ÎN ACORDURI DE CHITARĂ...

    Mi-e dor să rătăcesc pe malul Senei, 
    Prin parcuri umbroase, pe mândre alei... 
    În oraşul luminii, oraşul cochet, 
    Ce-mi cântă iubirea în dulce sonet... 
    
    Şi stau cu privirea pierdută-n pustiu: 
    Dragi amintiri îmi sclipesc auriu, 
    Ca nişte frunze purtate de vânt, 
    Prinse cu greu şi pictate-n cuvânt... 
    
    Căci tocmai de sus, din turnul Eiffel, 
    Culorile toamnei, le respir în alt fel, 
    Lăsând Parisul să-mi alerge prin vene, 
    Cu imagini fugare stârnite sub gene... 
    
    Dacă simţi ca şi mine, că-ţi este dor 
    De labirintul străzilor, pe care-l ador, 
    Închide ochii şi vezi cum mândru păşeam 
    În umbra catedralei din Notre-Dame... 
    
    Pe umbrele paşilor mei, mă urmează 
    Pe Champs Elysee ce-n noapte vibrează. 
    Hoinar vreau să fiu: nu-mi irosi visul 
    Ca mereu la picioare, să-mi steie Parisul!

    Dezamăgit, într-un fel uimit, 
    cu mâinile şiroind de sânge, 
    m-am uitat cu ură, 
    la zidul acesta de nepătruns...
   

    Zilele au trecut, 
    ca frunzele moarte,
    și niciodată, nu voi fi iertat, 
    de-acele generaţii vechi, 
    și de cei de după mine...
   

    Niciodată, liber nu voi mai fi, 
    pentru că n-am reuşit, 
    zidul acesta să-nving...

    Atunci, m-am prăvălit în genunchi, 
    şi sunet ascuţit, spre cer am lăsat,
    Copacii-n jur tremurau cu uimire,
    şi-şi dansau macabru, crengile-n spre mine...
    
    Norii grei s-au răsucit împotrivă-mi, 
    şi frunzele moarte, grăbindu-mi sfârşitul, 
    m-au îngropat în lumina slabă a lunii...
    
    Orice-am făcut şi de-am greşit, 
    tu mă iartă, 
    şi crede-mă prietene, 
    când îţi spun, ACUM, 
    iartă-mă prietene, 
    să nu mă plângi...

    Printre funigei de zăpadă, haotic dansam,
    Fără să-mi pese de lume, habar nu aveam,
    Ningea liniștit peste-a felinarelor lumină,
    Poleind cu aur curat întreaga zare divină...
    
    Zăpada groasă în straturi caste se-așează,
    Îmbrăcând copacii ce încă mai visează,
    Iar vântul rece, plăcut, își tot susură dorul,
    La călătoarele păsări, uitându-le zborul...
    
    Pășesc pe drumul amorțit sub omăt,
    Ascultând zurgălăii și-al colindelor freamăt,
    Pe uliți sătenii, slăvesc în Ajun de Crăciun,
    Nașterea Domnului nostru cel Bun...
    
    Sub cerul acesta albastru, cu stele pictat,
    Pacea în taină, coboară încet, peste sat,
    Iar în lumina blândă, divină și sfântă,
    Iarna sublimă, peste toată suflarea, cântă...

    N-a fost drept, şi nici cinstit, 
    când schimb de inimi am făcut, 
    şi-acum în pieptul meu s-aude sist străin, 
    dezacordat şi cabalin...
    
    Dar ţie ce-ţi mai pasă-acum

    tu eşti cu altul: 
    iubind, te-ai înnoit cu trupul meu, 
    cu ochii mei, cu buzele mele,

    cu visele mele, cu gândurile mele...

Eu sunt ca tine-acum:
Tăiat din umbra ta,
În geană de lumină.

Un flutur ce-și aplaudă
Frenetic, în culori, 
Mimosa din grădină.

Tu ești ca mine-acum:
Un nor lipsit de griji, 
Plutind pe-o mare-albastră. 

O stea lucind timid
În cupa lunii albe, 
Ce-mi bate la fereastră. 

Pe-un ram de frunză dezgolit

Erau la un taifas două cinteze,

Ce se plângeau cât li-i de greu

Că nu mai au unde să hiberneze.

Se-aude că va cădea zăpadă

Care se va așterne peste tot,

Și nu vom mai găsi mâncare

Nici măcar o iarbă de troscot.

Am auzit și eu dragă surată

Că gerul va fi unul năprasnic,

Și-atunci ce oare vom mânca

Că omul a uitat să fie darnic.

Acum găsim ușor ce ciuguli

Că toamna este așa bogată,

În cuib nu vom avea provizii

Că și creanga ne va fi tăiată.

De unde știi tu acest lucru

Că nici copacul n-are să fie?

Îți spun c-am auzit o vorbă

La cei ce lucră-n primărie.

Ziceau că-i multă murdărie

De la suratele noastre ciori,

Și doar când toți copaci-i taie

Acestea vor pleca în alte zări.

Atunci, hai să ne îmbrățișăm

Și-n grabă să ne luăm zborul,

Până nu va fi mult prea târziu

Când frigul va fi adus cu norul.

Așa tăifăsuiau săracele cinteze

Și grija mare pe cioc li se citea,

Că n-au nici cuib, nici ce mânca

Și doar voia Cerului...le rămânea!

E toamnă, e foşnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol...

Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,

Pe drumuri fac gesturi ciudate -

Iar frunze, de veşnicul somn,

Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,

Şi-amanţii profund mă-ntristează -

Îmi vine să râd fără sens,

Şi-i frig, şi burează.

Nervios de otoño

Es otoño, es susurro, es sueño...

Los árboles, en la calle, suspiran;

Está tosiendo, está llorando, está vacío...

Y hace frío y hay niebla.

Amantes, más enfermos, más tristes,

En las carreteras hacen gestos extraños.

Y sale, del sueño eterno,

Caen pesados, mojados.

Me quedo, y voy, y vuelvo,

Y los amantes me entristecen profundamente.

Tengo ganas de reír sin sentido

Y hace frío y hay niebla.

Printre pomii fara frunze,
Fara pasari,fara gaze,
A inceput de ieri sa cearna,
Fulgii zglobii,Baba iarna.

Imbracata in trei cojoace,
Si cu vantul care toarce
A acoperit,cat cuprinde,
Cu zapada cat se intinde.

Totu-i alb,zapada-i mare,
Pe derdelus zapada-i mare.
Copii cu sanii multe,
Urca,coboara pe-ntrecute.

Un copil c-o sanie mare,
Aluneca repede la vale,
Se rastoarna intr-un tufis,
De unde se ridica pe furis.
 
Baba iarna le zambeste,
Si pe copii ii multumeste.
Care zburda pe derdelus,
Unii alunecand pe ghetus.

Seara se intorc acasa,
Cu gandul la masa,
Pe care mmele ,cu zor,
Au pregatit-o copiilor.

Râsu-i falnic și duios,

În lume nu-i mai frumos,

În codru noaptea se aude,

Armonia-n el pătrunde!

Gros,subțire minunat,

Tăcerea o rupe-n data,

Falnic și maestos,

Emanând un timp frumos!

Bufnița l-a emanat,

Falnică-i este făptura,

Cu ochi mari și visători,

Făptura-i râde până-n zori!

Noaptea iată c-a venit,

Bufnița râzând așteaptă,

Lumea parcă s-a trezit,

Taina-i searată!

În a zilei încheiere, lin coboară mândrul soare,

Și lăsând în urma-i umbră, s-ofilește ca o floare.

În-amurgului lumină, 'drăgostite păsări zbor,

Ce se-nvârt, plutesc prin aer, printre 'sângerații nori.

De prin codri și islaze, se-ntorc turmele de capre,

Țărani simpli ies din case și vaci duc la adăpare.

Iar pe vechile ulițele, care pline se cobor,

Vin din câmpuri înverzite, pline ochi doar cu mohor.

Împăratul se coboară, stăpânirea lunii-i lasă,

Mii de stele presărate sunt prin văzduh și prin casă.

Iar în liniștea pădurii, doar țânțarii bâzâie,

Nici albinele nu zboară, în stup dorm și sforăie.

Toate apele murmură, parcă taine au să-și spună,

Florile capul și-l pleacă și-și închid a lor cunună.

Șuieră continuu codrul, doar de nori e ascultat,

Vântul bate, lin adie, ca al 'naltei luni oftat.

crepusculul, pe dealuri,

a aprins scoarțele

cu râuri și cu flori.

un țipăt scurt,

aripa unui sticlete speriat,

m-a atins .