Cum e azi și mâine când lumina se stinge?

Peste oceane mă mai gândesc la tine,

Poate fără să vreau, norii spun totul.

Privesc din nou culorile cerului,

Alte povești, alte priviri, pierdute în ceruri.

Mai curge o lacrimă nevinovată,

Sperând la vise fragede, ca un vis plăpând.

Poate văd un viitor incert,

Să simt o ardoare pe suflet.

Mai varsă un strop de lumină caldă, călire,

Și nu-i totul spus din vorbe și grai.

Aspirați norii pierduți spre zare,

Lasă roșul de smarald să reflecte ziua de apus.

Mai arde o flacără deschisă la fereastră,

Ascultă cântecul de odihnă al lebedelor fără pereche.

Așa cum cerul își așteaptă un alt început,

Noaptea ce tu înșeli ziua pentru o nouă zi.

Oare câta lume vede cerul?

Nu știm ce culori s-au spus,

Nu știm câte nopți s-au mințit pentru altele,

Nu știm câtă lume a zâmbit la tine.

Fata nostalgiei de lună,

Mai privește-mă încă o dată.

Iată, trăiești și în ziua pentru o clipă,

Dar tu săruți noaptea devotată.

Dar uite-mă pe mine tipărind pe toate,

Memorie de om, scos din momentul de glorie.

Să zvonească mereu un apus de soare,

Pentru muritorii iubitori de lumină strălucitoare.

Îmi trebuie doar o dată să plec
Pe o insulă, să stau cu gândurile mele.
Știu că a fost mai greu, reușești,
Parcă totul vine în valuri.

Parcă vii și săruți prin părți,
Uneori zâmbind fără motiv,
Că stăm într-un loc oarecare,
Parcă sună tristețea din urmă.

M-am întrebat: oare mai pot să o duc?
Dar cine a spus - sărit de pe norii de apus.
Ai vrut să lași totul în urma ta.
De ce să lași, când poți urca peste văi?

Uhu na nai na...

Mai pune o povară, că nu e de-ajuns,
Ia și iar te minți frumos, ca de obicei.
Dar vocea ta de suflet
Țipă pentru „stop și stop”.

Vrea doar să trăiască un moment,
Să-ți asculte muzica care a murit.
Vrea să asculte vocile care le-a uitat,
Să vadă lumea fără îngrijorare.

Neînțeles nu ești mereu, parcă știi ceva,
Un adevăr îmbrăcat în norul negru,
Ca să văd albul din furtună.
Iată, mintea se întoarce înapoi.

Oare îmi croiesc un drum în taina mea,
Care nu suportă a face ceva,
Dar să te mai aline în interior,
Lasă încă o dată forța de altă dată.

La la lai lai, la la lai lai...

De-aș putea pleca cu mintea mea împăcată,
Mă luați în mână, departe de zori.
Trezirea de fericire din amuțirea de plumb -
Voință tu să ai mereu, când pare greu.

Și am zis mereu că nu te voi urî,
În brațe să te am mereu.
Fără tine, totul nu are rost -
Doar așa am armonie fără sfârșit.

Bunico, mai vreau să te îmbrățișez

Măcar o dată până voi mai crește.

Zâmbetul tău radiant pe fața ta,

Vorbele blânde nu se găsesc nicăieri.

Doar goluri șterse în amintiri,

Oare să mai aud cântecul de leagăn

Și poveștile nespuse noapte de noapte,

Lucrurile spuse în pilde înțelepte?

Oare cât te mai poți juca?

Oare cât vei merge cu mine departe?

Oare cât mă vei mai mângâia?

Oare câte rugi îmi vei spune?

Singuri rămânem amândoi,

Seara, bucate noi pregătim.

Gusturi străvechi mai înfloresc,

Încă o dată au mai spus rugile din lacrimi.

În brațele tale mă simt acasă,

Chiar dacă departe de casa părintească.

Mai vorbesc un grai de limbă strămoșească,

Lumea se tot schimbă, dar ochii rămân cu timpul.

Să mă vadă sus, printre munți,

Iarăși murmură cuvintele de tristețe.

Lacrimi de apă lină lasă veselia,

M-ai văzut mai mult crescând.

Iar eu, acum, cu gând la stele,

Oare stai tu bine printre ele?

Oare mai zâmbești ca altă dată?

Oare te mai joci cu copiii stelelor ca înainte?

Și spune căldura sufletului rece

Că totuși bine în freamătul sinelui.

Mergi cu sfială ca râu schimbător de timp,

Pene ce îți scriu pașii ca de înger păzitor.

Și n-am uitat povestea celor 12 neclintiți,

O port ca o taină în minte.

Rezidă amintirile casei strămoșești,

Iacă, eu și-acu’ mai aștept un glas.

Uite că nu are cine să mă strige,

Nu are nimeni să mă mai dojenească.

Mi-ai lăsat comori neuitate,

Și acum citesc scrisorile cu sfială.

E târziu, și moartea ne privește calm

Cum ne sărutăm peste întrebări goale,

Iubirea noastră e un vechi psalm

Scris pe pielea unor timpuri moarte.

Ți-am pus pe umeri frica mea de vid,

Să nu mă înghită când te pierd,

Tu mi-ai fost adevărul lucid

Care mă ucide blând când îl cred.

Iubirea e un gând ce-și sângerează sensul,

Un sicriu în care dorm două conștiințe,

E dorința de a-ți deveni universul

Și groaza de a-ți deveni dependență.

E târziu, și suntem vii doar din greșeală,

Ca o rugăciune care nu mai știe cui se spune,

E târziu... și sângele meu incă te rostește,

Ca pe o lege scrisă-n blestem și vină,

---

Am înghețat alături de mine.

S-au ofilit treptat macii nebuni.

Am transferat pe pagini naive

absența de viață și de ecou.

— Mi-ai tipărit dureri în abundență

și-ai molipsit coperta cu regret.

Ai răsfățat dezamăgiri cu tremur

și ai pierdut o strofă din sonet.

(Nu vreau să știu ce spune cartea,

n-a trăit un rost c-al meu precar,

n-a irosit în van o-ntreagă viață

și n-a încuiat o dramă-n porțelan.) ❄️

Durerea mea fara răspuns,

Mă tot oprești și-mi stai in drum,

Tu piedică îmi ești,

Captivă simt că-ți sunt.

Durerea mea de ani întregi,

Ți-am devenit pereche,

Refuzi sa pleci și tot îmi iei,

Din anii tinereții.

Durerea mea neînțeleasă,

Ți-am căutat motivul,

Am răscolit întreaga viață,

Să te-nteleg pe tine.

Durerea mea fără răspuns,

Eliberează-mi viața..

De nu te hotărăști să pleci,

Te pedepsesc cu foamea.

Te-ai izolat de lume-n paranteze,

Ai pus lacăt pe vârfuri largi de suflet,

Ai șters multiplu orice viitor posibil

Și-ai răscolit nădejdi închise-n venin.

Te-ai separat de culmi în poligoane,

De gânduri dure, echivalent suspin,

Ai rătăcit în extreme de pelin,

Zilnic, trei mii de ani la rând.

Știu c-ai făcut surplus de naivitate,

Masacru maxim de gemete și chin,

Ai înghițit urlete tăcute și tenace,

Cu gol sonor în adâncimi de inimi.

Ți-ai molipsit suflarea cu cruzime

Și-ai încetinit colapsul în minor.

Ai condensat speranța din tărie

Și-ai domolit imensul din interior.

Ai ridicat mormane de regrete,

Treptat ai ruinat și ultimul senin.

Te-nchid în paranteze de venin.

Adio, nu cred că mai revin.

Iunie a venit cu dinți de fier,

O vară moartă într-un colț de cer.

Lumina ei e un cuțit fierbinte,

Ce sapă-n gropi și-n vechi morminte.

Trandafirii sângerează pe alei,

Sunt verzi doar umbrele din ochii tăi.

Căldura-i grea, un giulgiu de praf,

Peste un vis distrus de-un paragraf.

Nopțile lungi aduc un frig bizar,

Secunda geme, stinsă pe altar.

Iunie e doar un zâmbet crud, mascat,

Al unui an ce s-a sinucis, treptat.

Mă plimb pe străzile pustii din sat
Pe care alergam, prin praful ridicat,
Acum e peste tot asfalt, dar ce folos
Bătrânii poartă boli..copiii au plecat.

Privirea mi-o strecor, pe după porți
Poate zăresc pe cineva ce îl cunosc,
Dar din păcate, pe nimeni nu zăresc
Așa că, spre cimitir degrab' pornesc.

Port în mâini, buchet frumos de flori
Pe care îl voi așeza, pios, pe lutul rece,
Sunt trandafiri, pe care mama-i adora
Până ce Domnul... a hotărât... să plece.

Vorbesc cu mama, tata și, simt durerea
Ce mă cuprinde, că ei... nu îmi răspund,
Nu mă opresc din vorbă și... multe spun
De ce ar vrea s- audă și-n, vis...m-afund.

Dar mă trezesc, cănd cineva mă strigă
Și numele-mi rostește cu-atâta bucurie,
Spunându-mi că, de prunc mic

...mă știe
Și-i fericit, cănd viața-mi scriu, în poezie.

Pentru moment mai uit de satul părăsit
Și de-ale sale suferinți, fără vreun leac,
Geaba prin amintiri, trecutul răscolesc
Mă resemnez și, cu prezentul, mă împac!