Geamătul interior

Știi,dacă ceasul tic-tac bate

Și timpul trece și după moarte,

Poate viața-i condamnare

Ce se-ncheie când el moare.

Știi,poate iadu-i viața-n sine,

Un suflet amnezic vine,

Trăind,croind din nou o amintire

Pentru a lui ispășire.

Știi,trăind ne redresăm,

Amintirea o creăm,

Căutând menire nouă…

Viața-i moarte sau amândouă?

Moartea e îmbietoare

În smoala de oroare,

Frica e dominatoare,

Durerea-i sfâșietoare.

Mama Gaia încrezătoare

Cu o forță creatoare,

Dă o pată de culoare

În valea de teroare.

Prezența-i-nfloritoare,

Cuvintele-i doveditoare,

Privirea-i mângâietoare,

Liniște-i odihnitoare.

Mintea-i-nțelegătoare,

Vocea-i-ngăduitoare,

Vorba-i-ndulcitoare

Vieții-i dă savoare.

Cu o șoaptă pierzătoare,

Ea îmi e îndrumătoare

Și-o ascult însoritoare,

Limba-m învățat-o oare?

 La căderea soarelui,

În liniștea întunericul,

Un suflet sângerează

Și singur se așează.

Și se tot gândește,

Cum de reușește,

Zilnic se trezește,

Luptă vitejește sau se amăgește?

Diavolu-i zâmbește

Spunându-i prietenește:

Du-te și vrăjește,

Nu iubi orbește!

Luna se ivește,

Ea îl liniștește și îl sfătuiește:

El te amăgește,

Tu simte și trăiește

Căldură răspândește.

Pe suflet îl stârnește

Și din nou iubește,

Dar se îndoiește,

Dacă-l părăsește?

Soarele răsare,

Îndoiala dispare

Dar am o întrebare:

Cine mă-nțelege oare?

Cine mă-nțelege oare?

Frica din nou apare

Atunci când luna dispare,

Noaptea e-ngrozitoare!

Aveam o senzație uimitoare

O speranță-ncântătoare,

O veselie și o-ntrebare,

E real sau m-i se pare?

Dar acum speranța moare,

Realitatea chiar doare,

Acum când luna apare

Sunt în casă nepăsătoare.

Iar când soarele răsare,

Deschid ochii fără culoare

Și în clipa următoare,

Liniștea-i cuprinzătoare!

Noaptea,ziua viitoare,

Inima-i neînvingatoare,

Când trăiești fără valoare

Moarte e îmbietoare.

Când afară se-ncețoșează,

Motanul cu torsul mă ghidează,

Drumul îl conturează

În valea ce era de groază.

Tot mergând prin ceață,

De fire-s curioasă

Alunec pe o gheață,

Pierdută-s în pădurea rămuroasă.

Și privind în negură,

Se conturează o siluetă,

Ce pare că-i o fiară,

Dar o cale-mi arată.

Printre cadavre blocată,

Îl urmăresc cu grijă,

Cu mintea alarmantă

Deși mă protejează.

Am ieșit afară,

Ceața se separă,

Silueta este clară,

Temerea-omoară.

Mă apropii încet

De criminalul incert,

Obrajii de-i cuprind,

Iubire-i dăruind.

El se-ngrijorează,

Brațele le-ntinde,

De talie mă cuprinde

Și inima-mi pulsează.

Un sărut pe față,

Dar e dimineață

Ora cinci arată,alarma declanșează,

Felix tăcut veghează.

Cum trece timpul, când eşti neghiob

Şi laşi totu-n urmă fără de rost

Cum trece timpul când eşti grăbit

Cu atâtea speranțe de împlinit

Cum trece timpul când eşti educat

Dar încă atâtea de învățat

Cum trece timpul când eşti sărac

Şi din rația ta doar copii-au mâncat

Cum trece timpul când eşti bogat,

Dar nimic nu-i de-ajuns, anturajul drogat

Cum trece timpul când eşti copac

Şi tot stai locului nestrămutat

Cum trece timpul când eşti cocor

Şi zborul te poartă prin zări si prin nori

Cum trece timpul când eşti prădător

Şi vânatul e în goana unui ultim fior

Cum trece timpul Lui Dumnezeu

În lume, în Univers şi în sufletul meu

Şi cum stă timpul în loc, nemişcat,

Ca ceasu-n perete de cui agățat.

Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!

Pe un taler pui lutul, pe celălalt stele,

Și pendulezi veșnic prin nopțile grele,

O parte e carne, suspin și pământ,

O parte e umbră, lumină și gând.

Cât cântărește o clipă de dor?

Dar pasul greoi al unui muritor?

Trecutul apasă cu pietre de moară,

În timp ce viitorul e fulg ce zboară.

Aici pui mândria, un munte de scrum,

Dincolo o iertare culeasă din drum.

Și cauți un punct de unire, un rost,

Între ce va să fie și tot ce a fost.

Un taler coboară când rănile dor,

Iar celălalt urcă spre cer, prea ușor,

Niciunul nu învinge, nu cade definitiv,

Ești drama din mijloc, un martor fictiv.

Iar acul balanței, în nemișcarea lui dreaptă,

E clipa de acum ce tăcută așteaptă

Să înțelegi că echilibrul sublim

E pragul în care și pierdem, și primim.

Nu lutul, nici steaua nu dețin adevărul,

Ci axul pe care își tremură firul

Întreaga existență purtată în piept

Să fii trecător, dar în duh înțelept.

Reconstituirea unui armistițiu dintr un eden al supremației

Se propaga unde consecutive ale inducției remarcante deziluziilor constantelor atracției

Reumplerea golurilor demult șterse se regăsesc afundate în izvoare ale cunoștințelor de pretutindeni 

Și se dezambiguizeaza prototipuri felurite de implementări și alte desprinderi.

E noapte,

prin ceața densă am zărit-o...

–ajută-mă! mi-e groază!

E înaltă,

stă atârnată... ba nu, plutește!

în valuri repezi ea gonește...

E plină,

strălucește ca un far în sânul mării,

cu raza mi-a lovit ochelarii...

E perfectă,

colțuri nu are și e netedă,

se-nvârte-n jur ca o planetă...

Ce înseamnă? ce vrea de la mine?

cad pe trepte pân' la o linie.

Mă ridic și n-o mai văd în noapte...

a dispărut, mă urăște poate...

E zi,

sub lumina astrului e oarbă,

mai bine, nu-mi mai este teamă!

E scundă,

face un pas tiptil și obosește,

îi e greu că nu mai gonește...

E goală,

în suflet și aparență,

de rușine, mă privește cu greață...

E distrusă,

spartă la mijloc și zgâriată,

un gând atunci mi se arată.

Fug după ea; fug să o prind,

o ating, vreau s-o ridic.

În zadar, ea nu mai dorește,

și peste mine atunci se prăbușește...

E vis?

nu, e realitate și doare,

doare când te pălește...

E moarte?

poate, primele chinuri,

lacrimile curg șiroaie, râuri...

E bine?

rău oricum nu-mi este,

zbier când aud acea veste...

E sfârșit?

nu pentru mine, ci pentru sferă,

și mă zdrobește, sigur mă urăște!