Tăcerea celor care au luptat

Un frumos răsărit de soare se vede din depărtare,

Iar păsările cântă ca într-un cor ceresc,

Frunzele zboară ușor din copaci,

Lumina se așază peste case,

Iar toamna este tot mai prezentă.

Mergând pe drum într-o dimineață frumoasă,

O văd pe ea, privind spre zarea îndepărtată,

Cu o privire nostalgică și senină,

Într-un albastru adânc și liniștit,

Cu toamna așezată peste suflet, aducând pace.

Iar galbenul de pe pălărie

Îmi amintește de câmpurile roditoare,

De grâul care așteaptă să fie cules,

De mâinile unei fete gospodine,

Care duce rodul casei cu bucurie.

Cu o batistă roșie în mână,

De parcă voia să fie văzută,

Ca să amintească de cei de demult,

De sângele vărsat pentru acest pământ,

De strămoșii care l-au apărat cu viața.

E toamnă totuși, iar Dumnezeu

Privește peste câmpuri și peste oameni,

Peste cei care muncesc și peste cei care își amintesc,

Peste țara noastră și peste poveștile ei,

Și peste noi, cu binecuvântarea Sa.

Mor sărac, dar în țara mea,

Sub cerul blând ce-mi stă de stea,

Cu mâinile băgate-n lut,

Dar cu credința că am făcut

Tot ce-am știut și tot ce-mi iese,

Chiar dacă bolul n-are mese.

Să fiu o piatră, acolo jos,

La temelia unui rost.

Pe drumuri sparte, pline de colb,

Copiii cresc cu visul gol,

Iar pâinea e ca aurul

În case unde bate vântul.

Dar nu plec capul, nu mă-nclin,

Că n-am avut, dar port în sân

Un dor adânc, fără pereche –

Iubirea locului ce-apleacă.

Ne-mbată iar cu vorbă goală,

Cu zâmbet fals și față moale,

Dar tot pe noi ne lasă-n frig,

Cu inimi grele, puse-n chin.

Ei fură tot ce ne rămâne,

Dar vine clipa, vine mâine –

Căci niciun lanț nu ține veșnic

Foamea de viață și de drept.

E greu... dar alt pământ n-avem,

Nici altă mamă, nici alt stem.

Și dacă vrem să fim din nou

O țară vie, cu rostul său,

Fără rușine și păcat –

E timpul, fraților, curat,

Unirea noastră cea de azi

Să tragă hoții jos, pe dos.

Să nu mai stăm cu ochii-n cer,

Așteptând să vină-un sfânt mister.

Ci fiecare, cât de mic,

Să pună-n temelie-un strop de pic.

Nu la zid, ci la temei,

Să nu mai fim doar niște lei

Fără cuvânt, fără noroc –

Ci oameni drepți, de bun cojoc.

Și dacă mor, mă duc senin,

Că n-am trăit degeaba-n chin.

Mor sărac, dar cu fruntea sus,

În țara mea, sub cerul dus.

Și-am dus cu mine, ca o flacără,

Dorul de-o țară mai curată –

Lăsată-n urmă, NU trădată.

  Într-o dimineață de primăvară, cu soarele mângâind ușor florile abia înflorite, am închis ochii și m-am lăsat purtat de imaginație. Așa a început o călătorie prin timp, o plimbare sufletească în trecutul plin de curaj al poporului nostru. Mă aflam într-o Românie de demult, o țară care se căuta pe sine și își aduna, pas cu pas, toate bucățile inimii.

  Primul popas a fost în anul 1859, la București. Acolo, printre oameni emoționați, am simțit tensiunea și speranța care pluteau în aer. Se vorbea despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, iar visul unei țări unite începea să prindă contur. Parcă toți trăiau primăvara nu doar în natură, ci și în suflet.

  Apoi am ajuns în 1918, în luna martie, în Chișinău. Era tot primăvară. În acea zi istorică de 27 martie, Basarabia se unea cu România. Mi-am imaginat cum oamenii își îmbrățișau frații, cum steagul tricolor flutura în bătaia vântului cald de primăvară și cum inimile băteau la unison. Era o revenire acasă, după multă durere și dor.

  Ultima oprire a fost la Alba Iulia, în decembrie 1918. Deși era iarnă, în acea zi am simțit o căldură aparte – căldura unui vis împlinit. România Mare se năștea, iar eu, în acea călătorie imaginară, înțelegeam mai bine ce înseamnă cuvintele „unitate”, „jertfă” și „iubire de țară”.

  Această călătorie prin trecut, în plină primăvară, mi-a arătat că unirea nu e doar un moment istoric, ci o emoție care continuă să înflorească în noi, din generație în generație. Așa cum primăvara aduce viață peste tot, la fel și unirea a adus speranță și lumină în inimile românilor.

Partea I: Înainte de plecare

Era seară. În mica încăpere mirosea a medicamente și a fum. De afară se auzeau, din când în când, bubuituri îndepărtate.

Mircea stătea pe marginea patului. Rana de la braț îl durea mai puțin decât în zilele trecute. O aștepta pe Elena.

Când intră, avea într-o mână câteva bandaje.

- Mircea nu dormi?

- Nu mi-e somn.

- Pleci pe front?

Mircea dădu din cap.

- Așa mi s-a spus.

Elena se apropie și începu să-i schimbe bandajul.

- Ți-e frică?

Mircea tăcu puțin.

- Da.

Ea ridică privirea spre el.

- Credeam că soldații nu recunosc asta.

- Soldații mint uneori.

Elena zâmbi.

- Și tu ai mințit?

- Nu. Doar că n-am vrut să spun.

Rămaseră câteva clipe în tăcere.

- Elena...

- Da?

- Dacă nu mă mai întorc?

Mâinile ei se opriră.

- Nu spune asta.

- Trebuie să spun. Poate nu voi mai avea altă ocazie.

Elena își plecă privirea.

- Ce vrei să-mi spui?

Mircea respiră adânc.

- M-am îndrăgostit de tine.

Ea nu răspunse.

- Știu că poate nu trebuia să-ți spun acum, continuă el. Dar n-aș vrea să plec fără să știi.

- Și ce vrei de la mine?

- Nimic.

- Nimic?

- Nu. Doar să știi.

Elena îl privi cu ochii umezi.

- Și dacă te întorci?

Mircea zâmbi.

- Atunci poate o să am curajul să te întreb dacă mă iubești și tu.

- Și dacă nu mă vei mai găsi aici?

Mircea rămase tăcut.

- Atunci? întrebă el.

- Atunci să nu mă urăști.

- Cum aș putea?

Elena își șterse repede o lacrimă.

- Pentru că războiul schimbă oamenii. Uneori îi desparte fără să le ceară voie.

Mircea îi prinse mâna.

- Atunci să nu lăsăm războiul să ne schimbe ceea ce simțim.

Elena îl privi.

- Promite-mi ceva.

- Ce?

- Dacă te întorci, să nu mai amâni lucrurile importante.

Mircea zâmbi.

- Ce lucruri?

- Să spui „te iubesc” când iubești. Să spui „iartă-mă” când greșești. Să te întorci acasă când ai unde.

Mircea strânse ușor mâna ei.

- Și tu?

- Eu ce?

- Tu ce-mi promiți?

Elena se apropie de el.

- Că, atât cât voi putea, am să te aștept.

Din curte se auzi glasul unui soldat:

- Mircea! E timpul!

Mircea se ridică încet.

Elena îl privi fără să spună nimic.

- Ai grijă de tine, spuse ea.

- O să încerc.

Făcu câțiva pași spre ușă, apoi se întoarse.

- Elena...

- Da?

- Dacă mă întorc, nu mai vreau să plec nicăieri.

Ea zâmbi printre lacrimi.

- Atunci întoarce-te.

Mircea ieși.

Elena rămase în ușă și îl privi cum se îndepărtează.

În acea seară nu știa dacă îl va mai vedea vreodată. Dar învățase ceva simplu: nu trebuie să aștepți să pierzi un om ca să-i spui cât de mult înseamnă pentru tine.

Partea a II-a: Scrisoarea

Trecuseră aproape trei luni.

Era din nou seară. Afară ploua mărunt, iar vântul bătea tot mai puternic.

Elena terminase tura în spital și se pregătea să plece acasă.

Un curier militar se opri în dreptul ușii.

- Domnișoară Elena?

Ea se întoarse.

- Da?

Bărbatul scoase din buzunar o scrisoare.

- Pentru dumneavoastră.

Elena privi plicul.

Pentru câteva clipe nu avea curaj să-l deschidă.

- Este... de la el?

Curierul dădu din cap.

- De la soldatul Mircea.

Elena strânse scrisoarea la piept.

- Mulțumesc.

După ce curierul a plecat, abia atunci se așeză și deschise plicul.

Înăuntru era o singură foaie.

„Elena,

Nu știu când vei primi această scrisoare și nici dacă o vei primi. Aici zilele seamănă între ele. Uneori nu mai știu dacă este dimineață sau seară. Știu doar că, atunci când se face liniște, mă gândesc la tine.

Îmi amintesc de seara în care am plecat.

Mi-ai spus să mă întorc.

De atunci, cuvintele astea le port cu mine.

Nu știu ce va fi mâine. Nimeni nu știe aici.

Dar vreau să-ți spun ceva ce n-am avut curaj să-ți spun atunci.

Te iubesc.

Poate că războiul m-a învățat că unele cuvinte nu trebuie păstrate pentru mai târziu.

Dacă mă voi întoarce, nu vreau să mai amân nimic.

Vreau să te găsesc acolo unde te-am lăsat.

Iar dacă nu voi mai ajunge acasă, să știi că, în ultimele mele clipe, gândul meu va fi la tine.

Mircea.”

Elena lăsă scrisoarea jos.

Nu plânse imediat.

Privi înainte, ca și cum ar fi încercat să-l vadă în fața ei.

Apoi își duse mâna la gură și izbucni în plâns.

Din când în când recitea scrisoarea din dor pentru Mircea.

Au mai trecut câteva luni.

Apoi încă una.

Nu mai veni nicio scrisoare.

Elena întreba de fiecare dată când apărea vreun curier.

- A venit ceva pentru mine?

Uneori primea răspunsul „nu”.

Alteori, doar o privire tăcută.

Într-o dimineață rece, în timp ce ieșea din spital, văzu un grup de soldați întorcându-se.

Se opri.

Îi privea unul câte unul.

Inima începu să-i bată mai tare.

Și atunci îl văzu.

Era mai slab. Mergea greu și avea brațul prins într-o fașă.

Dar era el.

Mircea se opri la câțiva pași de ea.

Niciunul nu spuse nimic.

Elena făcu primul pas.

- Te-ai întors.

Mircea zâmbi.

- Ți-am promis.

Ea începu să plângă.

- Am crezut că...

Nu reuși să termine.

Mircea se apropie.

- Știu.

Elena îl privi câteva secunde.

- Ai fost rănit?

- Puțin.

- Minți.

- Poate.

Ea zâmbi printre lacrimi.

- Soldații mint uneori.

Mircea zâmbi.

- Asta mi-ai spus atunci.

- Știu.

Rămaseră tăcuți.

Apoi Mircea îi întinse mâna.

- Elena...

- Da?

- Mai ții minte ce mi-ai spus înainte să plec?

- Ce anume?

- Să nu mai amân lucrurile importante.

Elena îl privi.

Mircea respiră adânc.

- Atunci n-o să mai amân.

Se apropie de ea și îi spuse încet:

- Te iubesc.

Elena îi strânse mâna.

- Și eu te iubesc.

În jurul lor, oamenii mergeau grăbiți. Războiul nu se terminase încă. Mai erau răniți, mai erau plecări și poate alte despărțiri.

Dar, pentru câteva clipe, cei doi aveau ceva ce războiul nu reușise să le ia.

Aveau unul pe celălalt.

Iar Elena înțelesese că uneori iubirea nu înseamnă să nu-ți fie frică.

Înseamnă să alegi să rămâi, chiar și atunci când ți-e teamă.

Mircea își ridică privirea spre cer.

- Hai acasă.

Elena îl privi și zâmbi.

- Acasă e cel mai bine.

Notă de autor: Această povestire este un dialog imaginar, inspirat din atmosfera și trăirile oamenilor despărțiți de război. Personajele și dialogul sunt ficționale, iar povestea nu reprezintă relatarea unui caz real.

N-am avut mult.

Doar o cameră mică, cu pereții crăpați,

Și o pâine împărțită la doi.

Dar din fereastră vedeam câmpul

Și-un cer care nu m-a trădat niciodată.

Am muncit cu mâinile, cu spatele, cu tăceri,

Am cărat zile grele în spinare

Și n-am întrebat: „De ce eu?”

Pentru că eu am rămas.

Când alții au plecat, eu am rămas.

Am visat puțin.

N-am vrut palate, nici haine scumpe.

Am vrut doar să pot să nu-mi plec fruntea,

Să mor cu fruntea sus,

În limba mea, pe pământul meu.

Poate n-o să scrie nimeni despre mine.

Dar voi adormi într-un loc

Unde iarba-mi cunoaște pașii,

Unde vântul îmi știe numele.

Și acolo, sărac, dar neînfrânt,

O să fiu acasă.

Nu se mai pune acum 

Pe primul loc iubirea

Ci banii si doar tehnologia

Cine are un iphone ,

O casa mult mai mare ,

Nici unul nu intelege

Ca distruge o valoare 

Toti sunt suparati 

Si plang de viata ...

Toti sunt inșirati in lumea mare

In cautarea banilor

Si intr-adevar uita de valoare

Dar cata bogatie poti sa strangi in brate 

Cand langa tine nui stima si nicidecum speranta...

Cum tu te confrunti cu durerea si suferinta 

Cu banii ce-ti stau in poala

Si-ti trezeste doar dorinta?

Uitam cei aia simplitate..

Luptam pentru putere si autoritate

Uitam de mila si de compasiune

Si ne uitam doar la a noastre lucruri bune

Simti si tu un miros de indiferenta?

Cu multi oameni bogati dar si saraci in apartenenta 

Toti vor sa traiasca in lux si cu mare mandrie 

Uitand de cei saraci si de lumea din imprejurime..

 A venit timpul sa lasam mandria

 Si cu siguranta sa uitam prostia 

Sa stim cu totii ce inseamna modestia

Sa ne oprim o clipa ,sa zambim 

Sa ne redescoperim

Si pana intr-un final sa ne iubim

Un frumos răsărit de soare se vede din depărtare,

Iar păsările cântă ca într-un cor ceresc,

Frunzele zboară ușor din copaci,

Lumina se așază peste case,

Iar toamna este tot mai prezentă.

Mergând pe drum într-o dimineață frumoasă,

O văd pe ea, privind spre zarea îndepărtată,

Cu o privire nostalgică și senină,

Într-un albastru adânc și liniștit,

Cu toamna așezată peste suflet, aducând pace.

Iar galbenul de pe pălărie

Îmi amintește de câmpurile roditoare,

De grâul care așteaptă să fie cules,

De mâinile unei fete gospodine,

Care duce rodul casei cu bucurie.

Cu o batistă roșie în mână,

De parcă voia să fie văzută,

Ca să amintească de cei de demult,

De sângele vărsat pentru acest pământ,

De strămoșii care l-au apărat cu viața.

E toamnă totuși, iar Dumnezeu

Privește peste câmpuri și peste oameni,

Peste cei care muncesc și peste cei care își amintesc,

Peste țara noastră și peste poveștile ei,

Și peste noi, cu binecuvântarea Sa.

Pe cîmpie la Mărăşti,
acolo românii zăreşti,
Pregătiţi cu arma în mînă,
nemţilor să se opună.

Şi într-o Joi de dimineaţă,
pe o vreme călduroasă,
Averescu a ordonat,
românii ies la atac.

La atac cînd au pornit,
baionete au pregătit,
În izmene şi desculţi,
la germani ei s-au opus.

Moldova ca să o ocupe
şi pe noi să ne subjuge,
Ostaşi mulţi au mai pierit
şi românii au biruit.

La Mărăşti lupte s-au dat
şi mult sînge s-a vărsat,
Corp la corp s-au înfruntat,
cu germanul cel dotat.

După lupte seculare,
am avut victorie mare,
Mulţi soldaţi aveau să moară,
pentru glie, pentru ţară.

Pentru cei ce viaţă au dat,
la Mărăşti s-a ridicat,
Un mausoleu din piatră,
de eroi să amintească.

Că în primul război mondial,
au murit pe acel altar,
Mulţi români adevăraţi,
pentru glie, pentru fraţi.

ACASĂ la Brâncuși, El se-ntoarce acasă,
Unde lumina stă-n pridvor ca o mireasă.
Mame de-altădat’ scriu pe cer semnele lumii,
Iar zeii mai respiră în aburul humii.
A-nvățat să asculte cu dalta privirii
Timpul genezei pur și taina rostirii;
Iarba, pădurea, glia, toate-i dau cinstire
În patru anotimpuri, prin sfântă cioplire.
Gândul lui curajos înoată în genune,
Sub daltă, piatra tainic tăceri va să sune.
Lutul de la Hobița în veci nu ne lasă,
Sculpturile vorbesc în limba de ACASĂ

Vino vodă Țepeș Vlade, 

Să vezi ce a mai rămas sub soare,

De când tu ai dispărut,

Cu noi, toți au făcut ce-au vrut.

Am ajuns codașii lumii,

Ne culcăm flămânzi pruncii,

Că averea noastă s-a vândut,

La cei ce capul ți l-au vrut.

Dar cu toate astea-i lăudăm,

Râdem și-i aplaudăm,

Că vezi doamne ne ajută,

Noi le dăm, ei ne scuipă.

Nu le-ar strica și câte o țeapă, 

Inima în ei de frică să fiarbă,

Că noi am uitat ce tu ne-ai spus,

Nu există decât înainte sau sus.

Tot am spus,că nu-i bine în țară,

Acum spun cum am vrea să fie,

Să nu muncească nimeni pe afară,

Veți spune...că-i curată utopie.

Să ne producem cele necesare, că nu-i greu,

Că materii prime ne-a dat Dumnezeu

Oameni pricepuți și harnici sunt românii

De ce să ne ducem traiul cu străinii?

Ce ce vor să plece să-i lăsăm 

Vor să fie honari, nu-i contestăm,

Ori nu-și mai iubesc țara, neamul?

Ori nu muncind, își câștigă banul!

Avem tot ce ne trebuie, ca să trăim bine,

Dar cei ce conduce astăzi țars,

Ne sunt cei mai mari dușmani

Ne vor transforma în sclavi în câțiva ani.

Cine are curajul să spună ; stop!

Ca să ne fie bine,trecem prin potop ?

Dușmanii țării nu pleacă fără să verse sânge,

Ce contează că o țară întreagă plânge ?