Zum, zum!

Lasă-te în voia sentimentelor.

Nu îngheța dorința-n rațiune.

Încearcă să te opui regretelor

Plăsmuite-n suflet dintr-o pasiune.

Privește peste îndoieli și sensuri,

Trăiește pentru tine-n viitor.

Nutrește speranțe și gesturi

Ce pot creea climatul iubitor.

Să-ți iei ca aliat o floare,

Ca păzitor un vultur.

Învăluită-n voalul de candoare

Să-ți amintești legenda lui Arthur.

Iubirea și puterea împreună

Cu înțelepciune, sunt dăruiri de sine.

Și învingând că ești ca o străbună

Vei dovedi în viitor urmări de bine.

O perdea de flori albastre

Acoperă o fereastră spre cer,

Iar făpturile-n chipuri măiestre

Prin iris privesc în mister.

O boltă clară, curată

Deschisă-i spre inima ta.

Albastru-i feeric te-mbată,

Te-mbie spre a medita.

Blând, vântul adie în azur,

Buchete de litere-n vers,

Și-s toate prinse-n contur,

Izvor de frumos din imens.

Mireasma plăcută a vieții

Trezită-i sub roua de dor,

Și-i ceri doar un ceas tinereții

Înfiripată-n gândul hoinar.

O frunză firavă de laur

Pe frunte discret strălucește,

Încununând visul de aur

Bucuria în suflet trudește.

Din umbră, cu pașii timizi,

Hazardul te-ncearcă din nou,

Dorind fericirii ca tizi

Speranța, credința în nou.

Lasă-ți ființa să zburde-n real,

Părăsind câmpul cu florile visuri.

Culege din pomul vieții un ideal

Și adună-ți gândurile din abisuri.

Jocul luminii cu spectru-i bogat

Aurie ți-arată tipsia cu ofrande,

Dar idealul cules, strâns este legat

De principiile tale profunde.

Femeia are o dornică viață

Sperând la stropul de dulceață, 

Precum cea a unei firave flori

Ce natural înflorește în zori.

O admiri când este-n floare

Și totul în jur prinde culoare.

Parfumul lăsat în preajma ei

Stârnește admirația unui holtei.

De o întâlnești în calea ta,

Te-ntrebi cum ar exercita

Posibilul pe care nu-l credeai,

Viitorul în care pătrundeai.

Când patina timpului apare

Strălucirea lor oare dispare?

Gândurile că timpul petrecut

Duc spre un tărâm necunoscut?

Să ne bucurăm de ceea ce Destinul ne-a dăruit.

Să ne mulțumim că ne-a salvat de singurătate,

Și că suntem împliniți cu ce ne este hărăzit,

În numele neamului în Eternitate.

Să urmăm pilda și lumina Sfintei Credințe,

Să iertăm, să înțelegem și să iubim mereu

Tot ceea ce implică bunăstarea unei ființe,

Și să implorăm binecuvântarea lui Dumnezeu.

De milenii, natura și-a păstrat proprietățile

Încântând sufletele muritorilor pe Pământ,

Dând oamenilor fericire și susținând viețile,

Făcându-ne să grăim "mulțumire" drept cuvânt.

În  miresme înzecite și culori nemărginite

Au fost create minunății ce dăinuie,

Mărturii ale existenței planetare zidite

În sufletele nemuritorilor ce ne bântuie.

Romantismul încă există.

Nu-l lăsați afară s-aștepte.

Bucuria și dorul coexistă

În inimi și minți înțelepte.

Invitați-l în lumina din suflet

Și oferind sentiment cu căldură,

Așezați-l într-un frumos triolet

Amintind anii care se pierdură.

Primiți în dar ale lui învățăminte

De a crea clipe lirice de neuitat,

Rostiți iubire prin sincere jurăminte

Și ascultați poemul ce este recitat.

Sunt pitic,

Crivăţu‘ îşi făcu avânt

într-un cuib de păsări mute

cât să-ncapă în trupul lor

iarna - flutur alb de vânt.

Strânse-n sânul ei de gheaţă

valvârtejuri şi ninsori.

Şi când şade să asculte

triste suflete de flori,

le aşterne pe pământ.

Trece palid soarele,

stelele de ger

îmbracă faţa lui diamantină.

Iată-l înghiţit de cer,

scuturându-şi pletele

într-o pată de lumină.

În răsuflu’ ei deodată

ridică cetate albă:

în risipă să te scuturi

de visarea care scaldă

o fereastră cu gutuie.

Molcomă fantasma şade

ca o pasăre trudită.

Se adună. Apoi suie

turnuri nalte de zăpadă.

Un schelet de pom sclipeşte

în troieni dezordonate,

vântul nu mai hoinăreşte

pe la case îndesate.

Urcă drumul de ninsoare

urători, copii de-o șchioapă,

cu un plug din două fiare,

tras pe uliță de-o iapă.

Un copil numai paiete

ce în șale îi ajung,

larg învârte biciul care

sună într-un tunet lung -

geru-i fuge de la ghete.

Tremură în raza lunii

sălcii de argint cochete.

Mai la margine de sat

unde basmele se spun,

mulţi copii la vatra sobei

timpul pare c-a lăsat.

Au venit de prin cătun

cu trăistuţe la spinare

să le-ndese cu poveşti.

Zmei naivi îşi cântă versul

ca o nobilă întristare.

Două fete ştrengăriţe

împletesc înduioşate

înger palid în cosiţe.

La fereastra cu muşcate,

o măicuţă îndurerată

câteodată lung priveşte

prin zăpezi imaculate,

gânditoare îşi vorbeşte:

« poate-n drumuri se arată,

peste gardu’ acoperit,

fiul drag venind din lume » …

Plânge încet şi chinuit,

îi rosteşte al său nume.

Se mai uită spre icoană,

la Isus văzând într-însul

o lumină cum deşiră

flăcările de aramă;

îşi mai domoleşte plânsul.

Peste satu’ înzăpezit

a rămas un colţ de lună.

Stelele s-au întregit,

vântul scade la jumătate,

de-nnoptare adormit.

A ieşit după furtună

o nălucă la fântână.

Cum în murmur se înclină,

o porni către zăvoi.

Simţitoare şi senină

în răsunet năvăleşte

cu vârtej de vise albe

şi îmbracă perne moi.

În cădere geru’ înşiră

caru’ stelelor în pom.

Rareori, dar o scânteie

vine galeş printre nouri,

furişându-se în somn.

din cartea ilustrată pentru copii: Copilul și norul - 

ștefan radu mușat

De ce te grăbești copile 

Când acum e cel mai bine 

Vrei să crești mare mai iute 

Și ceri vrute și nevrute 

Ai mâncare,ai căldură,

Ai și tată, ai și mumă 

Dar nu prețuiești deloc 

Viața asta de boboc.

Viața frumoasă de-acum

N-o mai întâlnești nicicum 

N-ai grija zilei de mâine 

Că n-ai cu ce lua o pâine.

Trec anii fără să -ntrebe 
 

Și te treci fără de vreme.

Acum nici o grijă n-ai 

Decât joacă, mofturi,trai

Căci părinții fac ce fac

Să-ți fie mereu pe plac .

Singura ta datorie 

E să înveți o meserie 

Mergi la grădiniță, școală,

Și crezi că e o corvoadă.

Acum viața e ușoară 

Și nu simți cum timpul zboară 

Și de vrei și de nu vrei 

O să treacă anii tăi,

Trec anii copilăriei 

Ca și floarea păpădiei.

Te trezești tătic,

Și atunci ai vrea să fi mic.

Într-o solniță hazlie

S-au gândit acum să stea

Boabe mici și colorate

Printre sarea cea de nea

Dar văzând că nu-i de şagă

Se gândeau acum deodată :

-Cine o să ne mai ia?

-Să ne pună laolaltă

-În pipernița cea mică 

-Unde ne-antrenam cândva

-Să dăm gust de catifea

Doar că ele nu știau 

Când mâncam adesea boabe 

Gustul lor de catifea 

Era tot ca cel de ace..

Ce pe limbă ne-nțepa

Marius Ene, Polonia, 06 Februarie, 14:45

fără motiv,

câteva dalii

au-nflorit în

grădina devastată de-amăreală?

-nu, au spus albinele.

continuă să dăruiești lumii

măcar puțin

din bucuria ta

și vei fi fericit.

Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.

Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.