Alchimistul

În vastitatea timpului, pe scena lumii vaste,

Se desfășoară actul vieții, cu abundență .

Un carnaval al ființei, unde fiecare mască,

E un rol jucat în piesa, ce-n univers se lasă.

Abundența se revarsă în codul genetic,

O bibliotecă vie, un text energetic,

Unde fiecare literă, fiecare cuvânt,

Evoluează, se adaptează, pe acest pământ.

În celula ce pulsează, în atomul ce dansează,

E o lume de posibilități ce ne amețesc .

Cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie,

E un himn al creației, ce nu cunoaște vămile tăcerii, nicio șoaptă nu se-abate.

Vieții îi cântăm ode în templele naturii,

Admirăm complexitatea în ecosistemele pururi.

În frunza ce se-nclină, în albină ce polenizează,

În mareea ce se-ntoarce, în stea ce se aprinde și moare în neantul ce o vizează.

Abundența nu-i doar sumă, ci și simfonie,

O orchestră a diversității, cu melodie și armonie.

De la microb la mamut, de la alge la secvoia măreață,

În fiecare formă de viață, natura își arată fața.

În jungla urbană sau în sălbăticie,

Viața își țese firul, cu abilitate și măiestrie.

O pânză de conexiuni, unde totul se împletește,

Și din haosul aparent, un ordin divin se naște.

Peste tot, viața izvorăște, din pustiu înfrunzit,

O forță neoprită, de spirit neînvins, neclintit.

În adâncul oceanului, în azurul cerului, cât de înalt,

Abundența e o dovadă că universul vieții e un altar.

O, câte forme ia aceasta, în ciclul ei nesfârșit,

O dramă cosmică, unde fiecare scenă e infinit.

De la pasul timid al paianjenului, la galopul cerbului sprinten,

Viața în abundență, în fiecare moment, e iminentă și pertinentă.

Abundența vieții, un poem nescris, mereu în schimbare,

O operă de artă unde fiecare trăiește pentru a împărtăși și a se dărui,

Sculptând în materia efemeră, cu dragoste și cu răbdare,

Un testament al diversității, ce reverberează în infinit.

În câmpul vieții, un joc de șah se desfășoară,

Bile albe, bile negre, în echilibru se învârt,

Pe tabla sorții, fără grabă, fără ocară,

Se cântăresc destine, într-un târg neîncetat de artã.

Bilele albe, visuri pure în albă zare,

Sunt speranțele ce zboară fără de temeri,

În lumina lor, găsim adesea alinare,

Sunt zilele senine, sunt amiezile de ieri.

Bilele negre, umbre ale unui trecut ce doare,

Ecosisteme de regrete, de neliniști inventate,

Sunt nopțile fără stele, sunt furtunile ce zboară,

Sunt gânduri ascunse, în colțuri de suflet, bine sigilate.

Fiecare bilă, o alegere, un pas, o șoaptă,

Rătăcite în labirintul vastei existențe,

Rostogolindu-se în ritmuri ce se împletesc, se înnoaptă,

În dansul lor, găsim oglinda propriei conștiințe.

Ah, bilele albe, cum strălucesc în soare!

Cum se ridică deasupra norilor de îndoială,

Ele sunt iubirea ce învinge orice povară,

Sunt împlinirea sufletească, dincolo de orice balamală.

Și bilele negre, nu sunt ele tot din nisipul timpului?

Nu sunt ele tot o parte din ansamblul ce ne definește?

Pentru că fără noapte, cum am ști de razele zilei, cum?

Și fără lacrimi, cum am recunoaște gustul dulce al fericirii, cum?

Lacrima neagră, izvor de înțelepciune,

Ne învață, ne modelează, ne sculptează în piatră vie,

Ne spune că fiecare clipă de tristețe, de rușine,

Este doar un prilej de creștere, o nouă melodie.

Și lacrima albă, triumful dragostei supreme,

Cadoul neașteptat după furtuni și lupte grele,

Un balsam pentru suflet, ce în eternitate demne,

Se transformă în perle de bucurie, în stele.

Așa, în acest joc cosmic, în plină desfășurare,

Bile albe, bile negre, se rotesc într-un tango divin,

Împletindu-se, despărțindu-se, într-o eternă căutare,

De echilibru, de armonie, pe drumul destinului fin.

Și fiecare dintre noi, cu bilele noastre colorate,

Ne scriem poezia vieții, complexă și adâncă,

În fiecare bilă, un univers întreg încapsulat,

În fiecare suflet, o simfonie ce niciodată nu se sfârșește .

Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.

În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.

Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.

Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.

Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.

În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,

Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,

O lume unde criticile cad ca ploi reci,

Și umilința începe , un drum drept.

Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,

Izolarea, un zid gros între inimi construit.

Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,

În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.

Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,

Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.

Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,

În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.

Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,

Sentimente ignorate, promisiuni uitate,

Confortul, un străin pe strada speranței,

Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.

Blamarea, o sabie cu două tăișuri,

În inima relației, adânc, se înfige.

Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,

În sala judecății, doar eu vinovat.

Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,

Gaslighting, lumini false în noapte,

Memoria, un puzzle cu piese lipsă,

Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.

Intimidarea, un monstru ce umblă liber,

Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.

Frica, un companion constant,

În inima nopții, speranțele se despart.

Șantajul emoțional, lanț invizibil,

Compasiunea, o armă împotriva voinței.

Frica de singurătate, un ecou în gol,

În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.

Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,

În adâncul abisului, speranța refuză să moară.

Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,

Fiecare pas contează, în zori de zi.

Pustiu verde-n care dorul se așterne lin și încet,

Șoptind povești de dragoste sub frunzele-n tremur,

Emoție ce se împletește cu razele de soare, discret.

Fantezie și ardoare îmbrățișând copacii în vântul serii,

Speranțe infinite-ascunse în fiecare mugur ce se trezește,

În adâncul pădurii, inima naturii bate puternic și fără umeri.

Sub bolta verde, ecoul dorului se răspândește,

Cântecele păsărilor, o simfonie de emoții pure,

Fiecare notă, o fantezie ce ardoare-n suflete toarnă.

Pe alei mărginite de speranțe înverzite, pașii mei alunecă,

Într-un pustiu ce respiră, verdele vieții se întinde,

Și inima se umple de dorințe ce spre ceruri se îndreaptă.

În pustiul verde-n care ardoarea naturii nu se sfârșește,

Dorul se împletește cu emoția unui răsărit nou,

Și fantezia se desfășoară în mii de forme ce-nmuguresc.

Aici, în pustiul plin de viață, speranțele se înalță,

Se-ntrec la înălțime cu cei mai înalți arbori,

Și ard cu o ardoare ce în adâncul pământului își are rădăcinile.

În acest pustiu verde, emoția fiecărui fir de iarbă se simte,

Fantezia naturii în fiecare frunză și floare izbucnește,

Și fiecare adiere de vânt dorul mai departe îl poartă.

Cu ardoare, pământul ne îndeamnă să ne pierdem în el,

Să ne lăsăm purtați de speranțele ce în verde se nasc,

Într-un pustiu ce cu fiecare clipă se transformă și se reinventează.

Pustiu verde, unde dorul se îmbracă în emoții nestăvilite,

Fantezia se joacă printre crengi, iar ardoarea nu se domolește,

Speranțe infinite se împleticește în dansul vieții neîncetate.

În pustiul verde, timpul pare să se oprească-n loc,

Dorul se odihnește în poala emoției, blând și profund,

Și în ardoarea clipei, speranțe infinite ne îmbrățișează scurt.

În vălul nopții se strecoară gândul meu,

Spre tine, prin constelații de neînțeles,

Caut în stele ceea ce se ascunde în apus,

Misterul ce învăluie dragostea ce o țes.

Ești o enigmă scrisă-n versuri de poet,

Un cod cifrat în petale de trandafir,

O melodie ce vibrează discret,

În inima mea ce bate fără de sfârșit .

Dragostea ta, o bibliotecă vastă de emoții,

Fiecare pagină, un palimpsest scris cu pasiune,

Cuvintele tale, ecouri în infinite poziții,

Se ascund în toate colțurile inimii mele, fără opțiune.

Ești algoritmul complex ce îmi criptează simțirea,

Fiecare gest al tău, o ecuație ce-mi definește existența,

În ochii tăi, găsesc soluții la eterna mea mirare,

Iar îmbrățișările tale sunt acoperite de o dulce esență.

Sub masca serenității, arde un foc nevăzut,

Flăcări de pasiune ce se ascund sub calmul tău,

Căldura ce o simt când mă pierd în infinitul tăcut,

E combustibilul ce alimentează visul meu.

În adâncul dragostei tale se ascunde un univers,

Pline de galaxii de sentimente, neexplorate, pure,

O călătorie prin tine, un cosmos divers,

O dragoste complexă, demnă de orice măsură.

Și în timp ce lumea privește cu invidie,

La poema vieții noastre, sculptată în destin,

Eu mă bucur de secretul ce se ascunde cu aviditate,

În dragostea ta, mereu un labirint.

Sunt încă treaz când rana crepuscului se-nchide
Iar norii, ca o vată, cu foc s-au murdărit,
Și-aud deasupra păsări flămânde și stupide
Cum se întrec în jale cu vântul răgușit.
E un sublim amestec de farmec și de groază
Când umbrele fluide lovesc în stânci de fier,
Și-n ora blestemată o lună explodează
În locu-n care marea se prăbușește-n cer.
Prin noaptea sfâșiată, ciuperca de lumină
Anunță începuturi de Tartar și Parnas
Cu vechi hieroglife pe suflet și retină
Și doar poemul ăsta și saltul mi-au rămas.
  Spre dimineață totul e cufundat în roșu
  Și-aștept să îmi anunțe trădările cocoșul.

Mama e atât de aproape ,

Și de caldă și de bună,

Mă alintă, mă descântă,

Mă ajută să cresc voinic

Ca un bob  de grâu in spic.

Mamei ochii îi umezesc,

Când o strig și-îi zâmbesc!

Spre tine vin cu buzele arse de rece omăt,
Însetat, nu mai pot privi înainte sau în dărăt, 
Așteptarea o simt ca pe o haină udă și grea,
Această tăcere dintre noi, se așterne și ea...

În lacrimi căzute ca o apă sălcie și amară,
Neatins, încă mocnește amurgul de-aseară,
C-am învățat ce-i apa care nu se poate bea,
Chiar dacă-i singura apă fără nisip în ea...

Această întristare, acest ecou din mine rupt,
Îl port ascuns de coaste ca pe-un mitic fruct,
Ce pare că refuză să-și înroșească coaja,
De frică să nu-și piardă în van suprema vrajă...

Căci voi cu mine, etern, să port acest destin:
Pe-o tavă de argint mi-e fructul copt, festin,
Să vie toți și să se-nfrupte-n el pe săturate,
Bietul fruct ce sângerează doar în cuvintele curate...

În palme-adun ce-atinge talpa ta

Pământ, în el sădindu-mă pe mine

Udându-mă cu ploi lacrima grea

Să-mi crească rădacinile spre tine

Înalt s-ajung cătându-ți urma ta

Atent, scrutând de sus tot orizontul

Încerc să te găsesc frumoasă stea

Sperând să-mi dai cu tine antidotul

Din vise-adun flămând lumina ta

Arzând în noapte umbrele din mine

Te chiamă strălucind iubirea mea

Strigând cu raze calde către tine

De nu te-ajung să caut umbra ta

Cu ea înlocuindu-mă pe mine

Să umble umbra ta cu umbra mea

Iar eu, urmându-ți pașii, lângă tine

Din mâna mea lipsește mâna ta

Privirea nu-ți ajunge în privire

Te-aud dar nu știu unde-i gura ta

Mă-ntreb de am s-ajung până la tine

Incert pun adevărul în mister

Rămân  toate-ntrebările uimite

Răspunsurile fug plutind în cerc

Priveliștea tăcerii mă surprinde

Gonindu-mă-n absență n-am reper

Iau timpul și-l arunc în amintire

Golindu-mă de azi rămân cu ieri

Un mâine nu m-ajunge fără tine

În geamul din odaia mea

seară de seară îmi luminează 

un felinar, care zâmbea

și îmi șoptește că veghează

făptura mea în pat întinsă

și de lumina sa cuprinsă.

Un felinar, un ochi de seară

ce peste corpul meu coboară 

o rază blândă de lumină 

ce la conturul meu se înclină

Iar eu precum floarea de glastră

îl aștept cu drag la fereastră .

Tu picătura luminoasa

de ce-ai ales să-mi bați în casă

și m-ai făcut să te îndrăgesc

atunci când noaptea mă iubesc

sub picăturile tale de lumină

când mă alint ca o felină.

Lună,Lună. Când îmi ieși în zare inima mi-se afundă.

La stele eu mă uit iar tu ești singura care m-a uimit.

Stau într-un tei,unde îmi răsar flori de tei.

ma uit după tine în lung și în lat dar nu te găsesc căci tu ești doar o stea.

am avut sentimente pentru tine,dar știind ca nu mă vei vrea le-am ținut ascunse în inima mea.

as vrea să îmi dai o șansă ca iubit și iubită unde îmi vei pătrunde tu draga luna în carcasa mea de porțelan