PERGAMENT

În fiecare zi te aștept la părtășie,

Cu vocea tremurândă și astăzi te-am chemat,

Dar fără să îți pese nici măcar o secundă,

Spatele mi-ai întors și ai plecat!

Când am văzut că seara nu ai timp,

Și după tot zăduful erai obosit,

Am hotărât să îti veghez doar somnul,

Făr’să te deranjez măcar umpic.

Speram că  dis de dimineață,

Îți va fi dor ca să mă vezi și tu,

Și-n stația de-autouz în plină iarnă,

Te așteptam în zdrențe și tăcut!

Când ți-am zărit privirea...

Erai atât de trist copilul meu,

Cu brațele deschise către tine,

M-am avântat iubire să-ți ofer!

Dar...disprețuitor privind la mine,

    Si supărat cu ură ai strigat,

            Cerșetorule!

    Nu-mi pasă acum de tine,

Și nici dacă astăzi pâine ți-ai aflat!

N-am spus nimic, dar mi-am privit în palme,

În rănile-mi adânci ai fost săpat,

Și numele-ți în coasă-mi ți-e gravat,

Copilul meu,de aceea te-am căutat!

Ai apărut în calea mea,

Când te-aşteptam cel mai putin!

Cand mi-am pus lacătul pe suflet,

Și-am zis că nu mai vreau pelin!

Cu gândurile ferecate,

Și un noian de reticienţă,

Cu file pline de tristsţe,

Mi-am zis: A fost doar o secvenţăl

Dar calendarul vieții mele,

Te cuprinsese mai demult,

Aveai să fi piesa mea lipsă,

Motivul meu de recunoştinţă!

Refugiul meu in zile grele,

Brațele calde ce mă strâng,

Privirea blândă, iubitoare,

Sunt tot ce mi-am dorit mai mult

Să-mi las inima-n mâna ta,

A fost cel mai înțelept lucru,

Și de-aș da timpul înapoi,

As face exact acelaşi lucrul

Distruge Doamne,toate altarele străine,

Pe care le-am zidit cu atât avânt și zel,

Uitând de-altarul sfânt,uitând de Tine,

M-am deșteptat străin,gol și-n ruine!

Privesc la ce-am zidit,e totul doar cenușă!

Nu-i flacără să ardă,nici trestie fumegândă,

Tot ce a fost pe-altar,azi e luat de vânt!

Prăbușit la pământ,mă-ntreb azi,cine sunt?

Piatră cu piatră am dărâmat altarul,

Zidiind parcă-n neștire ce-a șters cândva calvarul,

Uitând de binecuvântarea primită pe genunchi,

În urma rugăciunilor strânse ca-ntr-un mănunchi!

Te rog azi dă-mi putere să curăț iarăși locul,

Să rezidesc altarul,Tu reaprinde focul!

Jertfă necontenită să pot aduce,Tată!

Si inima să-mi fie de Tine transformată!

   Îmi țin strâns în palmă,

Bucățile rupte ale sufletului,

Încerc să-l refac dar nu e complet...

Bucățile lipsă nu le mai găsesc,

               Dar,

Încerc să păstrez ce-am aflat,

      Fără să-l strivesc!

Începe și șterge fărâme

       de frică,

De teamă,complexe și

      alte valori,

     Învață să ierți ,

   Și-ale tale greșeli,

Sunt lecții cerute,

  Inconștient ieri.

Nu ești doar un trup,nu ești termen limită,

Fă loc azi presiunii să te ocoloească,

  Ești suflet,nevoie de viață,

          Și lasă,

  Ca-n vechiul Eden,

Spiritul liber să înflorească!

E un sentiment puternic și ciudat,

Îmi simt întregul corp încordat!

Aud fiecare bătaie a inimii, în acest întuneric 

Scufundant,

Dar nu îmi amintesc când am înmânat agoniei 

Vreun mandat!

Cu degetele încleștate pe stilou,

Privirea ațintită și inima-n ecou,

O, Doamne!

Cum par toate ...

Ca-ntr-un sumbru tablou!

Mai e nevoie doar de-un ceas,

Atât mai e din întuneric!

Un scâncet surd și-un mic răgaz,

Și văd că totul e vremelnic!

Lui Nichita Stănescu îi plăceau numerele

începând cu unu

care era chiar el

toate celelalte numere începeau de la doi

și se supuneau principiilor matematice de bază

adică adunării, scăderii, înmulțirii și împărțirii

unu însă făcea excepție de la regulă

nu-l puteai aduna pe Nichita Stănescu cu altceva nici scădea, înmulți sau împărți

orice operație cu Nichita Stănescu ar fi fost incompatibilă din start

fiindcă nu exista o corespondență între el și excesul de lucruri sau de ființe din jur

prin moarte el a rămas tot unu

o capră mâncată de 100 de lupi nu scade nici nu crește numărul lupilor

cu sau fără capră sunt tot 100 de lupi

iar mulțimea vidă a caprelor mâncate de lupi poate fi demonstrată doar matematic

cred

capra face parte din altă ecuație și nu influențează mersul stelelor pe cer

nici dansul nocturn al melcilor

matematic vorbind un iepure adunat scăzut înmulțit, împărțit la o vulpe

nu face nimic

într-o astfel de relație unu rămâne tot unu

sau una

Nichita Stănescu a înțeles că nu poate fi compatibil nici cu o pasăre nici cu o femeie

nefiind nici pasăre nici femeie și că nu se poate aduna împărți scădea și înmulți cu nimeni...

Salut,sunt iarăși eu,

Un tînăr ,,scriitor",

Și-acum cumva îmi vine greu,

Să scriu,dar mă uscam de dor. 

De dorul de a-mi rupe capul,

Să tipăresc un vers firesc,

Să stau și să trântesc dulapul,

Să scot o foaie,și,scriind mă liniștesc. 

Legând în versuri gând cu gând,

Obțin și eu o poezie,

Privesc uimit,înțelegînd,

Că nu e doar cerneală pe hîrtie. 

Cam prost,netalentat,nechibzuit,

Dar uite că mi-a reușit și mie

Chiar dacă  mult nu m-am gândit,

Mi s-a primit să scriu o poezie. 

Nici nu știu cum mi-a reușit,

Probabil,mi-am găsit o muză

Ce m-a susținut,m-a repornit

Și-mi este-n versuri călăuză. 

Știi,îmi trebuia o astfel de relaxare,

Să pot să scriu în liniște , tăcere,

Să mă descarc scriind pe-o simplă foaie,

Să mă înec în satisfacție, plăcere. 

Sunt iarăși,,scriitor"

De ce? că parcă sună a prostie,

Răspuns simplu: mi-a fost dor ,

Mi-a fost dor să scriu o poezie.

E o oboseala cronica

Ca viata-i prea ironica !

Port lumea pe umeri, cu spatele frânt,

Sub cerul ce tace și ecoul ce cântă în vânt.

Munți de speranțe și râuri de dor,

Le car fără tihnă, fără ajutor.

Ziua mă-ndoaie cu griji ce m-apasă,

Noaptea mă cheamă, dar somnul nu mă lasă.

Gânduri ca pietre mi-s puse în sac,

Merg înainte, chiar dacă mă-ndoi și cad iar dintr-un pas.

Cuvinte ce dor și priviri ce rănesc,

Le țin în tăcere, dar tare mă cresc.

Fiindcă sub greul ce-n suflet s-a strâns,

Eu nu mă dobor, eu rămân neînvins.

Când cerul apasă și lumea-i prea grea,

Din mine răsare o forță nouă, cumva.

Nu plâng, nu mă pierd, nu îngenunchez,

Sub povara aceasta… eu tot răzbesc .

Căci dacă m-aplec, nu-i fiindcă cedez,

Ci fiindcă ridic și mai mult ce urmez.

Lumea-i pe umerii mei, dar să știe:

Eu nu sunt povară. Eu sunt temelie

Uneori vreau doar să cad în gol

De la atâția metri câți nu există

Să știu când o s-ajung la sol

Nu o să mor, orice dorință

Orice dorință aș avea 

Nimic nu e cum eu aș vrea

Și-așa că vreau să cad, să cad în gol

Și orice oameni întâlnesc

Pot numai să dezamăgească 

Simt un nerost ce mi-l lungesc 

Și mi-l repet, și îmi repet 

Că sunt aici să îți fac bine

Dar dintre toți, doar eu iubesc 

Și dintre toți, mă minți pe mine

Aș vrea să urc, puțin mai mult

Că poate mi-e puțin mai bine 

De lume eu aș vrea să uit 

Cum a uitat și ea de mine

Și-aș vrea să cad, să cad în gol

Și jos să nu m-aștepte nimeni 

Când mă vei căuta la sol

Să-ți amintești c-am fost cu tine

Și să te minți că mă iubești 

Așa cum minte toată lumea 

Că eu, orice nevoie am 

Nu pare să o împliniți niciuna