OAMENI

Eu n-am știut că sunt un înger,
Că n-am aripi, nici păr bălai...
Și nici săgeți strălucitoare ca un fulger,
Și nici în urmă-mi fluturi drept alai...

Eu n-am îndrăznit să sper, să mai zbor,
Cu neputință, i-am privit pe alții cum zboară,
Cum cerul meu albastru, a rămas fără nor,
Scuturate, aripile mele au ales să moară...

Eu n-am implorat și nici n-am cerut iertare,
Doar am ales să exist luminos pentru cei,
Care muți de durere, tânjesc cu disperare,
După soare, căldură și înălțare spre zei...

Căci eu la rândul meu am să mă-nalț cândva,
Înspre lumina caldă și blândă ce coboară din cer,
Trăirile mele în cuvinte de ceară se vor revărsa,
Căci voi fi fost o clipă pierdută-n eter...

    Vremelnică-i iubirea mea... 
    Şi schimbătoare, 
    Ca o zi de sărbătoare... 
    
    Ca un nor sprinţar... 
    Ce fuge, 
    Soarele să mi-l alunge... 
    
    Ca o pasăre în zbor... 
    Pân’ la stele şi-napoi, 
    Spre adâncul din zăvoi…
    
    Vremelnică-i iubirea mea... 
    Şi iertătoare, 
    Ca o mamă-ocrotitoare... 
    
    Ca o umbră... 
    -nspăimântată, 
    Ce la tiv de lac s-adapă… 
    
    Ca o frunză-nseninată... 
    Ce adastă aurie, 
    Către marea azurie... 
    
    Vremelnică-i iubirea mea... 
    Finală, 
    Ca o mică portocală... 
    
    Ca un strop strivit de soare... 
    Prins în palmele crăpate, 
    Către buzele-nsetate... 
    
    Ca o duşcă de vin bun... 
    Scurs dintr-o carafă veche, 
    Susur fără de pereche...

Deși zilele mele ca pescar au apus demult, tot îmi mai vine așa câteodată, un fior, un dor, nu știu cum să-i zic, o stare sufletească pe care o încercam de fiecare dată la fir întins...

Bine, pe-atunci eram foarte tânăr, năvalnic în gândire și faptă, neștiutor despre viață, și-mi imaginam că "dă bine" față de prieteni, cunoștințe sau neamuri, să stai în nemișcare pe malul apei, în contemplare deplină cu tine însuți, ascultându-ți tăcerile sufletului, încercând să deslușești dintre toate enigmele lumii care îți este rostul...

Cu toată înfumurarea vârstei fragede, pot spune cu mândrie chiar, că am găsit totuși liniștea căutată într-o lume efervescentă, în locuri dintre cele mai neobișnuite sau banale, într-un apus de soare, sau în undele apelor liniștite, într-un crâmpei de amurg ivoriu, sau în cântarea de mai a broaștelor, sau în mirosul de mâl amestecat cu mirosul de fân, sau în licăritul slab oglindit de apă al licuricilor, sau în trecerea tăcută a vreunei egrete peste creștetele stufărișului ce foșnește liniștit în briza dulce a înserării, sau în unduirea sălciilor ce-și clătescc pletele aurii în luciul aceluiași râu molcom și veșnic curgător...

Tot ecartamentul meu de pescar, se reducea la o undiță subțire din fibră de sticlă roșie, undiță care avea în jur de doi metri și jumătate, o undiță rudimentară dintre acelea care se desfăceau și se îmbucau în două într-un filet postat pe la jumătate, ață pescărească din belșug, plutitor simplu din polistiren roș, cârlige de pescuit de diferite dimensiuni, greutăți de plumb, o cutie refolosită dintr-o cutie veche de cremă neagră de pantofi pentru râme și alte momeli, o traistă refolosită de la "gărzile patriotice" de culoare kaki, un briceag pescăresc sub formă de sturion, dotat cu cuțit și furcă pentru curățat peștele și cam atât.

Însă pescuitul este o treabă serioasă și anevoioasă, îți trebuie multă răbdare, trebuie să știi să "citești" luciul apei ca să arunci firul la adâncimea potrivită, acolo unde doarme peștele, să știi ce momeli merg funcție de timpul zilei, sezon sau apetitul peștilor, să cunoști locurile unde adastă peștele cel viclean, să fii tu însuți mai viclean decât peștele...

Într-o seară, pe la amurg, chiar înainte de sfârâitul soarelui pe buza râului și întrucât se lăsase o liniște nefirească, îmi iau sculele și scobor pe malul apei, încercând apa, aruncând nada cât mai departe, alungând gâzele enervante cu mâna, urmând firul domol al râului și ascultând din când în când cufundacul care se pregătea de culcare...

Pe malul celălalt, o umbră ca și mine, își arunca nada încercându-și norocul, în aceeași liniște, căutând aceeași pace, același calm interior și probabil, - sau cel puțin așa îmi imaginam eu - lepădându-se de același tip de zbucium interior care poate zgudui o ființă...

Ne-am privit preț de-o clipă cu coada ochiului, evaluând mărimea traistei celuilalt: subțiri amândouă. Și în tăcere absolută, ne-am văzut fiecare de treaba lui. Undița concurentului era cu mult mai rudimentară decât a mea, făcută probabil artizanal dintr-o vergea din lemn elastic de alun, iar eu eram mândru nevoie mare de priceperea și nervul cu care aruncam momeala la apă, fără zgomot și aproape fără stropi, căutând locurile subtile în care se ascunde peștele...

La un moment dat liniștea fu spartă de concurentul meu, care interpelându-mă, îmi atrase atenția că locul unde aruncasem momeala era foarte aproape de locul unde pescuia el, încălcând astfel codul nescris și tăcut al pescarilor, privind aproprierea și vecinătatea...

Chiar în acel moment, plutitorul undiței mele se scufundă subit înghițit de ape, iar eu trăgând de undiță, am început să adun ața transparentă învârtind mosorul cu zgomot sacadat, aducând înspre mine zvârluga argintie care-și sbătea cu putere trupul mlădios, plescăind cu zgomot și protestând împotriva dibăciei mele.

Cred că zvârluga era cam cât antebrațul meu, deci nu prea mare, dar forța cu care se zbătea în greutatea apei, mai că era gata-gata să-mi frângă undița, concurentul îmi striga să nu mă grăbesc, să mai cedez din ață, ca mai apoi s-o trag din nou pe mosor, iară eu mă opinteam trăgând și slăbind undița, încercând să-mi mențin echilibrul și concentrat la munca mea, n-am băgat de seamă la concurentul care, nu știu cum, ajunsese cumva pe același mal.

Cu destulă greutate, am învins totuși peștele care se zbătea acum pe mal, în iarbă, între mine și concurentul care îmi privea prada cu ochi hulpavi și invidioși. Eu, în schimb, am scos briceagul și l-am înfipt sub branhiile peștelui punându-i capăt chinului, iar mai apoi, am șters de sânge lama briceagului de iarba grasă:

-Ce vrei să faci cu peștele?, mă întreabă cu glas stins concurentul.

-Îl duc acasă și îl dau pisicii!, am spus eu pe un ton glumeț.

-Mai bine mi-l dai mie, că oricum n-am prins nimica în cele două ceasuri de când stau pe baltă, și aș avea și eu ce pune în tigaie în sara asta!

Rușinat, am împins cu briceagul peștele înspre concurent, care fără ezitare îl luă și îl vârî în traista lui. Îmi mulțumi scurt, salută militărește și strângându-și sculele, o luă din loc, lăsându-mă singur, în liniștea reinstalată de primele licăriri de stele...

Abia atunci am realizat că mă aflam pe locurile unde cândva veneam la plimbare însoțit de cânele meu, parcă îl auzeam din nou lătrând din spatele tufelor căutându-mă cu disperarea celui care știa ce înseamnă alienarea despărțirii.

Am oftat, și obosit de prea multă liniște și prea multe ecouri din trecut, m-am ridicat anevoios și cu pași șovăitori am urmat cărarea lăsând în urmă pentru totdeauna zilele mele de pescar, realizând cu amărăciune că ce înseamnă hobby pentru mine, pentru altul înseamnă supraviețuire...

    Amurgul, din tăceri, coboară greu în mare, 
    Întunecându-mi calea, cu umbre trecătoare.
    Am rătăcit pe ţărmul fuioarelor de nor, 
    Topit în adierea visării-n care mor... 
    
    Şi preţ de-o clipă, oprit-am să respir, 
    Mireasma nopţii, ce-i risipită în zefir. 
    Căci în lumina lunii, am strălucit rubin, 
    Ce se înneacă-n sânge, vâscos şi cristalin... 
    
    Şi cum stăteam, gândind la cerul plin de stele... 
    Sclipind în şirul destrămat al gândurilor mele... 
    Am ezitat în van, căci nu vroiam să-l rup, 
    Trădat de neputinţă şi chiar de propriul trup... 
    
    Ca-ntr-un final probabil, sau început de soare, 
    Ce curge ca o lavă, mustind întreaga zare, 
    Voi sparge creuzetul culorilor stelare: 
    Din moarte, voi renaşte mareele solare…

    Celor ce s-adastă-n umbra petelor solare,
    celor ce întorc lumina sfântă-n miez de mare,
    Durat-am templu-n pietre verzi,
    Şi ridicat-am către cer catargele-ntregi...
    
    Celor ce zdrenţuiesc în nopţi întregi dantela lunii,
    Celor ce-n tihna zorilor aşază roua lumii,
    Strigat-am mut în muget de furtună,
    Frânturi de-argint în razele de lună...
    
    Doar ţie, fără de care voalul mării nu cristalizează,
    Doar ţie, fără de care fluturii nu mai visează,
    În ropot de sălbateci nori, rămas-au scrise,
    Aceste gânduri mai de mult promise...

    O, Shu, sub geana ta, stă cuibărit,
    Un soare nou ce-nalţă întregul răsărit,
    O nouă zi se naşte întotdeauna-n zori,
    Şi moare-n asfinţit şi-n ţipăt de cocori!
    
    O, Tefnut, răsuflarea ta în şoaptă,
    Natura la lumină, trezeşte, dintr-odată,
    De n-ai fi tu, cu răsuflarea-ţi caldă,
    Întreagă lume ar fi fadă!
    
    O, Thot, vreau numele să-mi scrii,
    Să fiu în amintirea rămas-a celor vii,
    La fel aşa cum fost-am, înfăţişat în acte,
    Nemuritor în veacuri peste cumplita moarte!

O, Zei, v-am pomenit pe toți deodată,
Ca să-mi schimbați a sorții roată,
Să stau în umbra voastră, veșnic faraon,
Rostit să-mi fie numele: Tutankhamon!

Viață dulce sau amară

Prinsā-n foaie de țigară,

Răsucită cu finețe

Prin constelații mărețe.

     Prinsă-n buze însetate

     De științā și de arte,

     Trasă-n piept cu îndârjire,

     Răsuflată-n Rāstignire.

Trasă-n suflet să-l adape

Cu fumul gândirii coapte

Și suflat în gol de aer

În vāzduh de idealuri.

     Răsuflare ușurată

     Răstignire resemnatā

     Cum să mai consum țigara

     Când din ochi gâdil chitara.

Just an empty room
Nothing to see...
Painted lyrics on the walls, so new, such a gracefully across my memory.
Nothing to feel...
Makes me think of the six element hug, that holds me safe and warm.
Nothing to think about...
But I'm still there...In front of an empty room, thinking about inexistent things, inexistent things that I need to give away from my mind, to leave behind whatever is equal to zero for me...
But how am I still looking at an empty room?
I don't know, maybe it's just a stupid interpretation of my blocked mind
...Nothing to know...
Run...Just run...You can do it, right...?
...Things my heart used to know,
Things it yearns to remember...
Just in vain...

"From "Volumul Sub fosta lumină/Under the last light""

I see myself swaying sweet dreams where I was born in the mists of the dark, sieging the

I see myself crying tears of needles, losing myself under the pressure of melody, feeling the
incoming defeat by an avalanche of my own thoughts, never waiting for the end.

From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower"

Doamne, sunt un adânc al neputinței,

Un întuneric umbrit de întuneric,

O lipsă aridă de ploaie,

O noapte fară stele,

Un mister fără de lună.

De o veșnicie îmi scriu tristețea pe ape adânci și pustii de lacuri,

Doamne, sunt un Adam izgonit,

Tăcut și uitat în urmă.

Voi coborâ mereu mereu spre abis?

Sau suflarea Ta va sufla din nou viata și lumina în nările mele,

Aprinzând în inima mea lumina învierii,

Pălpâind în tăcere?

Sau nu...

Încep să -mbatränesc;

Îmi șopti oglinda,

Râdea în mine nefiresc,

Privirea mi-o scălda..

Riduri gri și spălăcite 

Îmi pișcau obrazul;

Nopțile -mi sunt bântuite,

Căci mă năpădi talazul..

Șuvițe albe curg,

Ce răsar la întâmplare 

Pe chipu -mi în amurg 

Fără strop de soare..

Umbra anilor apuși 

Mă brăzdau pe piele,

Iar urmele de pași 

Socot zilele mele..

Mai e ceva de lămurit 

Înainte de popas;

Un vis de îndeplinit;

Apoi spun;Bun rămas..

Atât de aprinsa-i steaua iubirii de viață,

In raza ei sunt clipe ce strălucesc sublim,

Dar din adânc apusul pândește ca o ceața

Și tulbura seninul de-un auriu divin..

Când râsul meu scânteie, puternic, luminos,

Un gând atât de rece și de întunecos

Îmi taie răsuflarea...

Privirea mi-e pierduta...

Destinul mi-l descos:

O, Doamne,cum poți oare un răsărit frumos

Să-l stingi c-o noapte neagra?

În cartea vieții, neștiută,

Să lași ultima filă tristeții, nemilos,

Ca un cocor ce zboară sub ceru-albastru pur,

Și săgetat de fulger,cu aripa căzută,

Se prăbușește tragic în hăul cel sticlos..