Punctul de fugă

Nu port coroană de lumini cerești,

Nici aripi mari de aur și de soare,

Sunt doar o umbră-n drumul ce-l croiești,

Un înger stins ce n-are zbor în cale.

Aripile mi le-am ars de mult în vânt,

Când am ales să cad și să cobor,

Să merg cu voi, aici, pe acest pământ,

Și să-mi ascund în piept un vechi fior de dor.

Mă uitați des când drumul vi-e curat,

Și mă strigați doar când vă doare spatele,

Dar eu rămân același, neplecat,

Chiar dacă-n cale mi-au căzut păcatele.

Am ochiul treaz în noaptea voastră grea,

Păzesc tăceri ce nu mai au cuvinte,

Și port în palme-o lacrimă de stea

Pentru tot ce-a fost... și nu mai minte.

Nu-mi plângeți mila, nu cer iertare sus,

Mi-am dat veșmântul alb pe voi și pe pământ,

Și duc în spate tot ce mi s-a pus,

Un înger căzut... bătut de vânt.

Într-o mică călimară,

Așezată la fereastră,

Picătura de cerneală

Visează la lumea noastră.

Când stiloul o atinge,

Ea pe foaie scrie-ndată:

O poveste cu o pisică

Și o zână minunată.

Sare-un A, un B se-ncurcă,

Un C râde-ntr-un copac,

Iar un D mai somnoros

Face nani într-un lac.

Toate literele cântă

Și se prind în horă mare,

Iar cerneala din peniță

Lasă urme de culoare.

Iar când noaptea o să vină

Peste sat și peste drum,

Picătura-n călimară

A adormit liniștită acum.

Des stau noaptea și privesc

Steluțele cum strălucesc

Dar în gând arde o întrebare

"Steluță, pentru ce tu strălucești așa tare?"

Una spune de iubire,

Alta pentru fericire

Una ca să lumineze calea,

Ca să vezi în drum cărarea.

"Dar tu ai steluța ta?" mă întrebase una

"Eu am steluța mea și aceea este mama"

Ea e unica în viață care la greu nu mă lasă

M-a învățat de mic copil, tot ce trebuie să știu

Ea nu este doar o stea, ea este însuși viața

Pentru mama orice aș face, doar mereu să strălucească

Căci ca mama nu-i nici una ca să fie stea întruna

Deci eu am steluța mea și aceea este mama.

Realitatea nu bate la ușă.  

Intră cu bocancii,  

răstoarnă masa  

și-ți cere chirie pentru podeaua  

pe care te-a trântit

Adevărul nu vindecă.  

Doar aprinde lumina  

când încăperea e plină de sânge  

și nimeni nu mai poate spune  

că n-a văzut.

Ni se vând aripi  

celor care n-au pâine,  

libertate celor supravegheați,  

speranță celor obosiți —  

cu plata în rate  

și dobândă pe viață.

Iar omul?  

Omul învață să zâmbească  

în timp ce numără pierderile,  

să numească „alegere”  

drumul rămas deschis  

după ce toate celelalte au fost zidite.

Nu există sens ascuns  

în fiecare rană.  

Unele răni sunt doar răni.  

Unele morți — doar sfârșituri.  

Unele tăceri — oameni  

care n-au mai avut putere să strige.

Și totuși, dimineața vine.  

Nu fiindcă lumea s-a făcut mai bună,  

ci fiindcă timpul nu are milă  

nici măcar de disperare.

Ne ridicăm.  

Nu frumoși.  

Nu învingători.  

Doar încă aici —  

cu praful ei pe haine  

și cu un adevăr între dinți:

că uneori a trăi  

nu înseamnă să speri,  

ci să nu lași lumea  

să-ți explice de ce  

n-ai dreptul să mai fii om.

Stau cu penița oprită deasupra unei foi albe,

Ca deasupra unei mări liniștite în amurg,

Acolo unde gândurile nu mai au nevoie de vorbe,

Și unde toate furtunile din mine în sfârșit se scurg.

E starea aceea rară în care cuvântul se sfiește,

Și tace mai mult decât toate metaforele spuse-n vânt,

Un fel de lumină curată care pe suflet se odihnește,

Și-mi dă pacea pe care n-am mai aflat-o pe pământ.

Am căutat atâta timp rima perfectă, tăioasă,

Să zgârie timpul, să lase urme adânci în metal,

Dar acum înțeleg că poezia cea mai frumoasă

E cea care respiră-n tăcere, dincolo de orice mal.

E starea de spirit în care te uiți la o frunză ce pică,

Și vezi tot universul rotindu-se lin în zbor,

Fără nicio grabă, fără nicio aspră frică,

Doar cu un dor blând, cald și trecător.

Așa că las ultima rimă să doarmă pe buze uitate,

Și nu o mai scriu, o las să plutească-n apus,

Căci unele lucruri rămân mult mai adevărate

Atunci când le ții în tăcere... și nu le mai spui nicicum.

Promisiunea 

Mă plimbam fără o țintă anume pe aleile înguste ale unui parc întins, cufundat într-o liniște deplină. Copacii înalți, cu coroane bogate și verzi, își întindeau ramurile peste drum, neatinși de vreo urmă de uscăciune sau degradare. Totul în interiorul parcului părea neatins de timp. În schimb, dincolo de limitele acestui spațiu verde, prin deschiderile dintre frunzișuri, se zăreau clădirile orășelului — multe dintre ele masive, cu fațade din piatră tăiate de crăpături adânci, lăsând să se vadă aceeași amprentă a părăsirii.

Am continuat să pășesc pe aleile pietruite, auzind doar pietrișul mărunțit sub tălpi. Pe măsură ce avansam, aleile s-au ramificat, ducând spre o zonă mai deschisă, amenajată cândva ca spațiu de joacă. Echipamentele din jur arătau părăsite, iar puțin mai departe de ansamblul principal, la marginea unui pâlc de copaci, se afla un scrânciob vechi, solitar. Era o structură simplă din lemn și fier tăcut, decolorat de trecerea anilor.

Pe scândura de lemn a acelui scrânciob ședea Ana, îmbrăcată în rochia ei simplă. Stătea nemișcată, privind spre pământ.

M-am oprit pentru o secundă, apoi am reluat mersul spre ea. Când am făcut ultimii pași, sunetul pașilor mei pe pământul bătătorit a făcut-o să-și ridice ușor capul. M-a văzut și s-a ridicat imediat în picioare. Deși chipul îi rămânea mai departe imposibil de distins, învăluit într-o umbră difuză ce refuza să dispară, ochii ei de culoarea rubinului adâncit în maro mă priveau fix, reflectând o strălucire clară în lumina neutră a parcului.

S-a apropiat câțiva pași de mine și s-a oprit la mică distanță. Când mi s-a adresat direct, în vocea ei subțire și lină se simțea o nuanță vizibilă de agitație și nerăbdare, dar împletită în mod straniu cu un calm profund:

— Vlad, unde ai fost? Te-am așteptat tot timpul ăsta... să nu mă mai lași singură niciodată.

Cuvintele ei au rămas suspendate în aerul nemișcat al parcului. Am privit-o fără să fac vreo mișcare bruscă, simțind cum greutatea acelei promisiuni nerostite încă se așeza între noi, în timp ce în fundal scrânciobul vechi rămânea complet nemișcat sub umbra copacilor.

"Cum vă puteți aduna 

cele o mie de fragmente 

a fiecărei persoane?"

Transfigurare-

semințele țărănii 

îmbracă sufletul.

Pendula a stat. E miez de tăcere, 

În camera neagră peretii s-au strâns,

Oglinda e-o baltă de mări si durere, 

În care si umbra, de frică, a plâns.

Nu-i nimeni pe stradă, doar becuri ce mor,

Sclipeste asfaltul ca solzi de balaur 

Suntem prizonieri într-un lung coridor.

lar timpul e-un rug fără flăcări de aur.

Sub piele pulsează un râu de cărbune,

Cuvintele grele se sfărâmă-n dinti 

Nimic nu mai este, nimic nu se spune,

În templul lăsat fără de sfinţi.

E noaptea eternă, e negrul deplin, 

O pânză de păianjen pe inimi s-a pus; 

Bem în tăcere un pahar cu venin 

Privind cum si ultimul soare-a apus.

Se lasă toamna calmă peste crengi,

În tușe de aramă și de aur,

Iar timpul cerne umbre pe poteci,

Lăsând luminii ultimul tezaur.

O ploaie fină bate în ferestre,

Dar printre nori un soare cald se-arată,

Se scrie-n codri o nouă poveste,

Cu fiecare frunză scuturată.

E o melancolie pretutindeni,

Un somn ușor ce prinde-ncet pământul,

Dar printre cețuri prinzi raze de argint,

Purtate-n zbor, cum le dictează vântul.

Și noi privim prin zările aurii,

Cum trece anul, simplu și solemn,

Păstrând o caldă pace în priviri

În fața unui timp tăcut, de lemn.

" Acum ridic

un fluture mort

fără machiaj"

Sfredelind dezmierdările 

din priviri,

timpul, în galop.

Ploaia și vântul sunt ace de gheață,

Ce scormonesc în gânduri vinovate,

Împăcărea-i doar o mască pe o față,

În umbra unei lumi deșarte.

O rază de soare, palidă și rece,

Se stinge-n sufletu-mi ca un prohod,

Mugurii speranței, înainte de-a trece,

Pocnesc a gol, într-un absurd exod.

Plimbă-ți mâna prin păru-mi răvășit,

Suntem  doi spectri sub cerul plumburiu,

Într-o primăvară cu gust de sfârșit,

Unde tot ce înflorește e, de fapt, pustiu.

Să spele ploaia, ca un râu de leșie,

Veninul gândului ce ne-a otrăvit,

Această „înviere” să ne fie

Doar începutul unui final nesfârșit.

Să ardem clipa în tăceri de smoală,

Vântul să urle ce noi n-am rostit,

O primăvară eternă și goală 

Mormântul în care ne-am rătăcit.

umbra s a lasat ca intr un pustiu abis

cerul era negru, sufletul meu stins

astept o schimbare,un moment distins

dar viata de-o potriva e de nedescris

ascunzi tristetea intr un zambet absurd

o sa ajung oare sa ma scufund?

deascupra lumii,dedesubt in stratul cel mai profund

ascult tristetea si suferinta in care ma afund

uit cum e sa fii liber, sa gandesti

nici nu stiu cum e sa iubesti

sa ai pe cineva pe care nu vrei sa l parasesti

sa simti si sa nu te mai opresti

asa trist sa arate viitorul meu

patat de un trecut ca soarta unui ateu

condamnat la o viata de evreu

sa vreau liniste si singuratate mereu

sa nu mai cred in nimeni si nimic

sa uit cum era sa fii dornic

sa faci bucurie din ceva mic

lipsit de orice straniu inamic

trece timpul, trec anii, trece viata

mi am pierdut oare toata tineretea

cautand idealul, calmand setea

visand la maret fara sa mi pierd demnitatea

intr un pat stau mototol

pare plin paharul vietii dar e gol

nu reusesc sa mi gasesc un rol

in piesa universului sunt doar un discipol