Minte-mă

Am scris versuri pentru tine,

Despre ceea ce eu simțeam,

Vina toată-mi aparține,

Păcatul meu, că te iubeam.

Scriam povești de tine pline,

Scriam ceva ce nu erai,

Vina toată-ți aparține,

Păcatul tău, că nu iubeai.

N-am așteptat nestemate,

O floare mi-era de-ajuns,

Vina la doi se-mparte,

Păcatul... ,,te iubesc" n-am spus.

Nu cunosc fericire de muritor,

O frunză-n vânt, un scriitor, 

Mă ofilesc cu timpul şi apar iar, 

Nimic din jur nu-mi pare familiar.

Acum sunt trup ce-n valul vântului, 

Ce-n bătaia ceasului și a trecutului, 

Trece prin timpuri ce n-au formă, 

Simt cum existenta mi se curmă.

Nici fericirea, nici durerea, 

Nici dezgustul, nici plăcerea, 

Nu descriu nemurirea în totalitate, 

Sumar de sentimente în intensitate.

Sfârşit de muritor o să-ntâlnesc, 

Și cu sufletul sper să mă găsesc, 

Viața eternă e coşmar şi fantezie, 

Trăiesc și renasc prin poezie...

Când cavoul devine casă

Ai să fii uitat de lume,

Vei sta singur, lor nu le pasă

Că la piatra cu-al tău nume

Lumânarea este stinsă,

Și-ai buruiene lângă cruce,

Crezi că îți vor face masă

Dar ei știu doar să se spurce.

Ești vorbit de rău și-acum

Chiar de tu le-ai vrut doar bine,

Pentru ei ai fost un fum

Iar ei se cred roi de albine.

Presupun că i-ai rănit

Dar cu toții au uitat

Când pentru ei păreai fericit

Și n-aveai drept la oftat.

,, Ce griji ai tu?"

,, În locul tău eu nu m-aș plânge"

Vorbe pe care sufletu'

Le-a clătit în lacrimi de sânge.

Altele chiar nu-și au rostul,

Prejudecăți și vorbe-n vânt,

Acum c-ai liniște, ai totul,

N-auzi vorbe din pământ.

,,Te iubesc "...sincer, silit,

Legământ sau doar un chin,

În taine rugi pecetluit

Sau șoptit în noapte lin.

Văpaia-n ochi de o zărești

Ți-aprinde inimioara,

Zaci tăcut, doar urmărești

Cum te-nfășoară para.

Sar scântei, nu te-agiți,

Nu te lași distras,

Tu aștepți din alte vieți

Un gând, o șoaptă și un glas.

Și aștepți, aștepți, aștepți...

Să jurați din nou iubirea,

Păzești amurguri, dimineți,

Răscolești în toți privirea.

Ecoul pașilor tăcuți 

Și clipele în doi,

Se întorc, toate le simți

Și chip... și mâini... și buze moi.

Ai așteptat încă o viață

Să o vezi, a ta iubire,

Ea, artă din speranță,

Tablou semnat de nemurire.

Poza mea

o vei găsi ,

undeva

în cărți uitată ,

o vei lua,

o vei privi

șoptind ușor

,,A fost odată".

Și pe spate

de o-ntorci

vei găsi

scris angelic

"Nu sunt eu,

ci doar o umbră,

mică piedică

a uitării".

La mormântul

ca de gheață

vei veni

cu trandafiri.

Lumânarea,

parcă-n viață

va domni

în cimitir.

De pe crucea

cenușie

vei citi

înlăcrimat

"Oricine poate

iubi,

dar cine poate

aștepta?"

Născută din pământ și apă,

Copilul Lui Dumnezeu,

Curat, sufletul meu,

Supus să cadă în groapă.

Păcatele din neam în neam

Ce mă urmăresc din umbră,

Simfonie sumbră,

Cu ele inima-mi hrăneam.

Aș fi vrut să fiu secundă,

Să fiu o clipă pe pământ,

Sau o adiere de vânt

Care-n trestii să se ascundă.

Îndrăznesc să cred în toate

Și în câte nu există,

Eu, simplă artistă,

Cu mii de vise întunecate.

Am deschis inima ca pe-o carte veche,

Cuvintele șopteau, dar foile erau seci.

Tăcerea mea are vene; pulsează încet,

Un râu nevăzut, dar mereu prezent.

Mă întreb: dacă n-aud ecou, exist?

Dacă strigătul meu se pierde-n abis,

Și nimeni nu știe că sunt, că respir,

Sunt real sau doar o umbră ce conspir’?

Îmi port pielea ca pe un acoperiș uzat,

Fiecare cicatrice e un adevăr îngropat.

Mă recontruiesc, dar clădirile cad,

Fundația e făcută din nisip și oftat.

Frumusețea? O monedă ce nu o plătesc,

Mi-e refuzată, dar nici nu mi-o doresc.

Eu caut ceva ce lumea nu are:

Un sens în haos, o inimă-ntr-o mare.

Dar ce rost are căutarea?

Când răspunsurile-s îngropate în tăcerea mea.

Și totuși, continui, un Sisif modern,

Împingând un munte făcut din etern.

Nu sunt un geniu, dar nici nu sunt om.

Sunt ceva între, un paradox enorm.

Mă nasc și mor în fiecare zi,

Dar nu găsesc nicicând ceea ce aș fi.

Poate că viața nu e răspuns, ci doar întrebare.

Poate că tot ce caut se ascunde în zare.

Sau poate că eu sunt răspunsul ascuns –

Un strigăt care refuză să fie de-ajuns.

Ce crunt cu tăcerea m-ai umilit. 

Făcând din mine a neputinței sclavă,

Și la final să îmi dai verdict

Că sunt o femeie cu mintea firavă.

Cu vorbe grele am fost încătușată, 

Între inimă și rațiune am căzut prizonieră.

Ce mare mi-a fost naivitatea... să cred

Că ce dai, cândva  înapoi ți se oferă.

Dar mai târziu ai să-nțelegi 

Că nu-s doar eu cea vinovată

Ce-ai semănat, cândva o să culegi.

Dezamăgirea, neputința le vei primi răsplată.

Din greu eu am plătit prețul eliberării, 

Pentru o inimă neînțeleasă

O rană care stă pradă durerii

Un haos ce pacea nu știe s-o găsească.

Știu... Cu timpul se vor vindeca,

Rănile ce fără milă m-au străpuns, 

Și-n ziua când vor trece toate, 

Ca tine-am să ridic și eu... paharul sus.

De când te-ai desprins din mine,
mă plimb printre zile ca printre ruine.
Totul e acolo, dar fără viață.
Până și soarele pare că arde
cu o flacără rece.

Ți-am păstrat locul la fereastră.
Acolo unde obișnuiai să taci.
Mi se părea că în tăcerea ta
încape tot universul
că ai putea rosti o rugăciune
și ar înverzi iarba doar din dorință.

Acum tac eu.
Și tac prost.
Tăcerea mea nu rodește,
doar apasă.
E o tăcere grea, fără sens,
ca un clopot fără limbă.

Dacă într-o zi te vei întoarce,
să știi că n-am schimbat nimic.
Totul te așteaptă:
masa, oglinda, cărțile,
și eu, cu fruntea plecată,
în același loc,
sub același cer
din care ai plecat.

Muzica-mi plânge-n căști, încet,

Și ochii-mi ard de dor discret,

Liniștea cade greu, în val,

Pe suflet frânt și inegal.

Lumea aleargă fără rost,

Pe drumul ei, cum a mai fost,

Iar eu rămân cu mii de gânduri,

Pierdute-n umbre și-n secunde.

Dar luna bate iar în geam,

Cu pasul ei ușor, de-aram’,

Și mă întreabă-n taină, blând:

„De ce rămâi iar plângând?”

Ea parcă știe tot ce simt,

Că dorul meu nu are timp,

Că el nu m-a privit deloc,

M-a șters din viața lui, pe loc.

De parcă n-am fost niciodat’,

Un vis frumos, dar spulberat…

Doar luna, martor peste toate,

Îmi ține inima în noapte. 

În a vieții adiere,

Glasul tău rămâne-n loc,

Și privirea, cea din toc,

Veșnică plăsmuire.

În a vieții cărări,

Ai urmat un șir de stele,

Risipita-i fost în ele,

Iar eu cu ochii după zări.

În a vieții amintiri

Tu nu ai plecat,

Mă aștepți în cerdac,

Cu colaci și prăjituri.

În a vieții sentimente

Tu, bunica tuturor,

Coci veșnic la cuptor,

Inimile suferinde.

În a vieții rugăciune,

Vreau să fii din nou aici,

Noi nu mai suntem mici,

Dar să ne mai ții lipiți de tine.

Lasa-mi pantecul sa planga

Sa se sece de putere

Verse rauri de durere

Ochii ce visau la stele

Soapta-n ceruri ce-a luat

Codrul verde spulberat

Marea-n pagi de hartie

Acum toate s amintire

Aud in liniste raspunsul,

ce rasuna rabdator

Face roadele sa cada...

Sa sfarsasca n cumplit dor.