Pacea ta, dorul meu
Am vrut să-ți scriu mai înainte,
Nu e ca și cum aș regreta că nu ți-am scris.
Regret că n-am trecut prin ale tale brațe în toate zilele
Să te simt lângă mine tot mai mult, viu să te mai fi prins…
Oh,bunicule te duci deja spre ceruri
Sau poate că erai de mult în drum către Dumnezeu…
Chiar dacă a trecut puțin timp îmi este dor de tine
Te-aștept să ne întâlnim pe patul tău moale,să ne revedem cu bine chiar dacă asta-i greu.
Am să mă gândesc la tine când soarele apune,
Mai ales când o să răsară și îmi va atinge fața lin.
Am să mă gândesc cum ale tale mâine
Îmi vor mângâia sufletul , mă vor calma și mă vor sfinți.
Peste trei zile sufletul tău va pleca sus de tot.
Aș vrea să-l trag la mine înapoi și să-l păstrez…
În trei zile îți va bate ultimul clopot
Și ți se va rosti la căpătâi ultimul Crez.
Te văd cu mâinile pe piept, palid și cenușiu,
Mi-e greu să cred că te văd murind încet,
Mi-e greu să cred că nu te voi mai vedea printre noi,căci nu mai ești viu,
Sper să nu îmi simți interiorul bocet.
Sper că nu vei duce dorul rândunicii tale
Fiindcă aceasta îți va duce un dor apăsător , cumplit.
Am să-ți duc dorul ,bunicule,și am să-ți scriu
Chiar dacă n-ai să vezi din nou, chiar dacă totul s-a sfârșit.
Sunt fericită,fiindcă știu chinuiala unui om bolnav.
Sper ca Dumnezeu să-ți facă cale-n rai,
Să te cheme la El în ceruri cu glasul Său suav,
Sper să te ierte chiar dacă ai fost păcătos, căci credință-aveai.
Mi-a fost greu să-ți văd călătoria,
Mi-a fost așa milă să te văd cu frică de spitale
Și tot aici să ajungi, în final să-ți pierzi memoria
Și să nu mai poți ieși pe picioarele tale.
Sper că îți vei aminti mereu de mine oriunde te-ai afla cu sufletul
Căci trupul îți va zace adânc în pământ.
În gândul tău cred că se află regretul
Fiindcă tu ai spus tot ce ai avut de spus, dar eu n-am avut cuvântul.
Mi-ai lăsat un testament prin a ta voce,
În timp ce te vedeam nepuntincios ai spus totul, mi-au dat lacrimile
Am să îți văd curând numele scris pe o cruce
Și,încet,încet se vor împrăștia lumile noastre…
Категория: Стихи о смерти
Все стихи автора: Irina Patraș
Дата публикации: 22 января
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 336
Стихи из этой категории
Cirque diabolique
Culorile se întuneca si
circul se termina,
Morala spectacolului e
subconștientului lumina.
Trecutul e ca si începutul unui vis,
menit sa fie uitat.
Va rămâne in gând doar ce merita
cu adevărat păstrat.
Un început nou, camuflat intr-un
final dureros.
Un gând masochist îmi schițează
chipul curios.
Poezia îmi e armura si
singuratatea strategie,
Toamna in sufletul meu e
in completa armonie.
Am confundat razele de soare
cu misterul romantic,
Nu știu câți au murit ca sa fie
totul așa dramatic.
Mi-au luat zâmbetul neștiind ca
am o parte întunecată.
De realitatea crunta nu ma
voi lasă înșelată.
Bunatatea e scumpă si am
plătit exagerat.
Nu te poți încrede in frumos si colorat!
Am zis sa fiu lumina,sa împac
eu lumea rea.
Gestul nu se oglindește si
asta face viața grea!
Ma retrag in lumea mea si le trimit vedere,
In adâncul sufletului meu
nu e vorba de durere.
Ma las purtată de sentimente fie bune,
fie rele.
Le însir in versuri ce ma
ajuta in zile grele.
Inchid ochii si ne visez iubiți
la marea neagră,
Intr-un timp când îmi spuneai
ca îți sunt draga.
Aveai bune cu venin si
veninul era dulce,
Un sărut inocent putea răstigni o cruce.
M-am trezit din somn adânc
si acum începe aventura.
Nu ma las captivă de ceea ce se
simte ca tortura.
Realitatea m-a mințit si pare
a fi ceva făcut!
Planetele nu s-au aliniat perfect
atunci când m-am născut.
As vrea sa dau de vina dar sunt
o fire optimista,
Ma folosesc de rău,
e o calitate mai sinistra.
Sper ca versurile mele sa fie
răspuns la întrebări.
Ceva drăguț si rece,
pentru a dragostei serbări.
tata
intro zi de toamna cand
aveam doar saрte anisori
nu stieam ca asa va fi
va рleca de рrintre noi
a рlecat taticul meu
intro groaрa intunecata
linga gard la cimitir
fara sa scoata o soaрta
mama mia zis ca tata doarme
si se va trezi curind
eu рe mama o redeam
si asteрtam langa mormint
asteрtam sa se trezeasca
sami mai sрue vorbe dulci
nimeni no sa ne desрarta
asa credeam eu рe atunci
au trecut doar noua ani
da рarca a trecut o vesnicie
nam reusit atunci
sai sрun sa mai ramie
acum el e un inger
un inger рazitor
care ma invatat de toate
si no sal uit chiar daca mor
Unde moartea întârzie
Unde moartea întârzie eu mai vin, să te găsesc
Printre liniştea eternă care tremură în pini,
Printre acele ce-n ghemuri năucite se uncesc
Şi mă leagă şi pe mine să mă prind cu rădăcini.
Eu mă las să cad pe spate ameţit de plânsul ierbii.
Glasul tău pe la ureche îmi foşneşte ca un vânt,
Dar abia-i spre desluşire, căci s-aud cum saltă cerbii,
Lovind aprig şi fierbinte cu copita în pământ.
Şi tresar, că dintr-o frică c-aş putea să fiu trezit,
C-aş putea să uit cărarea către locul fermecat,
Unde moartea întârzie, amăgind un ceas grăbit,
Să mă-ntoarcă -n amintirea ce de tine m-a legat.
Cuvinte-n moarte
Când luna-nchide pleoapa
Suferinței arzătoare...
În seri de vară, cand soarele moare,
Mi-e săpată groapa.
Cimitir de stele, un sicriu
Așteaptă, s-arunci o pată.
Culoarea să ia drept pradă
Nemărginitul gri pustiu.
Sunt incă viu în el.
Aștept ochiul să mi-l deschizi,
Privirea să mi-o aprinzi.
Să nu te sfiești de fel.
Intră-n gând, străbate... pe mine
Și lasă-mă, printre rândurile tale
Să mă pierd ca într-o vale,
Unde tot ce-i rău, acum e bine.
Fii vântul ce frunzele-mi adie,
Stârnește focul cel dintâi.
Cuprinde al meu căpătâi,
Și dă-mi sărutări. O mie.
Să ne-nălțăm în amurg.
Două flori spre stele,
Uitând de suspinele grele
Ale ceasurilor care curg.
Ori doi aștrii-n cer,
Ce se ating cu a lor lumină.
Nu-i păcat, si nu-i nici vină
Sa fim eterni... Atât, eu sper.
Singur
Dulce floare-a copilăriei,
Ce-mpreună cu tine-am crescut
Veștejește-ntra sufletului murdărie,
Din clipa-n care te-am pierdut.
Amândoi dormeam la margine de râu,
Sau prin lanuri aurii de grâu
Și-obișnuiam să privim către stele,
Iar acum ești printre ele.
Mereu în gând te voi avea
Plângând sub luminata stea,
Și tot acolo-am să rămân
Până ne vom revedea.
Iar dacă nu va fi așa,
Înseamnă c-asta ne-a fost soarta:
Să fim singuri pe vecie
Fără nicio bucurie.
mi-am consumat viața trăind
Clopotele bat în disperare,
cerul sângeriu se scurge-n
pământul crăpat; a Iadului-liberare...
Demonii se-nalță și aleargă,
oamenii cerșesc o clipă viața:
În noroi-și topesc speranța...
Adulți a căror viață-i muncă,
Copiii ce vor să crească și
Bătrâni plictisiți de viață...
Moartea se-nalță pe munți;
ei imploră-o amânare:
n-au știut trăi atare...
Dar Moartea-o lege are
și-o limbă înțeleasă de viață,
netrăită de oameni...
La umbra pomului arzând privesc
cum totu-n jur se-ncheie
și-un nou drum se-ivește...
Surprinsă, Moartea-ntreabă:
”Viață de la mine nu ceri?
Muritor ingrat ce ești!”
„Nu, răspunsei aumuzat;
Te-aștept de mult să vii,
Căci mi-am consumat viața trăind!”
Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;
iar eu mor râzând
c-am știut ce-i viața!
Cirque diabolique
Culorile se întuneca si
circul se termina,
Morala spectacolului e
subconștientului lumina.
Trecutul e ca si începutul unui vis,
menit sa fie uitat.
Va rămâne in gând doar ce merita
cu adevărat păstrat.
Un început nou, camuflat intr-un
final dureros.
Un gând masochist îmi schițează
chipul curios.
Poezia îmi e armura si
singuratatea strategie,
Toamna in sufletul meu e
in completa armonie.
Am confundat razele de soare
cu misterul romantic,
Nu știu câți au murit ca sa fie
totul așa dramatic.
Mi-au luat zâmbetul neștiind ca
am o parte întunecată.
De realitatea crunta nu ma
voi lasă înșelată.
Bunatatea e scumpă si am
plătit exagerat.
Nu te poți încrede in frumos si colorat!
Am zis sa fiu lumina,sa împac
eu lumea rea.
Gestul nu se oglindește si
asta face viața grea!
Ma retrag in lumea mea si le trimit vedere,
In adâncul sufletului meu
nu e vorba de durere.
Ma las purtată de sentimente fie bune,
fie rele.
Le însir in versuri ce ma
ajuta in zile grele.
Inchid ochii si ne visez iubiți
la marea neagră,
Intr-un timp când îmi spuneai
ca îți sunt draga.
Aveai bune cu venin si
veninul era dulce,
Un sărut inocent putea răstigni o cruce.
M-am trezit din somn adânc
si acum începe aventura.
Nu ma las captivă de ceea ce se
simte ca tortura.
Realitatea m-a mințit si pare
a fi ceva făcut!
Planetele nu s-au aliniat perfect
atunci când m-am născut.
As vrea sa dau de vina dar sunt
o fire optimista,
Ma folosesc de rău,
e o calitate mai sinistra.
Sper ca versurile mele sa fie
răspuns la întrebări.
Ceva drăguț si rece,
pentru a dragostei serbări.
tata
intro zi de toamna cand
aveam doar saрte anisori
nu stieam ca asa va fi
va рleca de рrintre noi
a рlecat taticul meu
intro groaрa intunecata
linga gard la cimitir
fara sa scoata o soaрta
mama mia zis ca tata doarme
si se va trezi curind
eu рe mama o redeam
si asteрtam langa mormint
asteрtam sa se trezeasca
sami mai sрue vorbe dulci
nimeni no sa ne desрarta
asa credeam eu рe atunci
au trecut doar noua ani
da рarca a trecut o vesnicie
nam reusit atunci
sai sрun sa mai ramie
acum el e un inger
un inger рazitor
care ma invatat de toate
si no sal uit chiar daca mor
Unde moartea întârzie
Unde moartea întârzie eu mai vin, să te găsesc
Printre liniştea eternă care tremură în pini,
Printre acele ce-n ghemuri năucite se uncesc
Şi mă leagă şi pe mine să mă prind cu rădăcini.
Eu mă las să cad pe spate ameţit de plânsul ierbii.
Glasul tău pe la ureche îmi foşneşte ca un vânt,
Dar abia-i spre desluşire, căci s-aud cum saltă cerbii,
Lovind aprig şi fierbinte cu copita în pământ.
Şi tresar, că dintr-o frică c-aş putea să fiu trezit,
C-aş putea să uit cărarea către locul fermecat,
Unde moartea întârzie, amăgind un ceas grăbit,
Să mă-ntoarcă -n amintirea ce de tine m-a legat.
Cuvinte-n moarte
Când luna-nchide pleoapa
Suferinței arzătoare...
În seri de vară, cand soarele moare,
Mi-e săpată groapa.
Cimitir de stele, un sicriu
Așteaptă, s-arunci o pată.
Culoarea să ia drept pradă
Nemărginitul gri pustiu.
Sunt incă viu în el.
Aștept ochiul să mi-l deschizi,
Privirea să mi-o aprinzi.
Să nu te sfiești de fel.
Intră-n gând, străbate... pe mine
Și lasă-mă, printre rândurile tale
Să mă pierd ca într-o vale,
Unde tot ce-i rău, acum e bine.
Fii vântul ce frunzele-mi adie,
Stârnește focul cel dintâi.
Cuprinde al meu căpătâi,
Și dă-mi sărutări. O mie.
Să ne-nălțăm în amurg.
Două flori spre stele,
Uitând de suspinele grele
Ale ceasurilor care curg.
Ori doi aștrii-n cer,
Ce se ating cu a lor lumină.
Nu-i păcat, si nu-i nici vină
Sa fim eterni... Atât, eu sper.
Singur
Dulce floare-a copilăriei,
Ce-mpreună cu tine-am crescut
Veștejește-ntra sufletului murdărie,
Din clipa-n care te-am pierdut.
Amândoi dormeam la margine de râu,
Sau prin lanuri aurii de grâu
Și-obișnuiam să privim către stele,
Iar acum ești printre ele.
Mereu în gând te voi avea
Plângând sub luminata stea,
Și tot acolo-am să rămân
Până ne vom revedea.
Iar dacă nu va fi așa,
Înseamnă c-asta ne-a fost soarta:
Să fim singuri pe vecie
Fără nicio bucurie.
mi-am consumat viața trăind
Clopotele bat în disperare,
cerul sângeriu se scurge-n
pământul crăpat; a Iadului-liberare...
Demonii se-nalță și aleargă,
oamenii cerșesc o clipă viața:
În noroi-și topesc speranța...
Adulți a căror viață-i muncă,
Copiii ce vor să crească și
Bătrâni plictisiți de viață...
Moartea se-nalță pe munți;
ei imploră-o amânare:
n-au știut trăi atare...
Dar Moartea-o lege are
și-o limbă înțeleasă de viață,
netrăită de oameni...
La umbra pomului arzând privesc
cum totu-n jur se-ncheie
și-un nou drum se-ivește...
Surprinsă, Moartea-ntreabă:
”Viață de la mine nu ceri?
Muritor ingrat ce ești!”
„Nu, răspunsei aumuzat;
Te-aștept de mult să vii,
Căci mi-am consumat viața trăind!”
Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;
iar eu mor râzând
c-am știut ce-i viața!
Другие стихотворения автора
Primul capitol al nostru
Povestea noastră are un început ciudat, căci ne-am plăcut, nu ne-am vorbit, ne-am certat, nu ne-am mințit, ne-am despărțit în sensul în care n-am mai vorbit. N-am crezut vreodată că voi renunța la conceptul nostru de “iubire prietenească”.
Am vrut doar să te las,să te las singur singurel,pierdut în a ta viață și în ale tale gânduri, așa că te-am lăsat.
Era luna iulie, mijlocul verii. Am ajuns să vorbim din nou , chiar dacă am continuat să vorbesc ca orice adolescentă din zilele noastre, cu mai multe persoane simultan.Cheia este comunicarea, nu-i așa? Cel puțin așa am crezut în acel moment, mintea mea copilărească de acum un an sau doi nu se pliază cu gândirea mea de acum.Aș fi vrut să fi scris aceste inscripții încă de atunci ,ca să pot analiza ce cuvinte trăsnite aș mai fi scos eu pe botul meu de rață mută.
Sinceră să fiu, nici nu mi-aș putea imagina gândurile mele de atunci.Doar gândindu-mă mă apucă o retragere involuntară de la suprafața pământului, parcă mai degrabă aș prefera să zbor doar să nu mai aud gândurile și sunetele,orice fel de sunete, cântece,sunete ale naturii și așa mai departe.
Revenind la subiect, realizez cât de repede a trecut timpul, cât de mult s-a schimbat relația dintre noi și cât de mult îmi lipsești. Aș fi încercat să vorbesc cu cineva despre aceste aspecte,dar cine își va irosi timpul ascultându-mă sau înțelegându-mă. Poate că ar exista multe persoane care ar putea să își irosească timpul pentru mine, însă tot n-am să apelez la prieteni pentru tine.Glumesc doar.
E trist că trebuie să distrug atâtea sentimente doar pentru a te lăsa măcar o zi în liniște.Mă întreb de ce trebuie să te las acum, de ce nu când voi muri ori când vei fi plecat cu muncă?Nu aș vrea să te las nici acum, și nici atunci. Crezi c-am să pot eu rezista fără prezența ta îndelungul zilelor ce vor urma?Nici nu mă mai pot gândi la altceva, în capul meu răsună întrebarea “De ce am plecat unul de lângă celălalt?”. Mă nedumeresc și mă neliniștesc singură, dau palpitații inimii și stres minții.
Memoria mea ușor, ușor,îmi devine prietenă, chiar dacă mi-a fost dușman toată viața; îmi amintesc cum și ce s-a întâmplat între noi de ne-am separat. O entitate necunoscută a apărut între noi și ne-a împărțit, ne-a transpus înapoi la singular. Problema este că această entitate a fost bacterie. Ne-am îmbolnăvit, și n-am mai putut scăpa de ea nici cu antidoturi și nici cu medicamente naturiste.
Bolnavi noi fiind, ne‐am carantinat , ne-am izolat față de lume, chiar față și de noi. Am găsit un leac băbesc care a funcționat, dar Dumnezeu a vrut să ne testeze dragostea unul pentru celălalt și din nou ne-am separat.
Departe de mine însămi
M-am trezit într-o dimineață pe la patru jumate,
Cu ochii plini de lacrimi și inima-n păcate,
O boală-n mine arde,
Neputința mă bate,
Și necunoscutu-mi șoptește că sunt nepregătită.
Unde e eu cea din trecut?
De ce s-a risipit în norii cenușii ai toamnei?
M-a alungat mai departe.
M-a dat afară.
Nu a vrut să mai fi putut.
Plâng.Plâng , dar cu ce folos ?
Din ce pricină trece timpul meu?
Trec și nu-mi vindec sufletul,
Îmi las doar cicatrici,
Adânci ca un ocean secetos.
Sper că mă-nțelegi,sper că nu mă consideri pierdută,
Sunt doar o adolescentă
Care încearcă să trăiască
Într-un distinct mod decât cel normal.
Am zile în care consum alcool,
Dar nu-s alcoolică.
Am zile în care nici nu mănânc,
Dar da, sunt anemică.
Încerc să renunț la vicii.
Să fii anemic e un lucru groaznic.
Personal,simt cum corpul mi-e preluat
De o identitate necunoscută.
M-am plictisit de acel sfat:
"Ia și mănâncă!"
Ei cred că e așa ușor să o faci,
Dar când ajungi să fii în situația de față
Realizezi că e chiar greu.
Dezamăgirea apare când nu reușești
Și îți e din ce în ce mai rău...
Mama mea
Of...Mama mea cu ochii blânzi
Un foc profund în mine-aprinzi.
Mă tem că vei îmbătrâni?
Că într-o zi nu vei mai fi.
Mergi doar pe unde vrei
Și știu că ai alte idei,
Dar vreau să-ți dăruiesc
Un simplu te iubesc...
Aștepți să mă căiesc ,
Să nu mă-npotmolesc.
Am să-ți cer ceva
Ce nu vei observa.
Știu c-am greșit mereu,
Dar uneori e greu
Și vreau să-ți cer acum
Iertare oarecum.
Doar tu știi tot despre mine ,
Mereu mă vei susține ,
Pentru asta-ți mulțumesc
Și copilul tău eu mă numesc.
Ai încercat, te-ai străduit
Pentru-n viitor mai strălucit
Și-ai salvat viețile noastre
Trecând pe mările albastre.
Pentru o veșnicie
Simt că nu mai pot.
Simt ca am mii de emoții înăuntrul meu.
Emoții care vor să iasă afară .
Vor să se simtă și ele libere ca un nou născut…
Ți-aș cădea la picioare,
Ți-aș săruta mâinile și buzele.
Parcă ești o zeiță căzută din ceruri ,
Arăți mai mult a viitoarea mea soție.
Te văd cu cunună pe frunte ,
Într-o rochie albă de mătase
Făurită cu cea mai mare grijă
De cele mai frumoase mâine.
Ți-aș închina toate florile,
Aș face orice să te văd fericită,
Cu chipul senin, deloc tăcută,
Să te văd frumoaso zburdând pe câmpie .
Nu știu să mă exprim de la emoții.
O-i fi eu considerat un nebun
Că se-aude că dorm prin cârciumi.
Da’-ți promit că-s fecior bun ,
Trăiesc ca-n sânul lui Avram.
Inimii nu i se poate porunci
Să te iubească mai târziu ,
Să se gândească mai puțin la tine.
Ea știe să refuze ,
Ea nu dorește să nu te mai știe,
Ea vrea să rămâi aici pentru-eternitate.
Pentru-o veșnicie dacă ar fi.
Ultimul buchet de viorele
În fiecare noapte sunt binecuvântat de viorele,
Sub fiecare asfințit se află strălucirea lor de altădată,
Însă, când mă uit în buchetul mâinilor mele, pătruns de viorele,
Ochii îmi cad asupra unui mic spin.
Ghimpele îmi străpunge palmele,
Sângele meu ia miros de vin,
Iar când privesc din nou, ochii îmi joacă feste.
[...]
Apar dintr-o dată mii de viorele îndesate în râul sanguin.
În timp ce mă sting, încerc să simt mireasma florilor,
Petrec ultimele mele clipe mirosind parfumul îndulcegător al viorelelor,
Suflu tot mai încet... Cred că a sosit timpul...
Cred că a sosit timpul să plec...
Îmi ești defectă
Îmi ești defectă
Cu toate pălăvrăgiile tale
Nu ești deloc atentă
Pe unde s-o iei, pe care cale…
Mă enervezi,e-un toxic amurg
Dar îmi ești viață
La fiecare ceartă lacrimi îmi curg
Lacrimi șiroaie îmi curg pe față.
Vai,Doamne , dar te iubesc
Și chiar și defectele tale ar vrea
Să le deosebesc.
Să-mi schimbe starea…
Când râzi,mi se topește sufletul
Simt că suntem doar noi
Și așa voi deveni poetul
Care te va scrie în mii și mii de foi…
Capul mi-e umplut de tine
Și buzele mele încă îți simt gustul
Își fac apariția întrebările străine
Am să-ți mai ating vreodată trupul?..
Voi mai fi la fel chiar dacă viața
îi va da o șansă vocii interioare ?
Voi mai trece eu vreodată ceața
care-mi stă la picioare ?
Atâtea întrebări fără răspuns
Tot ce știu e că te admir
Te admir că încă nu m-ai străpuns
Că încă nu m-ai trimis în “cimitir”.
Primul capitol al nostru
Povestea noastră are un început ciudat, căci ne-am plăcut, nu ne-am vorbit, ne-am certat, nu ne-am mințit, ne-am despărțit în sensul în care n-am mai vorbit. N-am crezut vreodată că voi renunța la conceptul nostru de “iubire prietenească”.
Am vrut doar să te las,să te las singur singurel,pierdut în a ta viață și în ale tale gânduri, așa că te-am lăsat.
Era luna iulie, mijlocul verii. Am ajuns să vorbim din nou , chiar dacă am continuat să vorbesc ca orice adolescentă din zilele noastre, cu mai multe persoane simultan.Cheia este comunicarea, nu-i așa? Cel puțin așa am crezut în acel moment, mintea mea copilărească de acum un an sau doi nu se pliază cu gândirea mea de acum.Aș fi vrut să fi scris aceste inscripții încă de atunci ,ca să pot analiza ce cuvinte trăsnite aș mai fi scos eu pe botul meu de rață mută.
Sinceră să fiu, nici nu mi-aș putea imagina gândurile mele de atunci.Doar gândindu-mă mă apucă o retragere involuntară de la suprafața pământului, parcă mai degrabă aș prefera să zbor doar să nu mai aud gândurile și sunetele,orice fel de sunete, cântece,sunete ale naturii și așa mai departe.
Revenind la subiect, realizez cât de repede a trecut timpul, cât de mult s-a schimbat relația dintre noi și cât de mult îmi lipsești. Aș fi încercat să vorbesc cu cineva despre aceste aspecte,dar cine își va irosi timpul ascultându-mă sau înțelegându-mă. Poate că ar exista multe persoane care ar putea să își irosească timpul pentru mine, însă tot n-am să apelez la prieteni pentru tine.Glumesc doar.
E trist că trebuie să distrug atâtea sentimente doar pentru a te lăsa măcar o zi în liniște.Mă întreb de ce trebuie să te las acum, de ce nu când voi muri ori când vei fi plecat cu muncă?Nu aș vrea să te las nici acum, și nici atunci. Crezi c-am să pot eu rezista fără prezența ta îndelungul zilelor ce vor urma?Nici nu mă mai pot gândi la altceva, în capul meu răsună întrebarea “De ce am plecat unul de lângă celălalt?”. Mă nedumeresc și mă neliniștesc singură, dau palpitații inimii și stres minții.
Memoria mea ușor, ușor,îmi devine prietenă, chiar dacă mi-a fost dușman toată viața; îmi amintesc cum și ce s-a întâmplat între noi de ne-am separat. O entitate necunoscută a apărut între noi și ne-a împărțit, ne-a transpus înapoi la singular. Problema este că această entitate a fost bacterie. Ne-am îmbolnăvit, și n-am mai putut scăpa de ea nici cu antidoturi și nici cu medicamente naturiste.
Bolnavi noi fiind, ne‐am carantinat , ne-am izolat față de lume, chiar față și de noi. Am găsit un leac băbesc care a funcționat, dar Dumnezeu a vrut să ne testeze dragostea unul pentru celălalt și din nou ne-am separat.
Departe de mine însămi
M-am trezit într-o dimineață pe la patru jumate,
Cu ochii plini de lacrimi și inima-n păcate,
O boală-n mine arde,
Neputința mă bate,
Și necunoscutu-mi șoptește că sunt nepregătită.
Unde e eu cea din trecut?
De ce s-a risipit în norii cenușii ai toamnei?
M-a alungat mai departe.
M-a dat afară.
Nu a vrut să mai fi putut.
Plâng.Plâng , dar cu ce folos ?
Din ce pricină trece timpul meu?
Trec și nu-mi vindec sufletul,
Îmi las doar cicatrici,
Adânci ca un ocean secetos.
Sper că mă-nțelegi,sper că nu mă consideri pierdută,
Sunt doar o adolescentă
Care încearcă să trăiască
Într-un distinct mod decât cel normal.
Am zile în care consum alcool,
Dar nu-s alcoolică.
Am zile în care nici nu mănânc,
Dar da, sunt anemică.
Încerc să renunț la vicii.
Să fii anemic e un lucru groaznic.
Personal,simt cum corpul mi-e preluat
De o identitate necunoscută.
M-am plictisit de acel sfat:
"Ia și mănâncă!"
Ei cred că e așa ușor să o faci,
Dar când ajungi să fii în situația de față
Realizezi că e chiar greu.
Dezamăgirea apare când nu reușești
Și îți e din ce în ce mai rău...
Mama mea
Of...Mama mea cu ochii blânzi
Un foc profund în mine-aprinzi.
Mă tem că vei îmbătrâni?
Că într-o zi nu vei mai fi.
Mergi doar pe unde vrei
Și știu că ai alte idei,
Dar vreau să-ți dăruiesc
Un simplu te iubesc...
Aștepți să mă căiesc ,
Să nu mă-npotmolesc.
Am să-ți cer ceva
Ce nu vei observa.
Știu c-am greșit mereu,
Dar uneori e greu
Și vreau să-ți cer acum
Iertare oarecum.
Doar tu știi tot despre mine ,
Mereu mă vei susține ,
Pentru asta-ți mulțumesc
Și copilul tău eu mă numesc.
Ai încercat, te-ai străduit
Pentru-n viitor mai strălucit
Și-ai salvat viețile noastre
Trecând pe mările albastre.
Pentru o veșnicie
Simt că nu mai pot.
Simt ca am mii de emoții înăuntrul meu.
Emoții care vor să iasă afară .
Vor să se simtă și ele libere ca un nou născut…
Ți-aș cădea la picioare,
Ți-aș săruta mâinile și buzele.
Parcă ești o zeiță căzută din ceruri ,
Arăți mai mult a viitoarea mea soție.
Te văd cu cunună pe frunte ,
Într-o rochie albă de mătase
Făurită cu cea mai mare grijă
De cele mai frumoase mâine.
Ți-aș închina toate florile,
Aș face orice să te văd fericită,
Cu chipul senin, deloc tăcută,
Să te văd frumoaso zburdând pe câmpie .
Nu știu să mă exprim de la emoții.
O-i fi eu considerat un nebun
Că se-aude că dorm prin cârciumi.
Da’-ți promit că-s fecior bun ,
Trăiesc ca-n sânul lui Avram.
Inimii nu i se poate porunci
Să te iubească mai târziu ,
Să se gândească mai puțin la tine.
Ea știe să refuze ,
Ea nu dorește să nu te mai știe,
Ea vrea să rămâi aici pentru-eternitate.
Pentru-o veșnicie dacă ar fi.
Ultimul buchet de viorele
În fiecare noapte sunt binecuvântat de viorele,
Sub fiecare asfințit se află strălucirea lor de altădată,
Însă, când mă uit în buchetul mâinilor mele, pătruns de viorele,
Ochii îmi cad asupra unui mic spin.
Ghimpele îmi străpunge palmele,
Sângele meu ia miros de vin,
Iar când privesc din nou, ochii îmi joacă feste.
[...]
Apar dintr-o dată mii de viorele îndesate în râul sanguin.
În timp ce mă sting, încerc să simt mireasma florilor,
Petrec ultimele mele clipe mirosind parfumul îndulcegător al viorelelor,
Suflu tot mai încet... Cred că a sosit timpul...
Cred că a sosit timpul să plec...
Îmi ești defectă
Îmi ești defectă
Cu toate pălăvrăgiile tale
Nu ești deloc atentă
Pe unde s-o iei, pe care cale…
Mă enervezi,e-un toxic amurg
Dar îmi ești viață
La fiecare ceartă lacrimi îmi curg
Lacrimi șiroaie îmi curg pe față.
Vai,Doamne , dar te iubesc
Și chiar și defectele tale ar vrea
Să le deosebesc.
Să-mi schimbe starea…
Când râzi,mi se topește sufletul
Simt că suntem doar noi
Și așa voi deveni poetul
Care te va scrie în mii și mii de foi…
Capul mi-e umplut de tine
Și buzele mele încă îți simt gustul
Își fac apariția întrebările străine
Am să-ți mai ating vreodată trupul?..
Voi mai fi la fel chiar dacă viața
îi va da o șansă vocii interioare ?
Voi mai trece eu vreodată ceața
care-mi stă la picioare ?
Atâtea întrebări fără răspuns
Tot ce știu e că te admir
Te admir că încă nu m-ai străpuns
Că încă nu m-ai trimis în “cimitir”.