O prietenie adevărată !

La București au aflat adevărul, cumplitul adevăr. Cancer la plămâni, în stadiu avansat

când nu se mai recomandă nici o operație.În casă nu se vorbea despre diagnostic.

Familia a muțit, nu se mai stă la masă. Costina cerea explicații, dar nu veneau de 

nici unde. Tot era ceva bun,Daniel nu acuza încă nici o durere. În concediu medical 

își făcea o oarecare ordine în acte,o asculta pe Costina la lecții,îi dădea sfaturi valabile 

în viitorul ei de copil orfan. Liliana își purta durerea cu demnitate, însă Petrina, murea încet. 

     Erau dialoguri lungi între mamă și fiu, atunci Daniel mărturisea toată durerea ce-i 

macină sufletul, știind prin ce trec  cei ai casei.

       -Mamă, crezi că nu văd suferința ta, nopțile nedormite, mâncarea ce se oprește în gât?

Toate le văd mamă dar nu pot face nimic. Spume cum pot trăi așa ? cât va mai ține calvarul?

Am zenzații de sufocare. Petrina își pierde cumpătul și răbufnește

        -Daniel, Dănuțul meu scump,vreau să mor înaintea ta, nu mai am putere să duc,

să văd cum te topești, iartă-mă fiule.

       -Mamă ai pus punctul pe i e momentul să dăm cărțile pe față. Te rog mamă să juri că nu 

vei face un gest necugetat. Îți las în grijă singura mea comoară Costina,în tine îmi pun speranța 

ca fiica mea va trece mai ușor peste această pierdere. Tu rămâi să fii și mamă și tată așa a voit 

soarta Mamă te rog cum n-am făcut-o niciodată trăiește cu amintirea că am fost un fiu bun, 

devotat, respectos, nu tam făcut niciodată de rușine dar norocul m-a părăsit.

        In geamuri bat razele soarelui de primăvară, pe balcum într-un fotoliu Daniel își petrece 

ultimile zile de  viață, plămânii nu își mai fac datoria.

        Cănd am ajuns la ei, era frumos îmbrăcat, cu mânile pe piept. Parcă dormea și printr-un 

zâmbet discret parcă încerca să spună:am primit moartea cu demnitate, nu mi-a fost frică 

               - continuare-

       Poate că tata nu a fost  dragostea adevărată  a mamei,poate că

nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea  mamei era umbrită  de o  trIs-

tețe  ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine

Bunicilor  li s-a rupt  firul vieții în mod  neașteptat și brutal. După moartea

mamei, ei  umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și

grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-

tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de

bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din

partea tatălui meu.

           Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un

mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul

cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.

Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-

tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară

imlorând cerul să-l  mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.

              Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și

lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în

inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente

se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își

căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat

de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul

puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.

              Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile

alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul

alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-

noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.

Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul

cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure

că mama era încă acolo.

                 Mai târziu ,am  realizat că alături în alt sicriu  era și tata,care părea străin de tot

ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult

petrecusem  zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând

mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.

Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie

se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două

nume scrise  pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei  și al tatălui meu

pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile

de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă  preoții

făceau slujba de înmormântare.

               În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare

pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și

arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet

mare de flori  care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar

bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum

își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp

Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,

lumânări și tămâie.

                   Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-

burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe

cineva  care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.

A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.

Mi-a fost dor de tine, iarnă,

Să fii pritenoasă, calmă.

Mi-am zis c-o să-ți ies în cale,

Să te întâmpin pe cărare..

Fulgii tăi sunt picuri mici, 

 Îi primesc cu drag pe aici !

Când asculți ce se întâmplă în lume ,

Câte manevre ,trocuri  se fac !...

Somnul  nopții ni-l  fură

Și ne acucă pe toți plânsul

De s-ar umple si-un lac !...

Dar soluția nu-i plânsul

Diplomații  nu mai au cuvântul

Nici tratate ,alianțe ,condiții

Nu ne mai pot apăra

Când cei de sus țara ți-o vrea .

Nu ne rămâne decât haiducia ,

Poate ea apăra ROMÂNIA

Noi suntem ființe raționale

Un om normal are nevoie ;

De o casă , loc sigur de muncă ,

O familie și ”minte ” ,

Și dacă are și sănătate , are de toate ?

Voi ce vreți !... 

Voi sunteți , ființe scumpe ...

Voi vreți averi , palate peste tot în lume ...

Pentru voi muncesc alții ; slugi roboti .

Sunteți grandomani , sgârciți și răi 

Noi și cu voi , suntem lumi diferite ...

    De aceia în lume e război .

                     T.A.D.

         Te am  întânlit  eu

         M-ai întânlit  tu pe mine ,

          Amândoi  ne-am întânlit !...

          Ce zi să fi fost ,oare?

          Și tu nu știi că mi te-ai

          Lipit de suflet ,

          Ca marca pe-o scrisoare ?

          De atunci  persoana  ta

          E mereu cu mine ,

          Câteodată îmi și zâmbește

           Și mă apucă râsul ...

           Râd așa sunt bucuros

           Că te-am întânlit ...

           Că ma-ai  întânlit!...

Iarăși durerea mă apasă

Inima se simte grea,

De la un timp nu îmi mai pasă

Cum se scurge viața mea.

Și ca o frunză ofilită

Sunt pierdut și luat de vânt,

Aș vrea să mai simt măcar o clipă

Cum ating acest pământ.

Nu vreau să mor, nici să trăiesc

Aș vrea cu totul altceva,

Oximoron cu chip grotesc

Nici eu nu mă pot descifra.

Și dacă tu mă vezi vreodată

Să te ferești din calea mea,

Eu sunt ființă blestemată

Nici Necuratul nu mă vrea.

Plouă monoton... târgul e mort și gri,

O umbră de plumb în pieptul ascuns,

Frunze moarte cad în fiece zi,

Fără un gest, fără un ultim răspuns.

Și plouă, și-i plumb, și-i singurătate,

Nimic nu mai vine din zări uitate...

Vii mereu prin noroi, din zări de mizerie,

Prin felinare oarbe, din palid mister,

Lași pe buze un gust de agonie,

Apoi piei in sumbrul galben de cer.

Și plouă, și-i plumb, și-i singurătate...

Cad frunze uscate și visuri moarte...

În birtul murdar e doar praf de cavou,

O toamnă bolnavă în juru-mi suspină,

Un singur trombon plânge-n târgul pustiu,

Și totul e gheață, și plumb, și ruină.

Și plouă, și-i plumb, și-i singurătate...

În noaptea de moină, stinse mi-s toate.

Înc-o lacrimă curge,
Înc-o inimă se străpunge,
Încă un sentiment ucis
Și un scenariu interzis.

Interzis propriei persoane
Închis undeva în miile de gânduri,
Să nu fie găsit și amintit
Din nou simțit ca și retrăit.

Te minți că n-ai pățit
Sperând că nu vei mai simți nimic,
Chiar dacă totu-i nimicit
Și momentu-i încontinuu regândit.

Cauți raza dintre nori
Tot crezând că-și va reveni,
Dar încetează, nu te mai minți
Tot mereu cu basme de copii.

Am învățat să-mi port pe dinăuntru
tot ce ar vrea să iasă la lumină,
să pun un lacăt pe fiecare gând
și cheia s-o arunc într-o fântână.
Ce simt ascund, sau poate uit anume,
mă fac că nu mai știu ce doare,
îmi spun domol povești cu voci străine
și-ncerc să cred în ele — spre uitare.
Ce am de spus rămâne nerostit,
cuvinte înghițite la o masă,
tăcerea mea a devenit un fel
de-a fi in casa fără a fi acasă.
Și chiar și ce iubesc - iubesc distant,
cu mâinile ținute lângă trup,
de teamă că, de le-aș ridica spre tine,
ar da pe față tot ce-n mine-astup.
Așa trăiesc acum, întors pe dos:
ca râul care urcă lin spre munte,
ca ploaia care se întoarce-n cer,
nenatural, ca nu cumva să te inunde.

Se scurge totul printre degete,

ca nisipul ud ce nu vrea să rămână.

Umbre de momente pierdute

se întind peste colțuri goale de timp.

Sunetul dispariției răsună

în ecouri care nu mai caută răspuns,

iar golul devine o formă,

o adiere rece ce nu se uită 

Tot ce a fost se transformă

în tăcere densă și grea,

iar spațiul dintre „a fost” și „nu mai e”

se lungește fără milă.

Sunt singur printre voi de-acum, 

De prea mult drag ce v-am purtat; 

Pământ zvârlit pe-un arid drum, 

Ce nicio floare nu v-a dat.

Sunt sentiment curat și viu, 

Printre acei ce doar gândesc; 

Corupt mi-e duhul în pustiu, 

Dar a fi voi nu reușesc.

Mă sting ca steaua dimineața, 

Ce n-are-n seară răsărit... 

Dar nu vă pasă-n somn de viață, 

Căci cerul orbi nu l-ați privit.

Așa vă las, o, humă stearpă, 

Să nu aflați ce-i împlinirea; 

Căci voi a mea ați fost, la soartă, 

Și mi-ați luat-o cu neștirea.

Rămâneți reci așa cum sunteți, 

Că n-am putut a vă fi rost; 

Rămâneți singuri împreună... 

Că eu cu toții, singur am fost.