spre tot ce e veșnic, adânc și ceresc.

Nu știu dacă cerul mi-a dat o pedeapsă sau un dar,

Dar pun pe hârtie tot ce am ars pe altar.

Și-n fiecare cuvânt ce-l aștern, tot mai plin:

Transform un blestem greu de dus... în destin.

Acolo unde timpul își pierde a sa măsură,

Și umbra din tăcere își leapădă chipul greu,

Se deschide o poartă spre-o tainică noapte pură,

Unde nu mai există nici capăt, nici Dumnezeu.

Stelele cad ca frunzele pe-un drum fără de margini,

Iar gândul aleargă prin cosmos,ca  un vultur rănit,

Căutând printre veacuri și-n vechile lor dogme arse,

O frântură de taină dincolo de infinit.

Nu-i frig, nu-i lumină, nu-i viață și nici moarte,

Ci doar o tăcere adâncă, un cântec oprit din zbor,

Și simți cum tot universul se pierde într-o altă carte,

Unde sufletul-slugă devine brusc creator.

Dacă-ți lași pașii să treacă de pragul cel de taină,

Vezi cum lumea se topește în pulbere de vis,

Și îmbraci pentru vecie o nevăzută haină,

În tăcerea albă, sfântă, dincolo de "Infinit".

De-aș putea da timpul înapoi,

Să repar greșeala făcută în trecut,

Aș șterge și păcatul cel mai greoi

Ce l-am pus eu însumi pe-al meu trup.

De-aș putea schimba pașii ce i-am lăsat

Pe cărarea care mă ducea în gol,

Aș schimba macazul și-aș lua de la început,

Să încep de la zero fără ocol.

De-aș putea preface-n flăcări scrumul

Și să-nvăț să iert pe cei ce m-au rănit,

Căci oricine greșește în viața asta scurtă,

Privind la ce-a fost și ce a devenit.

De-aș putea aduce în vechiul prag

Pe cei dragi plecați mult prea devreme,

I-aș strânge la piept cu atâta drag,

S-alung din casă orice teamă, din orice vreme.

De-aș putea opri o clipă timpul

Să nu treacă grabnic și nedrept,

Aș lăsa iubirea să dea impulsul

Și liniștea să se așeze-n piept.

De-aș putea... dar timpul e un munte

Ce nu se clintește-n fața mea,

Așa că merg înainte, fără să privesc pe punte,

Primesc tot ce-a fost... vrea inima, ori nu vrea.

Mi-a dat în palmă-o scândură veche

Și-un creion simplu, cu miez de grafit,

Mi-a arătat cum se-ascultă-n pereche

O lume-n care el s-a oprit.

„Aici e pragul,” mi-a spus cu glas blând,

„Aici e brazda, iar colo e drumul...

Să nu te pierzi când lumina s-a stins

Și peste casă se-așterne fumul.

Privește-n vale, spre vechea fântână,

Unde bunicii lăsat-au ecou,

Să ții mereu lemnul  în a ta mână

Și să reiei totul, zilnic, din nou.

Să știi să bați în scândură bine,

Să nu te temi de un vânt că-i prea greu,

Că tot ce-am fost și ce port eu în mine

Va crește-n mersul tău și mereu.

Nu-i lesne drumul pe lume, copile,

Când toate se schimbă,  vin și se duc,

Dar ține minte-n greoaiele zile:

Rădăcina adâncă nu se duce pe uluc.”

Nu mi-a lăsat nici argint, nici palate,

Ci-o palmă bătută de vreme și fier,

Și-o hartă-n tăceri adevărate,

Să știu să m-adun când mă pierd.

Și-acum, când trec anii prin fața mea oarbă,

Și-n palme simt brazda ce-ncepe să crească,

O viață-i prea scurtă s-o poți limpezi toată,

Dar lasă-mi-o, tată, o hartă curată.

Vechime de 10 ani 

 Îngerul meu păzitor

Tare mult îmi este dor

Sa mă rog, frumos la el

Fiind dar a lui Dumnezeu

Dar acum am crescut mare 

Am și eu o disperare

Fiindcă lumea asta judeca 

Îngerul acum, ajută! 

Cu el nu îmi este greu 

Darul meu de la Dumnezeu

Și îl iubesc mult prea mult 

Când ne da o sărutare

El ne iubește mult 

Chiar daca am greșit

Plângând, el ne-a ajutat 

Și lacrimile ni le-a luat

Cu el nu îmi este teamă

Am nevoie de o strigare

Dumnezeu frumos vorbește 

Și îngerului poruncește 

Pe mine să mă facă bine 

Sa aibe grija de mine 

Nimic sa nu mă doară

Și să stau frumos la școală

Îngerul mereu mă ajută 

Și plângând el tot o face 

Că știe că mult îmi place 

Și mai știe că-l iubesc 

Sufletul eu îl deschid 

Și nimic nu va mai zic 

Că deja e mult prea mult 

S-a încheiat și nu mai spun

Eu v-am zis

Cât am putut

Data viitoare

O sa scriu mult mai mult 

Inima să vă strălucească

Sufletul sa vă zâmbească

Eu aici vă las in pace 

Că nu mai am inspirație 

Ingerul meu🙏🏻
de Stoica Alessia Karina

Am o nouă prietenă,o cioară,

Am găsit-o printre flori.

Udă in roua din zori,

Avea ruptă o aripioară

Nu mai credea c-o să zboare.

E însetată, nemâncată, cine știe,

De când șade nevăzută accidentată

Pare un pui, fără mamă , fără tată

Pe cine bietul pui așteaptă?

I-am vorbit pe limba mea,

Se pare că mă înțelegea,

Se lasă dusă în casă,

I-am spus că-i bine așa

Nu o să-i cer nici o chirie

O fac doar din prietenie.

E deșteaptă, s-a resemnat 

Nu mai speră la zburat,

Se mișcă puțin prin casă

Când o chem, vine la masă

Apoi cârâie ceva, o fi de bine?

Îi răspund:ești mic și înstrăinat

Dar eu sunt prietenul tău devotat...    

Poezii !

Ochi cuminți, nevinovați,

Scotocesc în jur mirați,

Taine noi nedeslegate ,

Și-o dorință arzătoare

Să ajungă cât mai curând 

Om mare!!!!!!

           ---------

Azi, nu plâng 

Sunt băiat mare

Iau luminiță din soare,

Mamei vreau să-i bucur viața

Ochilor să-i spulber ceața.

        --------

Este o vamă peste care 

Nimeni  și nimic nu trece

Câți nu încearcă s-o deslege

Are poarta ferecată 

Și a ei cheie aeuncată.

       --------

E mister nedeslegat

Unde sufletul a înoptat ?

Unde în cer pe ce orbită ?

Este raiul mult râvnit ?

Când în viață așa mult am suferit ?

Mașina mea-i mititica,

Roțile mereu se strica 

Are și un motoraș,

Parca-ar fi un greieraș.

Tăticul meu, deși are,

O mașină mult mai mare 

Ea se strică tot mereu,

Fiindcă umblu eu la chei.

Tăticule sa mă ierți 

Te rog că sa nu mă cerți 

Credeam că mașina ta 

Are-o cheie că a mea.

Oricât de surprins ai fi de-adulți

Din postura de copil

Niciodată nu tânji, puiuț

Să devii ce poate nu vei vrea să fi 

Poate pare că e bine

Să te uiți de-aici de sus,

să imiți ce ți s-a spus

Rămâi pur, duios şi dulce

Într-o lume de adulți,

Într-o lume de reci umbre

Sunt mulți, atât de mulți acum

Atei, păgâni, ca nişte clovni bizoni 

Doar aparent ei par plăpânzi 

Însă prezentul o confirmă

Sunt toți doar nişte lei leproşi

Dar tu! copil curat ca un izvor de munte

Atât de crud, atât de cald,

atât de iubitor de toate!

Rămâi te rog neînfricat

Rămâi aşa cum mi-ai fost dat

Doar fii...mereu aşa cum eşti,

Doar fii... mereu copil curat!

De aş putea să te îngheț

Să te păstrez cât se cuvine

Sperând că va veni o nouă lume

După sfârşitul celei vechi

Să pot să te dezgheț copile

Ca tu să fii ce astăzi eşti

Şi tot aşa să fii şi mâine

Dar fără ei

atei, păgâni si lei leproşi

Rămâi aşa cum mi-ai fost dat

Doar fii...mereu aşa cum eşti,

Doar fii... mereu copil curat!

Marius Ene, UK, 23:30

Veselie si iubire impartaseam cu ea,
Nu era tristete dar nici ura,
Lucrurile rele, parca disparusera,
De demult, tare de mult,
In alta casa s-au dus!