O iederă pe sârma ghimpată

Mi-era frică de necunoscut,

O gaură neagră, fară final sau început...

Știam doar că așa e viața,

Orișicand se poate rupe ața.

Nu am trecut prin toata, cum e ea

Am sa aflu pe parcurs, dar spun așa:

Acum, necunoscutul mi se pare-un fleac,

Pe langa faptul că ceea ce am cunoscut,

Va fi uitat.

Am numai câteva stări sufleteşti,

Nu pot ajunge la limită niciodată,

Se sting în mine sentimente fireşti,

Fiindcă am conştiinţa pătată.

Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,

Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,

Îmi e contrazisă de suflet făptura,

Şi în polemici mi se stinge privirea.

Mă consum la maxim în fiecare stare,

Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,

Nu pot respira decât pe culmi de disperare,

Iar paroxismul este a mea răsuflare.

Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,

Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,

Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,

Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.

M-am mutat dintr-o chilie în alta
de frica demonilor ce mă ispiteau
și așa am descoperit că în pustietate
toate poartă culoarea întunericului.

În lipsa iubirii și a îmbrățișărilor tandre
am acceptat îmbrățisarea morții,
cu zâmbetul unui om ce știe că dincolo
sunt mai frumoase petele de lumină.

Mi-am separat sufletul de ființă
în azurul unei dimineți de primăvară,
când fluturii și păsările puneau în scenă
un magistral spectacol anual.

Răbdătoare, eternitatea mi-a îmbrăcat sufletul
cu insomniile Universului,
iar pentru a nu simți singurătatea
m-a aruncat în chip de stea într-un ocean plin de stele.

Tată, ce lume este aceea in care
Sarpele isi otraveste iepurele mort?
Tată, ce lume este aceea in care
O litera schimba cursul prieteniilor?
Tată, ce lume este aceea in care
Prietenii ce "exista" pana la moarte... te duc la moarte
Tată, ce lume este aceea in care
rationalitatea .. este pierduta de instinctualitate..?

-Este o lume a omului
care crede ca este superior animalului
sperand ca se poate opune naturii
iar prin prisma ratiunii
sa schimbe cursul vietii sale
asta crede el
se zbate pentru astfel de drepturi
dar de fapt este un sclav
al propriei minti
spalat in sucul hormonal
inbibat in impulsul neuronal
si incatusat de actul sexual
trezit dimineata de sunetul vietii
ce, prin lipsa de motive, da voce unei treziri
in agonie si sictir
pentru ca este o noua zii,
in care speri si transpiri, zaci si conspiri
incercand sa te opui... impulsului electric

-Dar ce lume minunata
De zei uitata
nespalata si urata
noroc ca putem folosii forta bruta
din ce am inteles e o lume in care
gura imprastie ura
mana tine cutitul
picioarele dau lovitura
iar maimuta se da de a dura

Clopoțelul sună,

La biserică,

Se rotește și răsună,

Priveliștea feerică.

Acolo spun rugăciuni,

Și vin credincioși,

Acolo se închină,

Cei inimoși.

Autor: Nicoleta Postovan 

Lumina mea

Dulcea mea lumina

Scânteietoare ,plina de vitalitate 

Adâncește vraja nepătrunsei nopti

Umplând misterele de sensuri

Și găsind rațiuni eterne 

În orice lucru mic

Caci lumina mea e iubire 

Iubire vesnic vie

Iubire divina ce sa naște în esența incompresensibila 

Lumina ce o simt

O simt atât de tare

Îmi modelează fiinta și umple existenta

De misterele sacre

Ahh,de as avea mai multa iubire

Lumina rațiunii mele ar putea și mai tare sa adâncească

Infinitul vesnic indescriptibil

Ar putea oare sa ajung pe cele mai înalte culmi are cunoasterii 

Sa prind luna și soarele în cuprinsul meu

Sa simt astrele și spațiul ca ale mele 

Cu lumina rațiuni luminata de iubire

Copila mea din gând, pe-o geană
îți las un colț de șevalet
O armonie pe maramă,
Însemnul primului antet.

Culorile și mângâierea
Să le primești din simțul tău
În arcuirea unui spectru
Din efemerul curcubeu.

Copila mea plăpândă geană
Să stai în iarba rourată
Albastrul cer să te privească
Și mereu vei fi înseninată.

Din cupa culorilor cerești
Purtată din floare-n floare
Pe gene lungi să te stropești
Și iarba va fi tot verde,
Verde și fără de meandre.

Copila mea în al meu gând
Ești roua dimineața-n geană.

Bătrânul sihastru mergând pe o cărare aridă se întorcea de la mănăstire cu  traista pe spatele gârbovit, în care avea doar două cărți de rugăciune, niște lumânări și un pic de anaforă. Se îndrepta spre sihăstria bordeiului care îi este locaș în adâncul răcoros al pădurii, pădurea ce este  zid de apărare credinței lui în Dumnezeu. Era  printre primele zile de primăvară . Bătrânul sihastru pășea încet, scrutând depărtarea vede un pâlc de copaci tineri. Ajunge acolo, poposește lângă  un falnic cireș  cu  crengile și ramurile  încă fără frunze, apoi  rezemându-se de tulpina copacului , sihastrul își spune :
-  Cât mă odihnesc am să spun o rugăciune către Dumnezeu, poate-o aude și cireșul. E frumos si falnic  copacul, dar încă nu știe, nu a învățat  cine-i Dumnezeu, cine-i puterea divină în Univers.
Sihastrul nu începuse rugăciunea și ca dintr-o adiere venită de nicăieri crengile cireșului se unduiau  în răspuns  către el, iar mugurii slobozeau o mulțime de flori și frunze ce-și etalau culoarea într-o podoabă  frumoasă,coroana opacului. Uimit, fascinat de ce vede, sihastru cu ochii către cer strigă: 
 -  NIHIL SINE DEO..! Doamne iartă-mă și nu mă lăsa  repetent…Am înțeles că natura  te știe și cunoaște puterea divină, îți respectă îndatoririle și drepturile pe care le are fiecare sămânță  la momentul germinării ei ca plantă, ca viețuitoare. Dumnezeul meu ,mult  mai învățată-i natura decât mine, bătrân păcătos.
Niciodată cireșul nu va vrea  sa fie palmier, nuc sau mătrăgună , fiecare își păstrează menirea si  pământul din care au răsărit.  Nimic pe pământ nu-i fără voia lui Dumnezeu . Dar tu...  ?
TU,  ce-ai fost  zămislit  OM ,
Creație supremă  a divinității
Ai primit discernământ și grai
Dar tu nu ești decât un  lacom
 Dezbrăcându-te de haina umanității
 Întruchipat  în urmașul lui Cain
Devii un eretic și - un jalnic  hain
Cioplind judecăți și legi păgâne
Îți faci din omul muncitor un sclav
Și liberul - arbitru îl folosești mârșav
Transformi frumosul în urât,
Binele în rău și pacea în război
Ucizi,  biciuiești și-arunci  în noroi
Pe toți  urmașii lui Abel.
După ce și-a auzit gândurile, bătrânul mai spune :
 - Cainule!  Tu ești  acela care  ai luat securea și ți-ai cioplit din tulpină  falnică de cireș  un  scrin  în care ți-ascunzi  tot ce-ai furat.
Eliberat de gânduri ce uneori îl întristează de atâta nedreptate ce-i pe pământ, bătrânul se ridică de la  tulpina copacului, își ia traista și mai privește o dată  frumusețea cireșului, frumusețea naturii :  
 - Tinere copac, cireș frumos , ești mult mai învățat ca mine…Nu peste mult timp am să  trec pe la tine, să mă înfrupt din bunătatea roadelor tale și dacă vei permite, am să iau o mână cu cireșe să  duc în lăcașul credinței mele. Poate va trece și pe la mine un peregrin și-l voi ospăta cu roadele tale…
 Sihastru pleacă mulțumit sufletește de cum l-a primit, l-a privit si l-a auzit natura.. .

E ziua când urc cu resemnare scările de la ,,Muzeul  Amintirilor,, conformându-mă regulilor de vizitare.

Ușa de la intrare  este mereu deschisă. Citesc fiecare afiș. Încăperile erau închise, fără  program de vizitare. La un capăt de culoar o ușă întredeschisă și un afiș  : ,, Exponate cu Natură Moartă,, .

Întrebări în gând și  curiozitatea îmi activează privirea iscoditoare în semi-întunericul din încăpere, iar un parfum vag, parcă vroia să mă înconjoare…

Pereții cu multe  tablouri tip ierbar, iar pe o masă un vas cu o tulpină golașă, alăturat petale veștejite și două trei  mostre de  foste flori de gradină. Ca să nu mă simt singură,fiind singură prin atâta natură moartă, spun cu glas  reverberant  : ce - ați fost și cine va ucis? …

Sunt ,,Crin Imperial,, un nevinovat

Din gradina voastră m-ați tăiat

În vas cu apă tulbure stau uitat

Petalele una câte una

Din corolă pe jos au alunecat,

Iar parfumul mi  s-a volatilizat

Polenul  lăcrimând  s-a cristalizat

Ș revoltat zace, zace pe jos împrăștiat …

Alături o tulpină de trandafir, spinii care îl apărau, acum sunt smulși de ,,un  cineva,,  care vroia să nu fie  înțepat. Deslușesc un murmur de petale …

Am fost un ,, PRINCE JARDINIER,,

Trandafirul cu rădăcini perene

Cântat în versuri, în multe refrene

 Și iată-mă răpus de mâini viclene…

Mai bine eram o floare prin poiene

De cât, în cameră întunecată, prizonier.

Pe un colț al mesei o creangă de liliac, ,, Liliacul de vară,,,frunzele mai păstrează verdele și el muribund. Florile lui, frumoasele flori parfumate, au fost sacrificate din dorința lumească de a căuta noroace în florile cu cinci foi.

Mă îndrept spre ieșire. E încă vară. Într-un  un coș de gunoi deja  un buchet de crizanteme stătea înghesuit, aruncat mult prea devreme  de aceleași mâini viclene. La fiecare pas  cuvintele îmi erau sacadate exprimând  asemănări  între soarta florilor din grădină și soarta  oamenilor frumoși, când viața nu-i lăsată  să trăiască din cauza mâinilor viclene...

De  atunci, în cale îmi apar vitrine  cu multe flori , fiecare cu etichetă și preț… În amintirea florilor ce mor, un vers și un refren …

La moartea  unui artist
E  ziua când îl plânge
Arcușul cântă  trist
Penelul  cerul  frânge.
Pianul ,singur  solist
Tăcute- i  sunt  clapele
La moartea  unui  artist
În  lacrimi  sunt  pleoapele.
Clovnul  mereu scenarist
Gongul  profund  îl bate
Astăzi  mâhnit, realist
Pleacă  târziu  în noapte.
Când  moare  un  aritist
La aștri se va duce
Din cer norul plouă  trist
ȘI rolul vieții zace.

Ai luat arcușul
Să mângâi  vioara
Muzica ta îmi călăuzește pașii
Visele mă invită la dans seara
Doar azi mai pot să fiu tânără
Sărută-mă să numai plece vara.

Aproape zilnic pașii mă duc în parc ca într-un reflex pavlovian . Iau cu mine o carte sau o revistă. Fascinatul spectacol al naturii și cel al lumii, vârstnici, maturi , copii pe aleile cu flori, arbori maiestoși, toate determină să nu citesc măcar o filă din carte sau din revistă. . Parcul este perenul meu lăcaș al amintirilor din copilărie până acum, când:

Mă învăluie timpul de ieri

Cuibărit în a mea copilărie,

Încă zglobiu, nu m-a părăsit

Vrea răsplătit în clipe de-amintire…

De pe o alee un băiețel drăgălaș, tare drăgălaș, vine în spațiul mai larg din apropierea băncii și grăbit scoate din buzunar câteva bucățele de cretă colorată. Secondat de un cățel venit de undeva, trasează crochiul unui joc de șotron frumos colorat. De pe treptele arcuitului pod din parc, arhicunoscut de citadinii, coboară o fetiță blondă, ce - și adapă gurița dint-o înghețată. Băiatul o strigă și în graba ei, fetița scapă înghețata jos. Pornită sa plângă, el o întâmpină, o ia de mână si când ea vede șotronul colorat, uită de înghețată și fericită țopăie printre contururile șotronului. Copilul și cățelul o privesc bucuroși…O privesc și eu…Privirea - mi se duce ca-ntr-o visare și firul amintirilor mele ajunge în labirintul copilăriei.

Din nopți cu amintiri nestinse

Am adunat multe vise

Din ele să modelez aș vrea

O LUNĂ,

LUNA mea

Unde praful de stele

Să cadă peste sufletul selenar

Plin de tăcere

Plin de mistere …

Pe raza ochilor

Aș vrea să te trimit

Pe tine prietene,

LUNA

Să mi-o copilărești

Străbătând visul învălurit

Până la stele

Iar mâna încolăcită

Pe mana ta, să mă ridice

Până la tine

Prietene din copilărie

Redevenind copii

S-alergăm după jucării din stele

Și LUNA să ne fie

Protectoarea viselor rebele

Pe-al ei altar

De vise neîmplinite

S-aduc ofrandă

Păpușa de pluș

Și-o fărâmă din șotronul

Frumos desenat

Pe asfaltul dintr-un parc,

De te tine prietene

Desena cândva

Pentru mine...

Pleacă LUNA de pe cer și ecranul nopții se luminează, mă trezesc, visu-i o dorință a nopților de LUNĂ luminate, vise binecuvântate.

Într-un mâine îmi va fi toamna cu zilele reci și din același reflex pavlovian, cu o carte în mână, sau o revistă, pașii mă vor duce în același parc…

Pe aleea părăsită

De flori, de oameni și de bănci

Mă strecor într-un decor

Cu frunze care cad

Triste, galbene și mor…
Pasul și visarea s-au oprit. Quo vadis amintirilor, quo vadis? Întrebarea este un ecou ce nu se mai întoarce...