Alchimistul

O privire este între noi, 

lasă-mi-te orbește,

O pereche de buze între noi, 

lasă-le sărutate,

Un parfum trandafiriu între noi, 

în carne să mi-l imprimi,

Un trup plăpând între noi, 

lasă-ți-l mângăiat,

O lume tristă între noi, 

lasă-te-nveselită,

Un boboc de trandafir între noi, 

lasă-l să-nflorească,

O viață lungă doar noi doi, 

las-o ca să treacă,

O clipă nesfârșită de amor 

s-avem amândoi, 

o clipă și să mor,

Adunat un suflet noi doi împărțim, 

al tău e tot, sunt doar străin 

ce trec o clipă în viața ta 

ce este între noi.

Am să te duc în viitor, să vezi cum plînge 

și cum rîde, ai noștri fiică și fecior

Am să-ți desenez, cum frînge o lacrimă de înger

și cum zboară, prezentul către viitor

Am să-ți arăt, cum se bate femeia 

Cu îmbrățișări și cu regrete

Voi face rocada, durerea cu plăcerea

Voi șterge c-un burete, rănile de pe perete

Am să te plimb, pe la mine prin gînd 

Să vezi ce grădină mare de flori am sădit 

Am să te-arunc, ca să te prind

și-apoi să te mănînc, ca pi-un biscuit

Am să arunc, cu stele la picioare

Să-ți lumineze drumul vieții

Am să-ți scriu scrisoare, de la închisoare

Pe roua dimineții

niciun dangăn de clopot

nu zguduie

temelia nepăsării.

umbre șovăitoare,

in bataia lunii,

însuflețesc grădina.

 cina-i gata, bucatele alese

așteaptă oaspeții.

numai că,

unu-i plecat la țarină,

altu-și-ncearcă boii,

iar celălalt nesimțitor,

stă la taclale

cu nevasta.

Zboară în cercuri în gândurile mele 
Şi lasă nisip din aripile lor 
Să curgă peste amintiri şi peste durere 
Ca să poată îneca orice dorinţă şi dor. 

Sunt sclipitor de frumoşi în lumină 
Şi extrem de hidoşi pe interior 
Aceşti fluturi de nisip pe care-i ţin acum în mână 
Împunşi cu acele viselor lor. 

Îi privesc atent, cu drag, şi uşor
Le rup aripile fine, fărâmicioase, 
Şi ochii de o seninătate veşnică, pură 
Mă privesc cu dulce durere şi... mor. 

Îi las apoi jos, şi iau un chibrit 
Îl aprind şi-l apropii de cadavrele lor, 
Îl las să cadă, ca să transforme-n cenuşă 
Vise, durere, gânduri... şi dor.

Trăiam astă dimineață clipe magice, divine
Când, privind în pat, alături, erai dragă, lângă mine:
Minunată, uimitoare, cum ști tu să fi mereu,
Ca o floare de gingașă tu, dormeai pe pieptul meu.

Îmi păreai un înger care, dup-un lung zbor, obosit,
Ca o binecuvântare, un răgaz și-a dăruit
Și, în dulcea așteptare-a unei zile noi, senine,
A dorit să poposească astă noapte lângă mine.

Eu, privindu-te cu teamă, îmi doream atât de mult
Îndelung să-ți mângâi chipul, ochi-nchiși să ți-i sărut
Dar, vrăjit de al tău farmec, nu-ndrăzneam să te ating,
Nu vruiam ca din greșeală, somnul, c-un sărut să-ți stric.

Dar, precum în întuneric, falnic fulger se-nfiripă
Și frumoasa-i strălucire se și pierde într-o clipă,
Astfel și-a mea bucurie ce-mi pică din paradis,
A pierit deodată. Totul, a fost doar un simplu vis.

.............................................................................

Trecu visul dar, aievea, ca să vezi minuni cerești,
Bate-n ușă, deschid, tu ești, tu, în mâini cu două cești.
Parc-a fost o prevestire ce-ai trimis din mintea ta,
Ai venit să-mplinești visul: mă trezești cu o cafea...

Buzele mele
Cu durere
Rostesc fara voie
In taine soapte
Ale tale nume
Ca poate maine
Dorule, o vei aduce
Inapoi la mine

A mea dragoste
Aprinde usoare
Prime momente,
Dorinte senine
Devenite priviri senile
O iubire
Cu colturile ciunge
Din prea multe sacrilege

Sufletul emerge
Cu faradelege
Fara a subintelege
Ce-i va face bine
Si recurge
Prin a atrage
Putina atentie
De la tine

Inima-mi parcurge
Raurile de tristete.
Acuma stie
De te va atinge
Se va arde
Precum datile trecute
Dar cu toate, extige
Pentru ceva ce distruge

Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.

În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.

Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.

Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.

Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.

În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.

Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.

Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.

În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.

Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.

Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.

Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.

Mi te-am infuzat în sânge și acum simt cum mă pierd,

Ești drogul ce-mi cutremură temelia ființei mele,

Realitatea îmi fuge printre degete, ca nisipul fin,

Și-n vâltoarea ta, eu, o ancoră fără țărm, mă învârt.

Ai devenit seva ce prin vene-mi curge zilnic,

Un elixir amar și  totuși necesar ,

Bătaia inimii ,tu ești ritmul clinic,

Mă ții în viață, mă faci să delirez.

Nu mai sunt fix, un vas pe un ocean învolburat,

Cu busola spartă, navigând într-o furtună de tine,

În acest haos, ești singura constantă, neîncetat,

Ești furtuna, calmul și valurile ce mă înclină.

Infuzat cu esența ta, ce-mi invadează totul,

Lupt să recâștig balanța, însă tu ești ,

Te-ai topit în ființa mea, o adicție ce nu cunoaște leac,

Și-n acest turbinio, destine încleștate.

În vălul nopții se strecoară gândul meu,

Spre tine, prin constelații de neînțeles,

Caut în stele ceea ce se ascunde în apus,

Misterul ce învăluie dragostea ce o țes.

Ești o enigmă scrisă-n versuri de poet,

Un cod cifrat în petale de trandafir,

O melodie ce vibrează discret,

În inima mea ce bate fără de sfârșit .

Dragostea ta, o bibliotecă vastă de emoții,

Fiecare pagină, un palimpsest scris cu pasiune,

Cuvintele tale, ecouri în infinite poziții,

Se ascund în toate colțurile inimii mele, fără opțiune.

Ești algoritmul complex ce îmi criptează simțirea,

Fiecare gest al tău, o ecuație ce-mi definește existența,

În ochii tăi, găsesc soluții la eterna mea mirare,

Iar îmbrățișările tale sunt acoperite de o dulce esență.

Sub masca serenității, arde un foc nevăzut,

Flăcări de pasiune ce se ascund sub calmul tău,

Căldura ce o simt când mă pierd în infinitul tăcut,

E combustibilul ce alimentează visul meu.

În adâncul dragostei tale se ascunde un univers,

Pline de galaxii de sentimente, neexplorate, pure,

O călătorie prin tine, un cosmos divers,

O dragoste complexă, demnă de orice măsură.

Și în timp ce lumea privește cu invidie,

La poema vieții noastre, sculptată în destin,

Eu mă bucur de secretul ce se ascunde cu aviditate,

În dragostea ta, mereu un labirint.

Pe aripile vântului,

Ca frunzele-n toamnă, de timp și doruri ispitiți.

Cândva ne legănam în raze, în zori de zi îmbrățișați,

Acum doar amintirea ne-a rămas.

Odată, cuvinte de prisos,

Priviri și gesturi , neîntrerupți.

Râuri ce curg, iar apele nu se mai întorc acasă,

Și ce-a fost cândva o flacără, acum cenușă și uitare.

Cum să uit acele seri,stelele vegheau și somnul,

Când luna ne păzea sărutul și timpul părea Domnul.

Acum, în locul acelui pat, distanță și recul,

O înstrăinare rece, un zid.

Iubire pierdută ,pagini dintr-o carte smulsă

Povestea s-a oprit, finalul un suspin, în vânturi cufundate.

Am căutat în mii de stele, sfinxul îngâmfat,

Scânteia ce-a unit și iarã n-a vorbit.

În adieri de vânt și picături de ploaie ,

În licăriri  de soare, te caut evadare,

Povară ce o port, un vis frumos ce-a fost,

Acum o amintire ,în zborul unui idiot.

În lacrimi se nasc râuri de poveste,

Izvoare ce curg din adâncul inimii sfâșiate,

Fiecare picur, o perlă de tristețe,

În mareea vieții, de soarte purtate.

Din lacrimi, iubirea își țese mantia,

O pelerină ce înfruntă furtuni de sentimente,

Și-n fiecare picătură, se-ascunde o galaxie,

De dorințe, speranțe, și tăcute mementouri fierbinți.

Lacrima-i sarea ce condimentează iubirea,

Cristalizează momentele în amintiri prețioase,

În fiecare sărată cădere, e-o tainică mireasmă,

Ce purifică sufletele, le face mai apropiate.

Din lacrimi, se țese un covor de lumină,

Ce ne poartă pe aripi spre împlinirea sufletească,

O punte ce leagă două inimi într-o divină rutină,

De-a se regăsi, a se iubi, într-o simbioză veșnică.

Iubirea, un dans între lacrimi și zâmbete ascunse,

O coregrafie în care sufletele își găsesc pasul,

În ochi, reflexia unei uniuni ce nu se stinge, nu se răpune,

Doi parteneri găsind armonia într-un univers vast.

Lacrimile, când din iubire curg, devin oceane,

Unde inimi însetate de dragoste pot să navigheze,

Iar când se usucă, lăsând în urmă doar semne,

Sunt amprentele unui drum spre împlinirea care ne vizează.

O lacrimă, o picătură de esență pură,

Ce sculptează în suflet o imensă fericire,

Iubirea, o forță ce topește orice zid,

Lacrimile și împlinirea, o eternă zidire.