No bine, București

Voi în turnuri, noi în noroi,

Voi vindeți țara și râdeți de noi.

Nepotism și bani, legea e de prisos,

Poporul plânge, voi tot mai frumos.

Funcții pentru rude, averi sub masă,

Cei ce luptă jos, nu primesc nicio speranță.

Cuvinte goale, promisiuni murdare,

Așa țineți puterea: prin minciuni amare.

10.11.2025

Andrei Guțu

Fiecare chip poartă o stea,

fiecare glas își țese chemarea.

Diferențele nu ne separă,

ci ne dau aripi să privim în zare.

Pașii noștri se-mpletesc pe pământ,

mâinile se întâlnesc fără teamă.

Pacea blândă crește ca un râu lin,

curățând pietrele urii de sub seamă.

Culorile lumii se aștern împreună,

fiecare floare vorbește alt limbaj.

Armonia nu cere supunere,

ci înțelegere și curaj în fiecare pas.

Fiecare inimă aduce pace,

fiecare gând devine lumină.

Diversitatea e sursa puterii,

iar iubirea curge fără frică, fără vină.

09.11.2025

Andrei GUȚU

În umbra serii, intru liniștit în casă, 

o casă pustie, cu mult fungus în colțuri, 

în față se vede portretul măicuței mele frumoase. 

Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer, 

Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,

Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.

Privirea ei pătrunsă de lumină,

Părea dintr-o poveste fără vină.

În lumea ei, e farmec pe-alese,

Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.

Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,

Într-un colț de paradis strălucind.

Pe malul Prutului curge dorul de casă,

Sub cerul larg se leagănă o șoaptă.

Istoria a scris pagini grele, apăsătoare,

Dar frații nu uită, iar speranța nu moare.

Codrii bătrâni păstrează amintiri din veac,

Și spun frunzelor povești de libertate.

Fiecare vânt ce trece peste ape

Aduce ecoul vorbelor uitate.

Prutul nu-i zid, ci un pod de argint,

Oglindă a dorului ce nu se stinge.

Fiecare val poartă în el speranța

Că timpul va aduce Reunirea măreață.

Frați despărțiți de râu și hotare,

Dar uniți prin sânge, prin gând și chemare.

Iar în privirea copiilor ce privesc apa lină

Se naște visul unei zile senine.

Sub soarele blând, peste maluri gemene,

Răsună cântări din veacuri străbune.

Și fiecare notă, fiecare suflare,

Ne amintește că suntem frați peste hotare.

Dorul străbate și trece peste dealuri,

Se agață de poduri, de școli și de sate.

Iar Prutul, martor tăcut al istoriei,

Se-mbrățișează cu visul de unitate și glorie.

Va veni ziua când malurile se vor apropia,

Și râsul copiilor va umple iar văile.

Nu va mai fi despărțire, nu va mai fi taină,

Doar un singur cânt: al fraților de-o viață.

Atunci Prutul va curge liber, curat,

Nu ca hotar, ci drum ce ne leagă.

Și inimile vor bate în același ritm,

Frați pe veci, sub același cer, pe același prag.

15.01.2026

Andrei GUȚU

E zi de toamnă târzie

Așteptăm ca iarna să vie

Soarele privește printre gene

Natura toată pare că se teme .

E un fel de tristețe în toate

Ziua î-și pierde ora în noapte ,

Soarele , chiar el pare mai blând

Cu omul acestui pământ .

De ani , î-și îndură destinul

Deși , nu acesta ne e drumul

Cu credința , că a venit clipa

Că-și poate întinde aripa .

Prin votul din toamnă , toți am sperat

Că de profitori și hoți am scăpat

Să ne chemăm copii acasă

Să construim o țară frumoasă .

Deșteaptă-te Române, strigă iar,

În piepturi bate dorul secular,

Un cântec sfânt, din jertfă și credință,

Aprinde-n noi putere și voință.

Pământ de sânge, lacrimi și sudoare,

Ai fost și ești comoara cea mai mare.

Din Carpați până la Dunărea curată,

Românie ești veșnică, ești neuitată.

Dar, trădarea nenorocită și corupția,

Ne-au frânt dreptatea și speranța,

Pe scaunul strâmb stă uneori puterea,

Care vinde la suprapreț până și pâinea.

Deșteaptă-te Române, cu glas de foc,

Ce-n veacuri grele nu s-a stins deloc,

Tu ești chemarea sfântă, neînfrântă,

Lumina din jertfe ce asiduu se avântă.

Tu, Imn al libertății, sună iar,

Din munți și câmpii, până la hotar,

Ești rugă și poruncă, ești credință,

Ești jurământ și sfântă biruință.

Patrie, pământ cu dor și plâns,

Din truda ta un neam întreg s-aprins.

Cu sânge-nfrățit, cu lacrimi adunate,

Cu jertfe puse-n temelii însemnate.

Românie, inimă de soare,

În tine arde veșnică splendoare,

Te vom iubi cu sânge și cu dor,

Purtându-te în suflet, nemuritor.

Privesc harta Europei, parcă căutând ceva,

Istoria îmi amintește, ce furtuni au fost în ea,

Popoare migratoare au venit și vin mereu

Liniște n-a fost nicicând, e tot mai greu.

Imperiile au prins aripi, luând în gheare,

Hălci din țările vecine, prin forță și teroare,

Țări, popoare mici, fără apărare...

Apoi s-au declarat -puteri ai lumii-o eroare.

Puterile -cresc și scad -în uitarea timpului;

Veacuri i-au trebuit Românului să clădească,

Ca urmașii de azi au cu ce să se fălească

Și ei scot Țara în bătaia tunului, a vântului.

Am rămas hipnotizat de ce am văzut...

Europa nu are nici o țară așa de frumoasă,

E pictura unui geniu din cer căzut

Doar în ea să trăiesc, mă simt acasă.

E aproape un cerc imaginar, bogat,

Câmpi și munți, dealuri și văi, păduri

Curg ape vijelioase, cresc herghelii,câmpii mănoase

De ce Românul prin străini, e doar argat ?

Românie, țară frumoasă patrioții te-au apărat 

În vremuri grele, s-au jertfit, au luptat

cei de azi li-au pus gând rău, stârnindu-ți furia,

Uneltește cu dușmanul, îți cântă deja aleluia, aleluia....

Mihai Eminescu, floarea limbii române,

Cu versuri ce-nfățișează frumosul și binele,

Ai scris într-o epocă de mari schimbări

Și-ai făcut din poezie un adevărat dar.

Într-un timp de tulburări și suferințe,

Când țara era subjugată de alții,

Tu ai rămas fidel în lupta ta pentru libertate

Și-ai folosit cuvintele tale ca armă de dreptate.

Versurile tale sunt ca niște raze de soare

Ce luminează cu blândețe și culoare

Frumusețea naturii și iubirea de neam

Și ne înalță sufletul spre cele sfinte și supreme.

Într-o limbă ce-nflorea cu fiecare cuvânt

Ai scris despre iubire și frumosul din jurul nostru,

Ai transmis prin poezie mesaje pline de înțelepciune

Și ai rămas mereu o comoară națională de neprețuit.

Mihai Eminescu, floarea limbii române,

Ai dat sens și formă cuvintelor ce-nalță,

Ne-ai învățat că poezia e mai mult decât rime

E o formă de a trăi, de a simți și de a iubi cu fime.

ACASĂ la Brâncuși, El se-ntoarce acasă,
Unde lumina stă-n pridvor ca o mireasă.
Mame de-altădat’ scriu pe cer semnele lumii,
Iar zeii mai respiră în aburul humii.
A-nvățat să asculte cu dalta privirii
Timpul genezei pur și taina rostirii;
Iarba, pădurea, glia, toate-i dau cinstire
În patru anotimpuri, prin sfântă cioplire.
Gândul lui curajos înoată în genune,
Sub daltă, piatra tainic tăceri va să sune.
Lutul de la Hobița în veci nu ne lasă,
Sculpturile vorbesc în limba de ACASĂ

Fratilor, romani de pretutindeni,

Cat va dainui lumea sa nu uitati,

de-ale patriei locuri cinstite,

Fie ca e Marea Neagra, ori Carpati.

Nu uitati nici de parintii vostri,

Ce se sting incet de-al vostru dor,

De copiii rataciti pe strada,

Cautand pe mama sau pe tatal lor.

E ciudat strainul, iar munca e grea,

Far’ de rautate: vino-n tara ta!

Chiar de-i neagra painea si e traiul greu,

Cu dragostea familiei,te hranesti mereu.

Mult iubita tara, a fost cotropita,

De-a ei fii misei,care i-a crescut,

Intorca-se roata,aducand acasa,

Pe copiii nostri,inrobiti cum sunt.

Uniti in credinta si in rugaciune,

Muncind cu blandete si seninatate,

Birui-vom raul, birui-vom moartea.

Bucurosi ‘om trece, in viata prin toate.