Hainele mele...

Mai știi sentimentul acela, încercat în copilărie sau adolescență, când iubești o haină, din care nu mai ieși, purtând-o tot timpul, dar care la un moment dat îți rămâne mică? 

Apoi, într-o zi, cu regret, o lepezi căutând una nouă, mai potrivită, și care să se ridice cât de cât la înălțimea celei pierdute? Iar când o găsești, căldura aceea care-ți înconjoară inima, acel unic sentiment că vei fi iarăși complet, că ai ajuns acasă, - fiind vremelnic plecat din tine - ca și cum spiritul tău și-a găsit din nou cochilia potrivită, fiindcă cea veche, obosită, decolorată și fisurată nu mai era de-ajuns, nu mai era încăpătoare... 

Ai crescut mare...

Am rezonat cu multe lucruri văzute în lungul vieții mele... De la tablouri celebre admirate în muzee răcoroase, statui pomenite în cataloage de specialitate ca fiind importante pentru omenire, biserici sau palate minunat făurite, până la lucruri mici, frugale, care îmi umplu viața de zi cu zi: un ceas, un zâmbet oferit pe furiș, un sărut, o șuviță de păr arămiu...

Acum deschid larg ușa dulapului meu ca să văd toate hainele mele din trecut, cele care mi-au rămas mici, fiindcă nu le-am aruncat, ci le-am păstrat cu grijă, să-mi amintesc din când în când cine-am fost, cum am fost... Hainele mele frumoase, luminoase, calde, confortabile...

Oglinda în care mă admir acum, poate că și-a mai pierdut din strălucire, parcă imaginea nu mai e așa de clară, sau poate că mi-a slăbit mie vederea... nu e clar, dar nici nu mai contează: unele haine ale mele din trecut încă îmi vin bine. Sunt tot eu, doar că puțin mai îngăduitor, ca haina asta de acum care îmi vine atât de bine...

- Bună seara... Vă mulțumesc că m-ați purtat până aici.

- Și noi îți mulțumim că ai avut grijă de noi. Ai crescut frumos...


Категория: Проза

Все стихи автора: Shadow Man poezii.online Hainele mele...

Дата публикации: 14 сентября

Timp de citire: ~4 min.

Просмотры: 350

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

CĂTRE STELE...

Tu n-ai știut că tu ești pentru mine,
Ca roua-n zori ce sete-mi ține,
Șoaptele tale îmi sunt ca adierea,
Și buzele dulci întocmai ca mierea...

M-ai privit cu neprefăcută uimire,
De sub fruntea ta, cu cerul în privire...
Mâna ta s-a cuibărit în palma mea,
Și amândoi am zburat către o stea...

Dar steaua noastră încă nu avea culoare...
Era o stea prin univers rătăcitoare,
Și am găsit-o ascunsă după-un nor,
De-a v-ați ascunselea cu al nostru dor...

Și, într-un final, făcându-mi-se milă de ea,
Am mijlocit cu luna și cu marea să îmi dea,
Încă un an și o lună; ba chiar și-un val,
Să rătăcesc din nou pe țărmul tău fatal...

Еще ...

My kind of people

Alergăm. În fiecare zi, ca niște furnici, rămase fără mușuroi, mai ții minte când, copil fiind, dărâmai cu bățul un mușuroi de furnici, stricându-le agoniseala de-o viață, iar ele înnebunite dădeau buzna ca să piște agresorul?

Așa simt eu că suntem noi astăzi. Alergăm tot timpul, Doamne iartă-mă! Care-ncotro, la job-uri, după cumpărături, după plozi, să-i aducem de la școală, acasă, cu mașina, că de, le este greu mititeilor de ei... Alergând după bunăstarea noastră cea de toate zilele, uităm, să mai ridicăm privirile din pământ, și nu mai vedem albastrul cerului sau licăririle de stea...

Adunăm boabă cu boabă grâul muncilor noastre, ca mai apoi să le măcinăm pe lucruri de care n-avem nevoie, dar fără de care nu mai putem trăi... făină risipită-n vânt care nu va mai dospi în pâine, niciodată.

În aproape fiecare zi, căci mai sunt desigur și mici excepții, în drumul meu către muncă, întâlnesc aproape aceeași oameni, grăbiți, ca și mine, pasageri vremelnici al aceluiași drum cu finalitate, în mod invariabil, în opt ore rupte din viețile noastre, preț tot mai greu de plătit zilele acestea...

Întâi, în cale îmi apare "domnul cel sobru", un domn între două vârste, cu aparență de om foarte ocupat și important, îmbrăcat în aceleași haine vechi, cu un număr mai mare decât i-ar trebui, ne intersectăm, fără să ne salutăm, întrucât nu ne cunoaștem, doar ne privim cu curiozitate cu coada ochiului, trecând unul pe lângă altul, având grijă la drum...

Apoi, îmi iese în cale o "tânără doamnă", proaspăt pensionată, care, fără vreun scop lucrativ, cutreieră dis-de-dimineață străzile, încercând să-și mențină silueta și frumusețea binișor trecute, în așteptarea iubirii vieții ei, încă neaflată... Ne salutăm în treacăt, din vârful buzelor, fiindcă ne știm din vedere, dânsa fiind ușor nemulțumită că a ales același traseu care îi trădează menirea, scopul...

Cu gluga de la hanorac trasă adânc peste ochi, ghemuit pe treptele magazinului de cartier "cu de toate", savurându-și tacticos țigara și cafeaua la păhăruț de carton, își face veacul un "muțunache" de om, probabil muncitor în construcții. Nu ne salutăm, doar ne cercetăm în treacăt cu privirea, fiecare văzându-și de-ale lui: eu cu gândurile aiurea, el la cum să facă rost de bani pentru a-și plăti vreo rată la bancă...

Apoi, apare, din când în când, "domnișoara cu tupeu", să zici că-i trecută de treizeci, îmbrăcată întotdeauna fustichiu, cu o coafură neobișnuită și machiaj intens, gotic, tunsă scurt, cu cârlionți atent așezați într-o parte și de-o culoare îndoielnică, un fel de roșu-aprins înspre roz-vinețiu, rebela drumului, genul "l don't give a damn", dar căreia îi pasă de fapt de părerea celorlalți, încercând să promoveze în jur o imagine de femeie independentă, căreia nu-i pasă de convențiile sociale, dovedind în fapt contrariul prin atitudine și îmbrăcămintea nepotrivită vârstei...

Iar mai apoi, pe la jumatea drumului, trec pe lângă o doamnă, "bancherița", atent îmbrăcată, chiar cochet aș putea spune, răspunzând la binețe zâmbind ușor ocupată, de la distanță, grăbită fiind să-și deschidă agenția, însuflețită de speranța unui număr cât mai mare de clienți, creditele așteaptă să fie acordate, cifrele condensate în bonități cât mai bune, analizele financiare, dobânzile, trebuiesc calculate, uf!, câtă-i mai treaba...

Mă opresc în stație, gâfâind final sfârșitul drumului. Mai departe voi ajunge cu transportul în comun, laolaltă cu oameni fără chip și identitate, o masă amorfă care se mișcă coordonat, întocmai ca un singur organism uriaș, un miriapod cu multe picioare, care se călca împleticit pe propriile-i picioare, împiedicându-se în colbul drumului, lăsând în urmă un murmur surd, o larmă inteligibilă, ca și cum și-ar drege vocile, vocea...

Câte-odată, mi-e dor de oameni, alteori, nu. Niciodată de pasagerii drumului meu către serviciu... Mai degrabă mi-e dor de altfel de oameni, oameni cunoscuți pe altfel de drumuri, drumuri deschise curiozității mele neostoite, drumuri străbătute în călătoriile mele aiurea prin lume, în care am întâlnit pasager oameni cu aceeași sete de cunoaștere ca și mine, cu același dor neostoit de frumos, oameni cu care am interacționat puțin sau deloc, fiindcă în fața frumuseților lumii nu încap prea multe cuvinte... Genul meu de oameni...

 

Еще ...

NOCTURNĂ

În raza albă-a lunii, tu mi-ai părut bălaie,
Și te-am simțit acut, cum te umblai desculță,
Pășind fără sfială, pe-a inimii bătaie,
Și n-am putut fi eu cela, care oftând, te cruță...

Dar tu, în cinstea mea, mi-ai ridicat grădină,
Sădindu-mă în ea, să cresc precum copacul,
Să-ți dărui umbra mea, în rodnică hodină,
Ca-n miezul fad al nopții, să-ți invadez iatacul...

Căci numai pentru tine, m-am risipit amurg,
Învălurindu-ți părul cu un parfum de tei,
Și-am înțeles încă odată, petalele cum curg:
Te-am rătăcit în mine, pe-a crângului alei...

La rândul tău, te-ai risipit în ore-ntregi de așteptare,
Și poate c-ai fi fost mai fără grijă, fără rost.
Dar din strânsoarea minții, tu n-ai avut scăpare:
Iar eu te iert, căci nu știu unde-ai fost...

Hai să topim în pleoape, acest apus de soare,
Să ascultăm tăcerea, ce-i frântă între noi,
Amurgul să ne prindă, în grea îmbrățișare,
Găsindu-ne înstrăinați, pe dinăuntru goi...

 

Еще ...

Felinare de hârtie

Nu-mi amintesc câți ani aveai pe-atunci, erai mică, cred că vreo patru-cinci ani, când în oraș, într-o seară friguroasă de noiembrie, ne-am hotărât să participăm la "noaptea felinarelor de hârtie"...

Ne-am îmbrăcat bine și la ora stabilită, ne-am făcut loc prin marea de oameni care participau cu toții la acest eveniment, căutând un loc mai bun, ferit de vântul tăios, care își făcea din când în când simțită prezența, prin rafale scurte și reci...

Încântați de idee, am cumpărat la rândul nostru vreo două lampioane de hârtie, știți de care, dintre acelea roșii, dotate cu pastile de parafină, care odată aprinse, umflau aerul cald în interiorul de hârtie al lampionului, făcându-l să se înalțe către cer...

Nu erau prea multe lumini pe vremea aceea pe platoul din fața casei de cultură, așa că cerul întunecat, luminat ici și colo de steluțe palide, era decorul perfect pentru a lansa lampioanele colorate. Tu, ca de obicei, erai veselă ca o vrăbiuță, cu obrăjorii aprinși de frig, nerăbdătoare să lansăm lampionul și bineînțeles să ne punem câte o dorință!

În jurul nostru, părinți și copii deopotrivă, așteptau semnalul mult dorit, lampioanele luminau deja fețele noastre, iar aburul iscat de răsuflările noastre, făceau să le tremure jucăuș flăcăruile... Am început să numărăm: 10... 9..., 8..., iar tu aplaudai încântată de marea de luminițe, zburdând în jurul meu ca un licurici roz atras de lumină... 3..., 2..., 1..., și!

Apoi cu toții am dat drumul lampioanelor, care încet-încet, au început să se înalțe înspre cer, evadând din mâinile noastre și purtând spre împlinire, dorințele a câtorva sute de oameni, câți ne aflam la acel moment în piață. Urmăream cu ochii mijiți lampionele care dansau hipnotic, când iată, brusc cerul nu mai era atât de greu, străluminat de sute de puncte colorate care se îndepărtau încet de noi, nu aveam voie să ne spunem cu glas tare dorințele, doar în gând, căci numai așa puteam spera să se împlinească...

Lampioanele strălucitoare îmbrățișau cerul fiind purtate de vânt, încet, răbdătoare la strigătele de încântare ale copiilor și ale adulților deopotrivă de emoționați, fiindcă toți, până la unul, cumva în adâncul nostru, ne doream ca lampionul care ne purta dorințele să nu cadă înapoi pe pământ, făcându-ne astfel dovada că dorințele nu vor putea fi împlinite...

Dar lampionul nostru, atât cât am putut să-l urmărim cu privirile și să-l osebim printre altele, prinsese curaj și se înălța hotărât să ne facă pe plac, iar tu plină de bucurie mă întrebai dacă-l mai zăresc, iar eu te mințeam cu seninătate spunându-ți că lampionul nostru zboară printre primele, dacă nu chiar primul...

Nici în ziua de astăzi, nu știu ce dorință ți-ai pus, nu te-am întrebat respectând protocolul. Dar eu încă îmi amintesc bine ce mi-am dorit, acum pot s-o rostesc fiindcă dorința mea s-a împlinit: mi-am dorit să ajung să te văd mare. Pesemne lampionul nostru a călătorit departe și acolo sus, s-a prefăcut într-o stea care n-a încetat niciodată să lumineze...

Peste ani, ai crescut mare și-ai plecat departe urmându-ți calea, luând cu tine pe lângă dorința pe care ți-ai șoptit-o atunci în gând și o parte din noi. Am rămas în urmă-ți cu dor și nostalgia timpului petrecut împreună, amintindu-mi din când în când, de o noapte friguroasă de noiembrie, în care pe un cer sticlos și neîndurător, mi-am pus o dorință care mai târziu chiar avea să se împlinească prin trupul luminos al unui felinar de hârtie colorată...

 

Еще ...

DE NEUITAT...

    De neuitat acest soare...
    cum se topeşte şi 
    curge în mare, 
    sângerând cu aur,
    albastrul sublim...
    
    Catargele-ntinse spre stele, 
    cer întâlnesc... 
    şi, pescăruşii, speriaţi,
    murit-au izbindu-se-n ele...

Еще ...

LA NICI DOI PAŞI...

    La nici doi paşi de infinit,
    Te pregăteai de nemurire,
    Dar mai apoi te-ai răzgândit: 
    N-ai vrea să fii o amintire... 
    
    Şi te-ai întors umil către pământ,
    Şi zboru' tău, acuma-i în zadar,
    Să cauţi iar şi iar, din nou, cuvânt: 
    Mătănii rătăcite-n umbra sfântului altar... 
    
    Căci din tăcerea sfântului locaş,
    Ai ferecat în viers, mii de cuvinte,
    Şi fiecare vorbă-a fost un pas: 
    Înmugurind în suflet şi în minte... 
    
    Prins, nu vei fi, în timp şi spaţiu,
    Nemuritor, pierdut în stare de visare,
    Cu mintea rătăcită, sufletul pustiu,
    Cuvântul tău, nu-i parte din uitare... 
    
    O brazdă-ntreagă ai umbrit cu trudă,
    Şi ai cules dintr-însa ce-ai sădit:
    Din lacrimi flori, din spini lumină,
    Şi fii cutezător şi împlinit... 
    
    Şi fiindcă eşti săpat din cea mai dură stâncă,
    Cu-aceste slove, fără umbră de păcat,
    Încredinţat fi-voi că-n timp, durează încă, 
    Legenda sfântului crucificat…

Еще ...

Стихи из этой категории

CELE DOUĂ SURORI prima parte

          Zi  de  sâmbătă .Aristia  se  pregătea  sufletește  pentru plecarea  în  concediu.

La  insistențile  surorii  sale ,acceptase  invitația  ei .Ștefania ,pe  care  nu o văzuse 

față  în față  de  aproape cinci  ani ,îi  propusese  această  întânlire .De  obicei vorbeau  

mult  la  telefon,dar  în  ultimul  timp ,ceva  mai  rar.Avea  ceva  emoții  ,pentru  că  nu  știau   

multe  una  despre  cealaltă.La  telefon  discutau  doar  banalități .Aseară  au  stabilit  în  mod

serios  când  pleacă  autocarul  ,când  ajunge  la  Istambul  și  unde urma  să  o  aștepte Ștefania .

          Era  prima  ei  vizită  și  nu  s-ar  fi  descurcat  dacă  nu  era așteptată.Până  la  ora   07:30

dimineața  , zi  de  luni ,autocarul  era  staționat  în  piață  și  mulți dintre  călători  își  ocupaseră 

deja  locurile.Drumul  era  lung  și  obositor .Pe traseu  ,se mai  făceau staționări pentru  o  țigară 

sau  alte  nevoi .Mulți dintre  călători  ațipiseră .După  coborâre  ,Aristița  a văzut-o pe  Stefania

care îi  făcea  semne  cu  ambele  mâini .Curios  ,nu  s-au  îmbrățișat  ,parcă  nu  ar  fi  avut  timp .

          Ștefania  o  invită grăbită  pe  Aristița  în mașină .Au  și  plecat  la  drum .Ștefania  conducea

cu  asprime  și  ciudă, iar Aristița  se  înterba  ce  s-a  întâmplat .După  un  timp  Ștefania  îi  spune:

          -Stai  puțin  să  îmi  revin  .Am  avut  un incident  înainte  de  sosirea  ta și am  rămas  puțin

șocată., voiam  să  pun  puțină  distanță  între  el  și  mine ,părăsind  cât  mai  repede  orașul .

           Au  mers  mai  bine  de  o  oră ,ieșind   bine  din  oraș .Ștefania  a  tras  pe  dreapta  lângă  o

parcare ,unde  și-a  invitat  sora  la  o  cafea . Se

  priveau  cu  drag  una pe cealaltă  , se  studiau .

Aristița  spune îmbrățișind-o: Abia așteptam  să  te  văd .Ești  o  femeie  frumoasă .Cum de nu ai  găsit

nici  un  turc  bogat?

           -  Dar  nici  nu  am  căutat .Mi-am  schimbat  părerea  că  prin  căsătorie  te  realizezi .

              Ștefania  arăta  bine ,suplă , bronzată , cu ochii  migdalați și  părul  negru   ,bogat .Avea  tot ce își

dorește  o  femeie  la  anii  ei .În  plus , acum  avea și o  afacere  din  care poate trăi  echilibrat .Totuși  ,ceva

din  făptura  ei  degaja  tristețe  .

             -Ei  , cum  ți s-a părut  drumul ? Obositor?

              -Obositor , dar  mai ales  stresant .Traseul  prin  Bulgaria  ,pe șoseaua  aceia îngustă  printre  munții ,

despre am auzit  povești  nu tocmai plăcute ,a fost  dificil .Am trecut  pe acolo ziua  și traficul era intens.Auto-

carele  merg în coloană  ca să se ajute la nevoie .Am auzit  zvonuri  că în unele zone ,autocarele  sunt atacate

de  răufăcători .Nu știu dacă este adevărat sau nu M-am  întânlit  cu un fost coleg  de liceu  și am depănat amintiri .

               -Vrei  să mai luăm ceva  pentru drum? Mai avem mult  de mers până ajungem  acasă....Dacă te simți

obosită , pați trece în spate  și să încerci  să dormi .Ți ar prinde bine o oră de somn  după așa  un drum  lung .

              -Ștefania ,nu te simți bine? Te văd abătută  . Îmi ascunzi ceva?

               -Și da , și nu  Am ostare de neliniște , parcă mă  pândește ceva  și nu știu de unde .Poate senzația  asta

este determinată  de  faptul că  acum două săptămâni  am fost la o ghicitoare .Aproape am devenit  dependentă  de

ea . Printre  altele , m-a avertizat  că mă așteaptă un pericol  ,dacă nu moartea ,într-o zi de joi, când voi fi  alături  de

cineva foarte  drag mie , și că viața  mea va fi mâinile  acelei persoane .Sunt întâmplări  din viața mea  pe caare tu nu

le știi .Am trecut prin multe situații periculoase , dar nu m-am  temut  niciodată .Nu-mi găsesc locul ,nu mă pot stăpâni .

                                                                   va  continua

                         

Еще ...

O POVESTE PENTRU TINE-continuare-

   Ledy era foarte simpatică .Făcea fel de ghidușii,spre hazul musafirilor.

Stăpâna venea cu tava pe care erau așezate ceștile cu cafea ,țigările 

și câteva dulciuri,și îi zicea :

   Ledy vezi să nu ia nimeni, nimic de pe tavă,ne-am înțeles?Musafirii încer-

cau s-o păcălească dar ea făcea urât ,lătra ,îi trăgea de haine pănă renunțau

Am încercat și eu să văd ce face !...când s-a  zburlit și mi-a arătat ce colți are

am renunțat Era o adevărată distracție.... la care eu nu participam...socoteam

că nu-i de demnitatea mea ,de câine de rasă,dar m-a dus gândul că ași putea

și eu ceva ca să-mi distrez stăpânii:

     Prin curte se plimbau ,cârduri  de pui și rățuște abia ieșite din ou și am

văzut cum ciorile dau tărcoale ,doar poate fura ceva! Mi-am zis ...acum aă mă vedeți

ce viteaz sunt eu ? m-am hotărât să apăr toți puișorii .Tare îmi doream să prind una

s-o duc stăpânilor ca trofeu .Stăpâna  a văzut și a spus:

      -Bravo, Atos!....ce deștept ești ...știți ce mult m-am bucurat?Câteva zile n-am

mai văzut-o pe Ledy!...ieșea afară pe fugă , m-am uitat mai bine și am înțeles...Ledy era

mămică .Abia ateptam  să iasă cățelușii afară să mă joc cu ei.Oare Ledy o să mă lase?

Voiam și eu să am o prietenă...Am căutat în tot satul dar nici o cățelușă de talie mare .

Ce să fac m-am resemnat...eram trist ..Ledy avea un prieten de tali ei se întânleau mereu,

era fericită ,acum avea puișori  nici nu se mai uită la mine...Colidam prin sat nu aveam nici

o restricție ,avem așa un dor de ducă...Localnicii mă cunoșteau ,erau prietenoși .

       Unde ai plecat măi Atos ? nu ai stare,te văd mereu  ce-ți trabuie?..parcă au ghicit !..

da eram în căutare ,voiam și eu o prietenă!...Într-o seară , când peste sat s-a așezat liniștea,

am auzit o chemare :de dor ,de tristețe,de singurătate...am plecat să văd ce este? Era o fostă

prietenă ,de ce mă cheamă?Am sărit gardul și să vezi minune ?în jurul se mișcau patru ghemu-

șoare pufoase,foarte simpatice.

        -Ce-s cu aceștia.? am întrebat-o.

         -Sunt copii tăi,

        -Cum copii mei ? ce mult îmi doream! m-am uitat la ei încă nu mă desmeticisem!...Am

plecat acasă aproape fericit...

 

 

 

 

Еще ...

CASĂ DE VARĂ! -URMARE-

Mie ,mi-a plăcut căsuța . Din paiantă ,însă bine  cimentuită ,cu geam mare spre alee .

Asevărat  că  era  mult  de lucru .Fără ajutorul  familiei mele nu m-aș fi descurcat .

Ce  visam  noaptea ,ginerele meu punea în practică ziua .Așa am reușit ca în scurt

timp căsuța să arate ca nouă  cu poartă și garduri  cu pomi  înfloriți cu grădină pe rod ,

cu flori  ,de la cele de primăvară ,până la crizanteme .Vara era un rai ,cărările bine croite

mă plimba prin toată grădina cu ceașca de cafea în mână fericită de ce văd .Omul schimbă

locul ,e foarte adevărat ,dar trebuia să-ți și placă ce faci .

     Am apă ,am curent  electric-plăcii solare-,am apa Siretului  aproape ,unde arunc undițele

când am timp .În clipele de odihnă ,meditez  sub umbrar ascultând  zgomotul naturii : fulgerile ,

trăsnetele  ploii ,gemetele plopilor uriași în furtună ,foșnetul  frunzelor răvășite de vânt ,zborul

păsărilor ,roitul albinelor .Natura este atât de frumoasă  dar cum s-o guști de la etajul  patru ?

     Până la sfârșitul  lunii septembrie ,mă bucur de tot ce văd ,ascult ,simt.Când prima brumă

ucide tot ,fac curățenie de toamnă ,ar grădina ,mai las flori artificiale  în geam ,pun lacătul  pe ușă

cu regret  și plec la locuința mea de iarnă .Când mi-e dor  de ea ,o mai vizitez ,o găsesc  acoperită de

zăpadă ,fără alei ,fără cărării și foarte foarte  tristă .!       

 

                                                                           SFÂRȘIT

Еще ...

Ceas rezistent la apă în spaniolă

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

 

Reloj resistente al agua

 

Es una hermosa mañana de principios de enero, estamos en una de las escuelas técnicas más prestigiosas del condado de Suceava, donde nuestra distinguida profesora de inglés, Cecilia (no sabemos su apellido) está en el baño. En concreto, en el baño de profesores, en la sección de mujeres. Es un comienzo difícil para el día después de 4 o 5 alarmas configuradas en el teléfono, una para las 12:30, otra para las 2:40, dos más para su hijo y una más para las 4:50 de la mañana. Los dos primeros fueron tomar antibióticos, después de que tuvo alguna infección por Staphylococcus aureus y no sé cuantas cepas más de bacterias nosocomiales y gram positivas que le trajo su hijo del jardín de infantes, la última alarma fue llegar a tiempo al estación y tomar el bus hasta la secundaria (para los que no saben, Cecilia es una viajera con 15 años de experiencia en transporte). Normalmente, Cecilia podría haber pedido una excedencia hasta que empezara a sentirse mejor, a recuperarse, a tener más energía, pero tú la conoces, sabes cómo es. Ella solo quiere olímpicos, quiere que todo lo que hace tenga sentido, le gusta la materia que enseña y no solo eso, quiere reformar la enseñanza de esta materia, incluso tiende a revolucionar y mejorar el acto de enseñar hasta que- llevarlo al nivel del arte. Eligió trabajar horas extras en el estado en el que se encuentra, porque sabe que este año la Olimpiada se realizará en la escuela secundaria donde enseña. Esta mañana, sin embargo, Cecilia no tuvo mucho tiempo para cuidarse, por eso tuvo que ir al baño por primera vez. Todo su rímel se ha extendido, por la condensación, por suerte limpia el exceso con unas toallitas húmedas. Luego con los secos se pone a sonarse la nariz, y el pobre se suena, que los profesores de las cabinas contiguas también se divierten. Llueven comentarios como: "Sabes Cecilia, tengo una cortadora de césped que uso para cortar la jungla alrededor de la casa y hace exactamente los mismos sonidos". Queridos compañeros profesores, tengan empatía y dejen de reírse del problema de Cecilia, que no es broma con los microbios que circulan, en los cuales siguen apareciendo, como hongos después de la lluvia, tengo la impresión de que se acerca el fin del mundo, pero esto es la realidad, estoy desequilibrios ecológicos, contaminación y aparecieron bacterias. Y el calentamiento global les ayuda a prosperar... De todos modos... Cecilia pone tanta pasión en sonarse la nariz como en cualquier otra cosa, ¿no me ayudó con algunos libros que necesitaba hace 10000 años? Claro que sí, pero quiero decir que en su casa no se ve ni el color de las paredes, el yeso o si tiene cuadros, que tiene libros hasta el candelabro. Y así es como se ven casi todas las habitaciones del apartamento. Entendí bastante rápido que le apasiona lo que hace y que está bien hecho con ella. Es difícil encontrar pasión en cualquier cosa, en cualquier cosa, realmente creo que nada tiene sentido o tal vez tengo que seguir buscando hasta encontrarlo.

Volviendo a nuestra historia, Cecilia se suena la nariz, tira el pañuelo después de llenarlo de secreciones y coágulos de sangre, saca agua. Desafortunadamente, junto con el pañuelo de papel se fue por el desagüe y ese elegante y moderno reloj que le había regalado una amiga por su cumpleaños en septiembre. Se le resbaló de la muñeca, porque en su prisa innecesaria (de todos modos llegó primero) no presionó con suficiente fuerza el sistema de agarre. Para dar un poco de contexto, el reloj tiene una pulsera resistente al calor, que resiste con éxito el agua, al menos en la caja decía "Resistencia al agua 500 ATM". Los fabricantes japoneses no mintieron sobre la calidad del producto que llevaba Cecilia, un reloj Casio G-Shock, un poco grande para una mano de mujer, negro, esfera redonda, que mostraba las horas con números arábigos azules. Resiste, está intacto aún hoy, sólo que, a través del alcantarillado, tomó un recorrido diferente y desbordó en el agua de Suceva, en lugar de acompañarla a todas partes. Cecilia entra en pánico, pone un anuncio en el periódico, coloca carteles por toda la ciudad con fotografías del reloj, prometiendo una recompensa por encontrarlo.

Un mes después de iniciada la búsqueda, le informan que ha sido encontrado y que venga a reclamarlo. Llega a esa oficina, habla con la señora del mostrador que le entrega el reloj. Cecilia no sabe muy bien cómo reaccionar, es su reloj y aún así es como si hubiera desaparecido. Cuanto tiempo lleva en el agua donde se derrama todo, ha adquirido un color verde militar, intentará quitarlo en casa, ya sea con pinzas, o con lima de uñas, o con detergente, o con cualquier otro producto de limpieza. él puede encontrar. En serio, ni siquiera se parece al reloj que tanto le gustó al principio...

Еще ...

Moștenire în daneză

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

 

Arv

 

I dag vil vi diskutere en speciel genstand, en genstand, der er kær for os, dem af os, der stadig opbevarer ting på loftet i huset, mere præcist en filthat. Bayersk hat, hat af ubestridelig historisk betydning, fangede fem dåb, to dimissioner, flere bryllupper og det er det hele. Hat som flere generationer kun havde, men at have på, det tror jeg ikke de har haft på, den er ikke længere at bære for længe siden. Som jeg nævnte tidligere, er den filt, den er blå (en elektrisk blå eller kongeblå), og den har en fjer fastgjort til siden.

Cecilias insisterede på, at hun skulle holdes under de bedst mulige forhold. Noget der skete, kun tidens gang har sagt, det er ikke længere som det plejede at være, det sidder ikke længere som det plejer. Selv den blå nuance er ikke længere levende, den er mere lurvet, gammel, støvet. Det ville være fantastisk til vintage outfit-ideer, men ellers hold det smukt, bare til samlingen.

Det var ikke en lille overraskelse for Cecilia at opdage, at hatten, der er beskrevet så poetisk indtil videre, skjuler en stor defekt, nærmere bestemt huser den en mølfamilie. Så lad os se det i øjnene, når nogen arver en hat, får de ikke bare hatten, de får også møl til den.

En familie ville leve i hatten. Familie?, så mange?, dynasti måske, det har også en konge og en monark og stort set alt, hvad det behøver for at være et fuldgyldigt monarki. Men hvordan kan man sådan her? Hvor længe har han været ude af mølkugler?, siden hvornår er Pronto blevet brugt til skadedyrsbekæmpelse? En vred og grublende Cecilia stiller sig selv disse spørgsmål konstant. Hvordan med al den tilsyneladende omhu, som alle har taget, ender hatten med at gå i opløsning i denne hastighed. Hvis den oldemor vidste og var i live, ville hun være ekstremt vred. Cecilia sidder og sidder og tænker på en løsning for at genoprette sin herlighed en anden gang.

Han fandt det, han ved, hvad han skal gøre, han vil komme med en løsning, der vil dræbe dem, efter at de dør, vil han tage og skære den del af materialet ud, der vil fjernes.

Fortsæt som jeg har beskrevet. Kun ved at lege og uddybe den afskårne del mere og mere, når han den anden side af materialet med saksen. Gode mennesker, I har haft det i fire generationer, hvordan ved I, hvordan man tager sig af et aktiv, nogen efterlod jer? Hun gav dig det ikke at lægge et ansvar på dine skuldre, hun gav det til dig, fordi hun syntes, det ville være rart for dig at have noget, hun godt kunne lide. Du krydsede virkelig grænsen for letsindighed! Vi forstår godt, at du er ligeglad med selve hatten, men er du ikke også ligeglad med den oldemor, der har betroet dig den?

Cecilia begyndte at sy med tråd af samme farve som hatten oprindeligt ville have været. Hvad er pointen? Perfekt synonymi findes ikke, hverken i farver eller i ord, desværre var farven unik, den var uerstattelig. Cecilia, ved sin dioptri på +1,75 tror, at det var den samme farve. Vi ved ikke, hvad vi ellers skal sige... intentionen var god... at "give sin ære tilbage en anden gang", men på grund af for meget overdreven iver blev resultatet lidt af. Cecilia, vi sætter pris på pleje du du havde den på, desinficeret den, renset den, passet den, hvilket altid er værdsat, men hvis du ikke havde haft det så sjovt med at klippe den ud, var den stadig meget god. Det er altid tilrådeligt at have balance i alt. Hvorfor er det godt at måle vores handlinger, beslutninger? Fordi lad os sige, at vi kører, og vi skal dreje, vi har en kurve foran os, vi skal måle vores hastighed (fordi for meget kan tage os af vejen, afviger fra vores vej), ønsket med hvilket vi ønsker at passere den kurve, det er lige meget hvor lang tid det ville tage, hvor hurtigt, hvor ekspert, hvad jeg ved ikke hvad.. hvad der betyder noget er hvordan harmonisk og hvor sikre vi ved, hvordan vi kommer igennem alt. Ingen bifalder os, vi er bare os selv, og vi har ikke brug for klapsalver.

Ligeledes i nærværende tilfælde kunne den nedarvede hat være forblevet intakt, den ville ikke have krævet indgreb, reparationer, istandsættelse, retouchering, hvis ikke vores kære Cecilia havde villet så brændende at forbedre den helt. Også værd at overveje er, at tingene ofte ikke kræver en radikal ændring for at fungere, bare en delvis eller kun en fjerdedel ville hjælpe lige meget.

Cecilia...Cecilia...enten havde du ikke en sikker hånd, eller også brød du dig for meget om hatten.

Еще ...

Campionat de strănutat în germană

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

 

Niesmeisterschaft

 

Liebe Damen und Herren, heute sind wir die Organisatoren einer spektakulären Veranstaltung. Wir haben alle in Ulaanbaatar, der schönsten Stadt der Mongolei, getroffen, die beschlossen hat, dieses Jahr eine etwas außergewöhnliche Meisterschaft auszurichten. Es geht um das internationale Highlight Meisterschaft. Teilnehmer aus der ganzen Welt kamen zusammen, um zu zeigen, dass sie es können, dass sie Talent haben und es zu nutzen wissen. Fangen wir ohne Umschweife an!

Teilnehmer Nr. 1 bereitet sich auf das Niesen vor, atmet ein und aus, atmet ein und niest! Mamulica... ja, was für ein Niesen, das war mitten im Stadion zu hören. Bravo!

Teilnehmerin Nummer 2 schnupperte an dem Pfeffer aus dem Salzstreuer mit Goldkappe und Tränen liefen ihr über die Nase. Ich habe das Gefühl, dass es etwas äußerst Melodisches sein wird. Und niesen...! Er nieste so stark, dass man es nicht einmal hören konnte ... sogar Katzen niesen stärker ... muss noch geübt werden ...

Teilnehmer Nummer 3 ist ebenfalls ein professioneller Taucher und weiß, wie lange er den Atem anhalten muss, um perfekt zu niesen. Wir bereiten uns darauf vor, ihm zuzuhören. Es entfaltet sich. Und das ist ein brillantes Niesen. Sehr gut! Es war sogar in den benachbarten Ebenen der Mongolei zu hören ...

Teilnehmer Nr. 4 behauptet, er habe Niesen im Blut. Als kleines Kind nieste er von Ambrosia und Obstbäumen und wurde mit der Zeit ein Experte. Jetzt niest er auch. Was für ein Niesen auch dieses Mal ... es wurde von einem Satelliten entdeckt, der das Internet auf dem Planeten Erde bereitstellt.

Wir machen bereits Fortschritte!

Wettbewerb Nr. 5 verfügt über spezielle Studien zu so etwas. Sie übte auch alleine das Niesen auf Hochzeiten, Partys im Freien, Geburtstagen, Silvester mit Freunden usw. … Anfängt, bereitet sich vor, niest … perfekte 10! Dieses Mal wurde es von einem Satelliten vom Mond empfangen. Morgan Freemans astrophysikalische Geschichte mit Sauerstoffmolekülen, die die Ausbreitung von Geräuschen im Universum verhindern, ergibt bei diesem Wettbewerb keinen wirklichen Sinn.

Die folgenden Konkurrenten konnten uns mit der Intensität der erzeugten Geräusche noch mehr überzeugen. Es gab Menschen, die so laut niesten, dass das Geräusch auch von den Satelliten Venus und Merkur empfangen wurde. Solche Profis könnten uns nur einmal im Leben mit dem Ergebnis ihrer harten Arbeit erfreuen.

Von 1000 Teilnehmern, die zugehört und bewertet wurden, gewann nur einer den Hauptpreis, nämlich ein Haus am See auf den Malediven und einen hochmodernen Epilierer. Der Gewinner ist gebürtiger Norweger und eine Inspirationsquelle für alle, die planen, an einer solchen Meisterschaft teilzunehmen und für sie zu trainieren! Glückwunsch!

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍