Lume decăzută...

Deschid ochii în pat,
Ș-aș vrea ca să mă scol,
Mă uit eu împrejur
Dar somnul vine-ușor
Am treabă de făcut
Ș-aș vrea și să mă plimb
Dar m-oi culca la loc
Oricum, o să am timp.

O-ambiție mă-ncearcă
Și sincer ca să spun
M-aș apuca de multe,
Știu sigur că sunt bun
Am un talent chiar mare
Și multe planuri vin
Dar aș mai bea o sticlă
Oricum, tot am eu timp.

Cu prieteni m-am certat
Și știu că am greșit,
Berea m-a alinat
Și multe-aș vrea să schimb,
Gânduri îmi trec prin cap,
Pereții zgâriind
Dar nu vreau să-mi cer scuze.
Lasă, că am eu timp.

Pe la biserică aș vrea
Că știu că aș putea
Să merg încă odat'
Să mă simt mai curat.
Dar treburile vin
Eu uit să mă închin,
"Da' ce, am îmbătrânit?"
Cred c-o să am eu timp.

Muncind zi și iar noapte
Căzând din nou în coate,
Pe pat sunt obosit,
De probleme, gândul mi-e scrijelit
Pe cineva aș vrea,
Să-mi aline durerea
Să-i spun, "iubită, te-am găsit"
Dar las', oi avea timp.

C-am prost eu am ajuns,
Tre' să recunosc.
Corpul mi-o cam ajuns numai piele și os.
De băutură-s ars, se duce pe gât în jos
Și frigul și durerea, le răstoarnă pe dos,
Dar știu că nu e bine și jur că voi schimba.
Această-ntorsătură, eu o voi repara.
Stau pe scaunul meu, gândind iar la nimic
Dar nu prea îmi fac griji, cred că mai am eu timp.

Cu supărare mare, conduc eu în viteză,
Nimic nu văd în jur, vântul mă bate-n freză
Cu sticla de alcool, fac patinaj viteză,
Și frica îmi dispare, mă simt scăpat din lesă
Acum, mă simt eu liber, cu ură mă ridic,
Mașina sare-ntruna, ș-am început să strig.
Pe contrasens m-am dus, și îngerii m-ating
Și faruri văd în fața-mi... nu cred că mai am timp

..................................................

La Judecată stau, între cer și pământ
Și o lumină-mi spune "Dute și stai la rând"
Dup-o înspăimântătoare, și tristă așteptare, mă ridic în picioare, păcatele-mi ei le spun,
Nu vreau să am eu vină, inima-mi cade lină, sufletul mi se rupe, eu nu vreau să răspund.
Dă-mi o a doua șansă, promit c-o fac corect,
Oferă-mi îndurare, ș-am să-ți devin profet!
Și Domnul atunci zice, cu vocea osândind
"Ești condamnat la chinuri! Eu ți-am dat destul timp!"

Alunecând pe-a apelor oglindã,

Stingherul cãlãtor, în barca sa,

Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã

Încã o zi, din cele câteva!...

La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:

Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?

Un şir de zile lungi, chinuitoare,

Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?

De fapt, de ce venim pe-aceastã lume

Zbãtându-ne a supravieţui?

- Spre a trãi şi a purta un nume

  Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -

Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,

Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!

Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,

Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!

Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã

Din zori de zi, pânã noaptea târziu;

Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,

Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...

Pentru pãmânt, popoarele se ceartã

Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!

Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:

"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"

Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul

Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;

Totul ne dã la început, pãmântul,

Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!

Iar cât despre necruţãtoarea fricã,

O regãseşti în orice cromozom;

- Mãsura ei mai mare sau mai micã -

Asta... depinde de la om, la om.

Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,

Cu ea se naşte orice muritor,

Ea nu ridicã semne de-ntrebare

Ci degetul ei ameninţãtor!

De bunãvoia ei, nu iese-afarã,

Nici nu renunţã uite... numa-aşa;

Decât când e poftitã sã disparã,

De Unul mai puternic decât ea.

Ce poate viaţa fi, decât o sumã

De vise lungi, în propriul aşternut.

Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,

Constat c-atât de repede-a trecut!

                           ☆

Ţine-te drept, amice, pe picioare,

Şi uitã-te puţin în jurul tãu!

Trateazã nepãsarea, ca atare,

Privind-o ca pe cel mai mare rãu!

Cãci pierderea de timp este o crimã

Când sunt atâtea lucruri de fãcut!

Din TIMP, o parte eşti: una infimã,

Prezentul sãu, la modul absolut.

Întreaga ta lucrare pãmânteascã

Pãstratã-i în al Cerului album.

Ferice cel ce vrea sã dobândeascã

Ce nu se poate pierde nicidecum!

"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1) 

14.11.2021, Gostkow, PL

O foaie albă-i o neființă,

Un spațiu pur și absolut,

Unde ideea vrea ființă

Și sensul prinde început.

Aș vrea să prind în verbe clare

Trecerea vremii, firul dens,

Să pun o umbră în mișcare

Și haosului să-i dau sens.

Ce este versul? O-ncercare

De-a măsura ce-i necuprins,

O punte scurtă peste mare,

Un adevăr de neatins.

Cuvântul naște-n ezitare

Un chip al timpului pierdut,

Suntem o simplă întrebare

Ce-și caută veșnic răspuns.

Scriu nu din lipsă, ci-n mândrie,

Să las o urmă în decor,

O clipă prinsă-n veșnicie,

Un dor prin viață călător.

Ea sunetul viorilor baladă

El corzile întinse disonant

Ea șipotul pârâului de munte

El caută să-l soarbă însetat

Ea plasă de păianjen însorită

El fluture zburând dezinformat

Ea gheară elegantă de felină

El pradă abdicând deliberat

Ea soarele ce scutură lumină

El luna reflectând nevinovat

Ea intrinsec poartă creația divină

El inventează gânditor, preocupat

Un el și ea pe-aceeași undă rezonează

Deși nu seamănă-n esență  conceptual

Se completează lăsând poarta cucerită

Inseparabil diferiți fundamental

Amărâta-i a noastră inima

Cea care mângâie conștiința

Și-și exprimă concepțiile necoapte,

Că și orologiul ce se roade ușor

Că să spună melos cântecul neastâmpărat și

Transcendent asupra trăirilor pământeșți.

Tu, cel cu îndemnarea divină de a compune

Pricepi să-ți pătrunzi în tegumente

Ce timp bovinele zbieră

Și te închini suveranului ceresc

Pentru încă un prilej.

Încăperea ornată cu specul vestit care răsfrânge înfățișarea unei ființe lipsită de caracteristici corporale, un trup ce este sprijinit de pardoseală ce se frământă domol asupra ale ei membrane. Aceeași pardoseală ce Îi glăsuiește o compoziție separată de argoul sărac spânzurat de a ei limba.

Anatomia lor se desface înrăutățit de oasele care mai de mult se cuprindeau că și cum erau chiar acelasi neam. Ultima lor bucătură este suspendată de ai ei dinți, prevezi dulcea salvare și ca o dorința ce s-a amestecat cu trupul Domnului Ceresc încăperea strălucește și reflectoarele se prefac în ochi. Înainte de a te scapă, cel divin îți rostește

-De ai fi știut că o barieră nu e evidențierea stingerii, ai fi mai avut al tău craniu.

Când fericire e îi mulțumim lui Dumnezeu

Când e durere Îl rugăm s-aducă bine

Ultimă șansă cați în ceruri când e greu

Căzând rănit pare că nu ascultă nimeni

Ești răzvrătit, ar spune mulți, un fariseu

Ar fi mai bine să citiți atent prin carte

Să fii mai bun, să fii onest poate fi greu

Țineți prieteni și familie  aproape

Hazardul reavăn e stăpân, și e ateu

Tu ești speranța de mai bine pentru mâine

Puțin noroc și cutezanță nu-i clișeu

Mâinile tale sunt puterile divine

Nu sunt doar numele purtat în treacăt,

Nici umbra ce se pierde pe asfalt,

Sunt un răspuns zăvorât cu un lacăt,

Un gând ce caută un alt tărâm înalt.

Privesc în sticlă și nu văd un chip,

Ci doar o mască prinsă într-un rol,

Un turn zidit pe cioburi și pe nisip,

Ce se dărâmă într-un spațiu gol.

Sunt cel ce tace când ar vrea să strige,

Sau cel ce râde când e frânt în doi?

Un foc ce arde fără să se stingă,

Sau un străin ce trece printre noi?

O luptă dură între oră și gând,

Un pas făcut pe margine de stâncă,

Sunt cel ce caută un rost pe pământ,

Purtând o taină ce rămâne adâncă.

Desfac din mine straturi de tăcere,

Să caut urma primului semnal,

Nu e un nume, nu este durere,

Ci doar un spasm din pulsul inițial.

Sunt o întrebare fără răspuns,

Pășind peste al timpului hotar,

Un adevăr sub noapte bine ascuns,

Un căutător ce nu luptă-n zadar.