🎦 ,,Memorii eterne" partea 6.

Și din nou trec prin  visurile senine
Eu traiesc întreagă viață doar pentru tine
Și vreau să simt din nou în piept caldură
Sentimentele tale mă fac să respir într-o oră a soartei dură

Din păcate, încă nu ne este dat să ne întâlnim
Deși visul meu nu este atât de departe și împrună o să hotărim
Dar totuși  se întâmpla așa  frumusețea mea vieții mele
Că nu ți-am văzut fața  pe paginile cărții în versurile mele

Nu aud ecoul vocei tale blânde
Și nu văd ochii tăi în zilele flămânde
Dar să știi că pot aștepta multe zile  la rând
La urma urmei, tu ești cea pentru care aș fi pierdut și de un suflet și de un gând

Sunt gata  să îndur și să aștept
Tu mă ajuți să uit de tristețe și să fac alegerea drept
Îmi faci inima să bată din noile puteri
La urma urmei, nu ești doar o fată ci bunătate între îngeri.

Aspectul obosit, se estompează încet sub  greutatea zilelor ce nu se mai termină

Și glasul otravitor și teribil, pătrunde în sufletul cu dorința armă mortală să devină

Despărțind sufletul și corpul  omenesc  pentru viitoarele încercări

Prevalând într-o formă teribilă și grozavă care crează  mii de tăceri

Frica grozavă și foarte pătrunzătoare a schimbat  bunătatea  în cel mai ștrașnic rău pământesc

Durerea aspră și înțepătoare, mă trage ca o ancoră spre fundul mării în care moartea distruge totul omenesc

Și acuma încet,  fără motive și cauze vine sfârșitul dureros  pe meritul vieții mele

Și acum sunt în sfârșit nebun, care  niciodată nu  va putea ajunge la cele mai frumoase stele

Fiecare  o nouă  respirație la sfârțitul zilei este extrem de dureroasă

Dar am  făcut alegerea aceasta   conștient fără a obține steaua cea mai frumoasă

Am crezut că asta mă va ajuta, să mă ridic din genunchi pentru oprirea nedreptății

Dar alegerea incorectă omoară și te impune să te schimbi în favoarea minorității

Schimbul de la bun spre rău, devine  deja o ușurință plăcută cu gustul de câștig

Simt cum bunătatea din mine dispare și răul la fiecare pas mă așteaptă cu undița și cârlig

Și doar o atingere  a unui  înger pământesc, mă  poate  opri de la caderea în răutate

Și doar un singur glas plăcut și sincer mă  poate  duce spre dreptate.

Suflet drag,

Flori de gheată,

În buchete aș alege,

Presărate cu stele

Legate cu panglică de vise pentru tine.

Numai pentru al tău zâmbet,

Sincer și inocent.

Cu grijă în mâna am să-l țin 

Ușor că nu se topească 

Din nesăbuința mea ,

Din zbucium să nu-l sparg.

Ghiață limpede 

Asemenea de cristal 

Oglindește un suflet curat

Unit de cer prin stele

Pământ prin rădăcini

Printr-o panglică 

De aur făurita 

Care îmbină 

A ta ființă 

Cu al tău vis 

La ora când cerul aprinde stelele-n lampadare
Și castanul își numără florile plecate la bal
Visul, hoinarul nopții, sătul de atâta colindare
Uită pe-o bancă gânduri adunate-n în bolul de cristal.
Dispare!Și lasă îndrăgostiții fără visare
Să numere stelele cu-a lor sclipire căzătoare.

Când zorile sparg vise, sparg boluri cu gânduri uitate
Razele de soare se coboară-n rouă să se scalde
Dar… EL și EA caută privirile-n ei reflectate
Pășind ușor pe fire de iarbă, fire de smaralde
Alungând himera, trăiesc, se iubesc în realitate.
Ascunsele sărutări ce din vise erau sculptate
Rămân prinse de cer, pe ,, Carul Mare,, incrustate.

Culcă-ți somnul,
Înăbușă-ți memoria.
Ți-a pierit steaua,
Și cu ea s-a dus și gloria.

Frânge-ți aripile duhului tău neînsemnat
Taie-ți respirația
Ce-n sus l-a tot purtat...
Pleacă-ți capu-ngândurat.

Lasă ploaia să prelingă
În negura de catifea a nopții
Lacrimile tale-amare,
În crevasele orbitei oculare.

Simți cum luna vine mai aproape
O aduce, poate, visul
Și-o așează pe sub pleoape
Să privești mai clar abisul.

Ne risipim in univers,
Ca lacrimile-n ploaie.
Suntem tot ce nu putem vedea,
Stând cu ochii rătăciți în soare.

Există-o vreme-n viaţă când crezi că lupu-i câine,

Când nu ştii ce înseamnă să întâlneşti un leu;

Când nu ştii că otrava se poate pune-n pâine

Şi când, din orice astru, îţi faci un dumnezeu.

De-mi spui că seu-i miere şi muştele-s albine,

Şi vii cu argumente că "Da" se face "Nu",

Aş renunţa la mine, ca să te cred pe tine

Şi-aş zice mai departe aşa cum ai zis tu.

Cunosc şi şerpuirea şi gropile cărării,

C-am fost copil de casă şi tânăr eu am fost.

De tot ce poartă-n spate un semn al întrebării,

Să-ncerci a mă convinge, nu cred că are rost!

Căci focul ce se-ntinde, cu apă se opreşte,

Şi-n nefiinţă intră. Încolo... ce să zic?

Bibanul, după felul şi mintea lui de peşte,

Gândeşte că pescarul îi poate fi amic.

În astă lume, într-un chip,
Toate-s castele de nisip.
Le spală valurile mării
Sau, le distrug moștenitorii...

Uitând viața s-o trăim,
Tot construim șiconstruim,
Mormane tot mai mari de fleacuri,
Cu scopul să dureze veacuri

Făr a ne trece doar, prin minte,
Că au creat și-alții-nainte
Sperând că va avea vr-un rost.
S-au șters, întocmai cum n-au fost.

Poate, chiar astă poezie,
Altcineva a fost s-o scrie,
Chiar cu identice cuvinte,
Cu multe veacuri înainte.

Dar pasul timpului, cel greu
A șters-o. Am simțit-o eu.
O pun acuma pe hârtie,
De-nvățătură să ne fie.

Vre-o minte să o lumineze,
Vr-un suflet să-l însenineze
Și-un "filozof" sau, vr-un "erou",
Va șterge-o în curând, din nou...

Ființa plăsmuită din noroaie,

Fără de inimă și fără de creier,

Crescută din apa de șuvoaie,

Gândirea-i mai mică de-un greier.

O nebuloasă enormă are-n minte,

Urzeală, intrigă și răutate,

Folosind amalgam de cuvinte

Cu care duce viața pe mai departe.

False păreri față de spirite.

Culege fără limite, minciuna,

Pe care-o îmbracă în haine poleite

Unde are culcuș cald, ura.

Ura față de cei cu credință,

Pizma pe cei cu idei,

Frica de cei cu voință,

Îndoiala de cei cu un temei.

Să îndepărtăm creatura aceasta!

Pătrundă lumina-ntre flori.

Să nu ne mai aducă năpasta

Rămășițe care dau fiori.