Nu ai scop - Nu ai nimic
Nu ai scop, nu ai nimic,
Trece azi, mâine un pic.
Te trezești și-ncepi să-nveți
Să gândești, să meditezi:
La ce-a fost și va mai fi,
La durerea inimii.
N-ai putere ca să uiți,
Gol și singur printre munți,
De durere și de chin,
Bei amarul tău cu vin.
N-asculta ce-ți cânta moartea,
Prefăcută cu dreptatea,
Cea haina și ursuză
Imperfectă și confuză.
Poate-aduce alinare,
Poate este doar schimbare;
Cine știe ce-ți rezervă
Și-n Loc Sfânt ți se relevă..
Și când toate au să treacă,
Parc-ai mai trăii oleacă..
N-ai murit, dar mort ai fost;
Timpul tău fără de rost
A-nceput să aibă sens,
Să respiri cât mai intens
Și din cea mai mică clipă
Vezi cum Raiul se ridică.
Nu ai timp de plâns de jale,
Fierbe sângele in cale;
Ți-ai pus gaj intreaga viață,
Pentr-o clipă de speranță,
Pentru clipa cea din urmă,
Când fiorii-ți fac cunună.
Стихи из этой категории
Oamenii fericiți nu au vicii
Am auzit mai demult despre un bărbat,
Că este cu adevărat
Un boschetar, identificat.
Atunci m-am întrebat...
Ce l-a transformat?
Și răspunsul a apărut din abisat,
A rămas singur după orfelinat.
De curând, am întâlnit un băiețel,
Fuma în vamă, și eu stăteam lângă el.
Am făcut și un apel,
Să aflu de unde și-a luat model,
Și am găsit, într-un fel,
Că tatăl său a plecat de când era în pântecel.
Acum, pe stradă, am întâlnit o fată ce se sabota
I-am spus: „Ce este în sinea ta?”
Și-a zis: „Mama nu mă accepta.”
Fiecare-i un univers, cu-al său destin,
Așa că nu judeca, înțelege-l pe deplin !
Neputință
Sunt îngeri, ce ne privesc zâmbind de sus
Sau triști ne mângâie obrazul,
Sunt acele speranțe ce-ncet au apus
Sub plânsul nostru...amarul... și necazul...
Sunt aripi frânte sub poveri prea grele
Ce sângerează-n stropi opaci de ploaie...
Duc serenade, bătăi de inimi spre stele
Când sngele dintr-un suflet curge șuvoaie.
Sunt lacrimi arse, ce nu pot sa mai cadă,
Ci stau ferecate în suflet, ascuns și adânc,
Sunt prinse-n lumină dar nu pot s-o vadă
Sunt sigilate-n sicrie-nghețate de zinc.
Sunt ape secate prin văi, lângă ochi,
Ce ani le-adâncesc mai vizibil, mereu...
Par urme lăsate de-a râsului stropi
Când ele sunt semne de plâns și de greu.
Sunt cioburi căzute din geamuri de suflet
Ce taie adânc, dureros, în cadere
Reflectă-n lumina un cântec, un urlet
Și scot la iveală - în ochi - o durere.
Sunt neguri uscate de-un plâns fără sunet
Ce-n cețuri de toamnă răsună profund
Și-n ceruri răspunde un glas ca de tunet
Ce-și cauta ecou-n al marii străfund.
Sunt valuri ce surpă credințe înalte,
Topesc cu-a lor spuma ce-i bun și frumos,
Răcesc inimi ce păreau a fi calde
Zdrobesc bolți albastre cu-n fulger tăios.
Sunt oameni...
Sunt fețe ce ies din tipare,
Dar pierd din vedere sublim curcubeu
Zdrobesc sub picioare momente amare
Se pierd sub văpaie de foc violaceu...
Sunt oameni...
Sunt inimi topite în prafuri de stele
Ce vor nemurire, iubire...
Vor cer...
Primesc doar o clipă ceruta-n tăcere,
Speranțe 'nghețate-n al timpului ger.
De ce
De ce ochiu-mi plange
Cand in suflet e pustiu?
De ce trupul mi se frange
Intr-un morman pamantiu?
De ce luna de pe cer
Noaptea nu-mi mai lumineaza?
De ce eternul temnicer
Inima nu mi-o elibereaza?
De ce vocea mea tremuratoare
E acum prizonier al tacerii?
De ce lumina protectoare
M-a lasat prada durerii?
Si de ce timpul imi trece,
Fara ca sa mai simt vantul?
De ce zac in noaptea rece
Fara ca sa aud cantul..
Fiintei mele, de ce oare?
O secunda in rai
Suflet drag ,
Pentru o secunda in rai
O viata as da
O infima secunda
De caldura si iubire
O secunda sa zambesc
O clipa sa nu gandesc
Iar viata mea sa devina
O eterna clipa
CU FIGURI GROTEȘTI
Sunt o trestioară frântă
De vântul hoinar,
Încerc să mă prefac fluier
Să mai cânt măcar.
Sunt 0 frunză de arțar
Frunză argintie
Soarta să-mi aducă în dar
Rimă în poezie.
Sunt un crin bătut de brumă
Lipsit de parfum
Socotesc că până-n toamnă
Pot să mă adun.
Sunt,și -am fost o visătoare
Inventând povești
Într-o lume fermecată
Cu figuri grotești.
Presentimentul nebuniei
Întreaga fiinţă mi-e într-o beţie totală,
Resortul intim de real se rupe,
Frânturi de imagini mă spulberă năvală,
Iar neantul încearcă să m-astupe.
Luciditatea nu poate să-mi dureze,
Mai mult decât o sclipire lungă …
Bucăţi din creier încep să-mi vibreze,
Iar ochii din orbite se alungă.
La înălţimi mult prea mari sunt ridicat,
Încep să mă clatin, îmi pierd siguranţa,
Corpul mi-e moale, de un vârtej e purtat,
E redus la iluzii, muşc discordanţa …
Mă izbesc violent de pământ,
În acelaşi timp par să explodez,
Întreaga viaţă trăită e un cuvânt,
Ce nu mai pot să-l memorez.
Gata … sunt înecat de relaxare,
Râd şi plâng totodată,
Sunt bucuros, trist şi cad din picioare,
Îmi simt inima curată.
Nu mai am nici o problemă lumească,
Nu mai sufăr de nici o mizerie,
Nu poate nimic să mă mai oprească,
Nu mai am formă, margini ori materie.
Oamenii fericiți nu au vicii
Am auzit mai demult despre un bărbat,
Că este cu adevărat
Un boschetar, identificat.
Atunci m-am întrebat...
Ce l-a transformat?
Și răspunsul a apărut din abisat,
A rămas singur după orfelinat.
De curând, am întâlnit un băiețel,
Fuma în vamă, și eu stăteam lângă el.
Am făcut și un apel,
Să aflu de unde și-a luat model,
Și am găsit, într-un fel,
Că tatăl său a plecat de când era în pântecel.
Acum, pe stradă, am întâlnit o fată ce se sabota
I-am spus: „Ce este în sinea ta?”
Și-a zis: „Mama nu mă accepta.”
Fiecare-i un univers, cu-al său destin,
Așa că nu judeca, înțelege-l pe deplin !
Neputință
Sunt îngeri, ce ne privesc zâmbind de sus
Sau triști ne mângâie obrazul,
Sunt acele speranțe ce-ncet au apus
Sub plânsul nostru...amarul... și necazul...
Sunt aripi frânte sub poveri prea grele
Ce sângerează-n stropi opaci de ploaie...
Duc serenade, bătăi de inimi spre stele
Când sngele dintr-un suflet curge șuvoaie.
Sunt lacrimi arse, ce nu pot sa mai cadă,
Ci stau ferecate în suflet, ascuns și adânc,
Sunt prinse-n lumină dar nu pot s-o vadă
Sunt sigilate-n sicrie-nghețate de zinc.
Sunt ape secate prin văi, lângă ochi,
Ce ani le-adâncesc mai vizibil, mereu...
Par urme lăsate de-a râsului stropi
Când ele sunt semne de plâns și de greu.
Sunt cioburi căzute din geamuri de suflet
Ce taie adânc, dureros, în cadere
Reflectă-n lumina un cântec, un urlet
Și scot la iveală - în ochi - o durere.
Sunt neguri uscate de-un plâns fără sunet
Ce-n cețuri de toamnă răsună profund
Și-n ceruri răspunde un glas ca de tunet
Ce-și cauta ecou-n al marii străfund.
Sunt valuri ce surpă credințe înalte,
Topesc cu-a lor spuma ce-i bun și frumos,
Răcesc inimi ce păreau a fi calde
Zdrobesc bolți albastre cu-n fulger tăios.
Sunt oameni...
Sunt fețe ce ies din tipare,
Dar pierd din vedere sublim curcubeu
Zdrobesc sub picioare momente amare
Se pierd sub văpaie de foc violaceu...
Sunt oameni...
Sunt inimi topite în prafuri de stele
Ce vor nemurire, iubire...
Vor cer...
Primesc doar o clipă ceruta-n tăcere,
Speranțe 'nghețate-n al timpului ger.
De ce
De ce ochiu-mi plange
Cand in suflet e pustiu?
De ce trupul mi se frange
Intr-un morman pamantiu?
De ce luna de pe cer
Noaptea nu-mi mai lumineaza?
De ce eternul temnicer
Inima nu mi-o elibereaza?
De ce vocea mea tremuratoare
E acum prizonier al tacerii?
De ce lumina protectoare
M-a lasat prada durerii?
Si de ce timpul imi trece,
Fara ca sa mai simt vantul?
De ce zac in noaptea rece
Fara ca sa aud cantul..
Fiintei mele, de ce oare?
O secunda in rai
Suflet drag ,
Pentru o secunda in rai
O viata as da
O infima secunda
De caldura si iubire
O secunda sa zambesc
O clipa sa nu gandesc
Iar viata mea sa devina
O eterna clipa
CU FIGURI GROTEȘTI
Sunt o trestioară frântă
De vântul hoinar,
Încerc să mă prefac fluier
Să mai cânt măcar.
Sunt 0 frunză de arțar
Frunză argintie
Soarta să-mi aducă în dar
Rimă în poezie.
Sunt un crin bătut de brumă
Lipsit de parfum
Socotesc că până-n toamnă
Pot să mă adun.
Sunt,și -am fost o visătoare
Inventând povești
Într-o lume fermecată
Cu figuri grotești.
Presentimentul nebuniei
Întreaga fiinţă mi-e într-o beţie totală,
Resortul intim de real se rupe,
Frânturi de imagini mă spulberă năvală,
Iar neantul încearcă să m-astupe.
Luciditatea nu poate să-mi dureze,
Mai mult decât o sclipire lungă …
Bucăţi din creier încep să-mi vibreze,
Iar ochii din orbite se alungă.
La înălţimi mult prea mari sunt ridicat,
Încep să mă clatin, îmi pierd siguranţa,
Corpul mi-e moale, de un vârtej e purtat,
E redus la iluzii, muşc discordanţa …
Mă izbesc violent de pământ,
În acelaşi timp par să explodez,
Întreaga viaţă trăită e un cuvânt,
Ce nu mai pot să-l memorez.
Gata … sunt înecat de relaxare,
Râd şi plâng totodată,
Sunt bucuros, trist şi cad din picioare,
Îmi simt inima curată.
Nu mai am nici o problemă lumească,
Nu mai sufăr de nici o mizerie,
Nu poate nimic să mă mai oprească,
Nu mai am formă, margini ori materie.
Другие стихотворения автора
Starea de Bine
Cand apare, cand dispare,
Si cand vine parca-i bine,
Si tu vrei cu disperare
Sa ramana mult la tine.
Ins-aproape din senin
Se topeste ca o boare,
Ramanand in loc venin,
Pana data viitoare.
In Vis
Cum stateam, dormind, in vis,
Portile mi s-au deschis,
Si-am ajuns ca prin minune
Unde era alta lume.
Nu erau deloc probleme,
Lipsa ganduri, teoreme;
Eram treaz chiar de dormeam
Si simteam, din nou traiam.
Nici necaz, nici vorba goala,
Nici oftat, nici gust de smoala;
Era totul clar ca apa,
Semana un pic cu soarta.
Dar n-apuc sa-mi bucur gandul,
Cand mi-apare-n zari mormantul;
Doua palme scurt mi-am dat
Sa-mi revin, si-am renviat.
Insa gustul ce-a ramas,
Ma tot scoate din impas,
Si s-ajung din nou la EL,
Inchid ochii, adorm.. uite-L.
Ce-ar fi...
De-ar ști omul când să vină,
De-ar ști omul când să plece,
De-ar sti noaptea că-i lumină,
De-ar sti când e focul rece;
De-ar zbura stând în picioare,
De-ar privi împărătește,
De-ar tăcea în gura mare,
De-ar iubi tot ce-l urăște;
De-ar zâmbi la tot necazul,
De-ar fi plânsul lui un râset,
De-ar întoarce-n-veci obrazul,
De-ar trăi doar pentru suflet;
De-ar lăsa ce-i rău în urmă,
De-ar gândi cu bunătate:
Ar rămâne vie umbră,
Și-ar fi veșnic peste toate.
Trăbdarea
Apare-n gând, și-apoi în faptă,
Și uite cum s-a terminat;
Prietenia e-ncheiată,
Întocmai, iar ai fost trădat.
Speranțe, visuri, împreună,
Clădite-n frică de amar,
Dezlănțuite în furtună,
Bolborosesc până dispar.
Au fost aici și vor mai fi,
Și iar se lasă pradă vieții,
Și-așteaptă până va veni
Triumful nedreptății.
Însă în spate, să nu uiți,
Mereu, tu să-ți privești podoaba,
Și-n dar, măritei tale nunți,
Săpatu-ți singur groapa.
DAR
Vremuri tulburi,
Mii și mii,
Fost-au ieri
Până să vii.
Dar odată ce-ai venit,
Toate mi s-au desluṣit;
Am aflat a mea cătare;
Mi-ai fost far intre hotare.
Nu-nteleg și nu-ntelegi,
C-au fost mii de ani întregi,
Când n-aveam nicio speranță,
Toate fară importanta?!
Însă tu ai fost lumină,
Licărirea cea divină;
Sufletului înghețat,
Dor de viață tu i-ai dat.
Ah ce tremur,
Ce cutremur;
Spaime crude,
Năruite...
Starea de Bine
Cand apare, cand dispare,
Si cand vine parca-i bine,
Si tu vrei cu disperare
Sa ramana mult la tine.
Ins-aproape din senin
Se topeste ca o boare,
Ramanand in loc venin,
Pana data viitoare.
In Vis
Cum stateam, dormind, in vis,
Portile mi s-au deschis,
Si-am ajuns ca prin minune
Unde era alta lume.
Nu erau deloc probleme,
Lipsa ganduri, teoreme;
Eram treaz chiar de dormeam
Si simteam, din nou traiam.
Nici necaz, nici vorba goala,
Nici oftat, nici gust de smoala;
Era totul clar ca apa,
Semana un pic cu soarta.
Dar n-apuc sa-mi bucur gandul,
Cand mi-apare-n zari mormantul;
Doua palme scurt mi-am dat
Sa-mi revin, si-am renviat.
Insa gustul ce-a ramas,
Ma tot scoate din impas,
Si s-ajung din nou la EL,
Inchid ochii, adorm.. uite-L.
Ce-ar fi...
De-ar ști omul când să vină,
De-ar ști omul când să plece,
De-ar sti noaptea că-i lumină,
De-ar sti când e focul rece;
De-ar zbura stând în picioare,
De-ar privi împărătește,
De-ar tăcea în gura mare,
De-ar iubi tot ce-l urăște;
De-ar zâmbi la tot necazul,
De-ar fi plânsul lui un râset,
De-ar întoarce-n-veci obrazul,
De-ar trăi doar pentru suflet;
De-ar lăsa ce-i rău în urmă,
De-ar gândi cu bunătate:
Ar rămâne vie umbră,
Și-ar fi veșnic peste toate.
Trăbdarea
Apare-n gând, și-apoi în faptă,
Și uite cum s-a terminat;
Prietenia e-ncheiată,
Întocmai, iar ai fost trădat.
Speranțe, visuri, împreună,
Clădite-n frică de amar,
Dezlănțuite în furtună,
Bolborosesc până dispar.
Au fost aici și vor mai fi,
Și iar se lasă pradă vieții,
Și-așteaptă până va veni
Triumful nedreptății.
Însă în spate, să nu uiți,
Mereu, tu să-ți privești podoaba,
Și-n dar, măritei tale nunți,
Săpatu-ți singur groapa.
DAR
Vremuri tulburi,
Mii și mii,
Fost-au ieri
Până să vii.
Dar odată ce-ai venit,
Toate mi s-au desluṣit;
Am aflat a mea cătare;
Mi-ai fost far intre hotare.
Nu-nteleg și nu-ntelegi,
C-au fost mii de ani întregi,
Când n-aveam nicio speranță,
Toate fară importanta?!
Însă tu ai fost lumină,
Licărirea cea divină;
Sufletului înghețat,
Dor de viață tu i-ai dat.
Ah ce tremur,
Ce cutremur;
Spaime crude,
Năruite...