Te-am căutat

Тело — дом души.

Не крепость — временное жильё

с окнами, запотевшими от мыслей,

с дверью, скрипящей от сомнений.

Я живу здесь…

и не всегда понимаю:

хозяйка я

или гость,

задержавшийся дольше срока.

Иногда в этих стенах светло:

в моём смехе,

в чужом тепле,

коснувшемся осторожно имени.

Тогда дом дышит шире,

потолки уходят ввысь,

а трещины

ложатся линиями судьбы, а не изломами.

Но бывает и так —

тишина оседает пылью

на подоконниках дней.

Внутри

тесно от невысказанного.

Слова мечутся кругами,

как звери в клетке,

и сердце бьётся

о рёбра —

ищет выход.

Я учусь жить бережно.

Не хлопать дверью,

не разбивать зеркала правдой.

Я расставляю внутри

источники света —

воспоминания,

лица,

простые «ты рядом».

Тело помнит всё.

Каждое прикосновение —

гвоздь или крыло.

Каждый страх —

сквозняк,

застрявший в проёмах.

И всё же…

этот дом — мой.

Со всеми углами,

неровными стенами

и окнами, в которых

видно больше, чем хочется.

Я открываю их.

Пусть ветер.

Пусть боль.

Пусть жизнь заходит без стука.

Душа

не создана для закрытых комнат.

И если однажды

придётся уйти —

я хочу оставить этот дом

тёплым.

Светящимся.

Как будто здесь

действительно

жили.

P.S. Tema acestui poem a rezonat în sufletul meu dintr-o discuție cu oameni frumoși la suflet și gând. Versurile au îmbrățișat mai ușor emoțiile anume în limba rusă. Punctez, limba rusă nu este limba maternă.

Există, oameni buni, un soi de om...
un specimen al secetei de duh.
Nu că n-ar vrea să râdă —
n-are cu ce!
Mușchii feței îi sunt în exil,
iar zâmbetul — o relicvă îngropată sub asfalt.

Îi livrezi o glumă, o scânteie —
se uită la tine ca la o factură de curent:
o parcurge, n-o pătrunde,
dar simte, undeva adânc, că-l costă.

— Ai înțeles? îl întrebi.
— Am înțeles... dar nu-i clar.
Ei, cum să nu fie clar, omule?
Umorul nu e teoremă, e stare de grație!

Sunt paznicii suspicioși ai bucuriei altora.
Dacă râzi în preajma lor, te confiscă din priviri:
— „Dar ce-i așa de vesel?” te întreabă,
de parcă ai fi sustras fericirea din gestiunea statului.
Râzi pe datorie, cetățene!

Omul fără umor e ca ploaia fără nori.
Ești sub cer senin, în tihnă —
și deodată... te stropește o răceală.
Te uiți în sus — e soare.
Te uiți în jur — e El.
Și-nțelegi: nu e ploaie.
E doar condensul lui la viață.

Are și-o patimă grea: exegeza deșartă.
Vrea să-i explici de ce râzi.
— „Explică-mi mecanismul!”
Măi frate, dacă disecăm gluma,
nu mai rămâne nici hazul, nici spiritul.
Rămâne doar cadavrul unei poante.

Dar știți unde e tragismul?
Oamenii ăștia nu râd, dar sunt arhivarii noștri.
Adună glumele ca pe monede scoase din uz.
Le stivuiesc în seifuri de tăcere.
Le păstrează cu sfințenie...
ca pe niște bani într-o monedă în care
nu se mai poate cumpăra nimic.

Am învățat târziu
arta de a respira sub apă —
când orașul ardea pe dinăuntru
și fiecare stradă
era o venă deschisă.

Am învățat
cu plămânii plini de tăcere,
cu pieptul prins în menghina zilei ce vine,
cu fruntea sprijinită de geamul rece
al unei patrii interioare
care nu mai știa să-și pronunțe numele.

Sub apă
focul nu se vede,
dar îl simți —
arde ca o idee interzisă,
ca un adevăr spus prea devreme
în fața celor ce trăiesc din amânare.

Respir.
Îmi coboară oxigenul în sânge
ca o revoltă tăcută, ritmică, precisă.
Inspir —
și apa îmi intră în oase.
Expir —
și flăcările îmi cresc sub piele.

Cine m-a învățat să ard?
Cine m-a condamnat la luciditate?
Cine mi-a spus că aerul a devenit
un privilegiu politic?

Sub apă
nu există aplauze.
Există doar inima —
o tobă frântă
care bate pentru cei fără glas,
pentru cei ce-și cară viața
în sacoșe de plastic,
pentru cei ce-și ascund visele
în buzunare găurite de salarii minime.

Eu ard pentru ei.
Ard pentru femeia care tace la masa de seară
ca să nu deranjeze echilibrul unei lumi strâmbe.
Ard pentru bărbatul ce înghite umilința
ca pe o pastilă fără apă.
Ard pentru copilul ce întreabă
de ce cerul nu cade
peste atâtea nedreptăți.

Și totuși —
sub apă —
învăț să respir fără permisiune.

Nu este miracol,
ci disciplina supraviețuirii.
Îți ții frica în palmă
ca pe o monedă ruginită
și alegi să nu o mai cheltui.
Îți legi disperarea de gleznă
până când greutatea îți arată direcția.

Arta aceasta nu se predă în școli,
nu are manuale.
Are doar carne,
și oase,
și o conștiință ce refuză să adoarmă.

Respir sub apă
în timp ce ard —
și ard pentru că refuz să mă sting.

În fiecare inspirație
port cenușa unei generații
care a confundat supraviețuirea
cu viața.
În fiecare expirație
împing spre suprafață
o promisiune aprinsă:

că nu ne vom îneca
în propriile compromisuri.

Sunt viu.
Nu pentru că mi-e ușor,
ci pentru că aleg.
Aleg să țin ochii deschiși
când sarea ustură.
Aleg să spun numele lucrurilor
chiar dacă limba sângerează.

Apa mă apasă —
dar nu mă posedă.
Focul mă mistuie —
dar nu mă reduce la scrum.

Între ele,
în această tensiune sacră,
îmi cresc aripile invizibile.

Asta e arta:
să transformi arderea în lumină,
înecul în respirație,
frica în verticalitate.

Și dacă mă vezi
cu pielea străvezie de atâta apă
și cu ochii aprinși de atâta foc,
să știi —

nu sunt victimă,
nu sunt martir,
nu sunt cenușă.

Sunt dovada
că se poate trăi lucid
în mijlocul catastrofei,
că se poate iubi
în plină combustie,
că se poate respira
sub apă —

în timp ce arzi.

Între cer și între pământ

am făcut un legământ

l-am făcut pentru vecie

pentru neam și pentru glie.

Pe o palmă de pământ,

de două maluri scăldată

e meleagul meu cel sfânt
Basarabia mea dragă.

Ai trecut prin sabie și foc,

ți-au tăiat și din moșii

dar tu te-ai ținut în loc

cât strămoșii ți-au fost vii.

Au trecut ani peste tine

care  amprenta și-au lăsat

Ai știut ce-i rău, ce-i bine

și în timp mândră ai stat.

Acum, câte secole la rând

meleagurile tale plâng

fiindcă generația de-acum

tot ce au, din tot fac scrum.

Livezi și vii în buruian,

lăsate din an în an

Case prin sat părăsite

și inimi săcătuite. 

Credința mea este mare

că veni-va ziua-n care

tu vei fi înfloritoare

scăldată de-naltul soare.

Cânt de mierlă e graiul tău

 binecuvântat de Dumnezeu

Doar în limba cea română

DORU își are rădăcină.

Tăișul.

Da— tăișul acela

dintre răzbunare și iertare,

lamă rece, lipită de pielea drumului,

respirând cu noi,

pas după pas,

pe toată lungimea venelor timpului.

Timpul.

Timpul — ucigașul blând,

criminalul care nu lasă urme,

dar lasă goluri.

Timpul care taie din noi zile,

felii subțiri de lumină,

scurtând traseul,

grăbind sfârșitul,

ca o foarfecă în mâinile unui copil

care nu știe că taie prea aproape.

Drumul.

Ah, drumul —

acel drum care ne zvârle uneori

în intersecții fără milă,

în răscruci care te scutură,

te clatină,

te pot arunca direct

pe lama vibrândă dintre

“hai să-i dau înapoi”

și

“hai să-l las să plece”.

Răzbunarea.

Ea — norul greu,

norul ce se spintecă,

explodează,

îneacă tot,

până și ultima șansă,

ultimul fir,

ultima rază ce încerca

să mai întrebe:

“sigur nu vrei să fii mai bun?”

Iertarea.

Dar iertarea…

iertarea e altă poveste.

E curcubeul care apare când nu-l cauți,

lumina aceea care nu țipă,

ci stă.

Și-n liniștea culorilor ei,

în adâncul timid al arcurilor ei,

zâmbește Dumnezeu —

ca un părinte

care știe că ai înțeles

lecția.

Când soarele își ascunde fața
— nu dramatic, nu definitiv —
doar ca un om obosit de prea mult adevăr,
sub oblonul asfințitului,
ceva în mine rămâne deschis.

Ochii nu privesc.
Ochii caută.
Caută o privire care știe
cum tremură pielea înainte de atingere,
care recunoaște tăcerea
ca pe un limbaj matern.

Iar buzele…
ah, buzele…
nu vorbesc,
nu cer,
nu promit.
Ele mușcă.
Mușcă din dorință
ca dintr-un măr interzis al dimineții,
un răsărit care respiră a „Noi”,
nu ca plural,
ci ca singura formă posibilă de existență.

În piept, timpul nu mai curge —
pulsează.
Fiecare secundă are gustul tău,
fiecare pauză
e locul unde aproape te pierd
și imediat te regăsesc.

Eu nu te iubesc liniar.
Te iubesc ca pe o arsură lentă,
ca pe o rugăciune spusă greșit
dar ascultată.
Te iubesc cu frică,
cu foame,
cu genunchii moi
și respirația dezordonată.

Și dacă noaptea cade,
nu e întuneric —
e doar scena pe care rămânem
fără martori,
fără explicații,
doar noi doi
învățând din nou
cum se rostește începutul.

De ce?

De ce nu vreau colegii sa afle

de literele aici aflate?

De cand o poezie,

apartine doar din timpul imparatiei?

Adica as vrea sa scriu

si sa stiu

ca nu-s de ras.

De ce nu pot?

Cum aș fi eu fără tine?

Dac-aș ști, ți-aș spune

Chiar de-atunci din februarie

Nu mă pot trezi fără gînduri spre tine

Nu pot adormi neștiind că te simți bine

Cum aș fi eu fără tine?

Tu ești luna mea dintr-e stele

Ești soarele cere-mi luminează ziua,

Eroina ce ma salvat din ceața singurătății

Mi se scurge inima de sînge

Cînd ochii tăi varsă lacrimi,

Mi se umple sufletul de bucurie

Cînd pe buze îți îmflorește zîmbetul

Mai ții minte?

Acea noapte care ne-a unit sorțile

Și le-a împletit într-o plapumă,

O plapumă de bucurie și tristețe,zîmbete și lacrimi,

Și vreu ca această plapumă să ne învelească pînă la ultima suflare

Deja nu-e-o dragoste copilărească

Este ceva gîndit, chibzuit zile întregi și nopți nedormite

Aș da și viața pentru tine

Aș sta cu tine ore și zile în șir,

Dar îmi sunt destule și cinci minute

Ca ziua să-mi fie cea mai bună din viață

Dar, știu că pleci…

Și vreau atîtea să-ți spun;

nu găsesc cuvinte potrivite

Cum aș fi eu fără tine?

Dac-aș ști, ți-aș spune

Mereu doresc să te sărut pe frunte,

Dar… capul îl ferești într-una

Nu sunt scriitor…

De poet nici nu mai zic,

Scriu… pentru că uneori mii frică săți spun direct.

Mii frică de refuz și singurătate

Ești unica care mi-a fost și îmi ești mereu alături,

Nu îți pot mulțumi cu minic, nu am comori ce ți le pot da

Am doar o inimă, frîntă

O inimă ruptă în mici bucăți.

Care are nevoie doar de dragoste și nimic mai mult

Dar faptul plecării tale mă întristează,

Și totuși nu mă lasă fără speranța că te vei întoarce.

Dar pînă atunci,

Vei avea loc în centrul acelei frînte inimi

Ce nu cade ca pereții Babilonului,

Doar datorită ție și sentimentelor spre tine

Cum aș fi eu fără tine?

Dac-aș ști, ți-aș spune.

Zorii se strecoară în privirea ta,

Tremuri blând, nepământesc,

Și din umbrele fragile,

Ochii mei te urmăresc.

Ceasuri, veacuri, clipe apuse…

Dar tu oare mai știi

Câte stele te-au sărutat pe pleoape,

De ți-s ochii atât de vii?

Privirea ta se ascunde mereu,

După nori, după mirări, după ploi,

Și totuși lumea se oprește

Când te privesc… și mă privești înapoi.

Și simt cum ne cuprinde universul,

Pe mine de-o mână, pe tine de alta, când înoptând,

Te ascunzi printre oameni și flori,

Dar cel mai mult… la mine în gând.

Mi-am dat seama ca te iubesc din ce în ce mai mult, când m-am trezit și primul meu gând era despre tine. Când dispoziția și starea mea depinde de ceea ce simți tu.

Mi-am dat seama ca te iubesc din ce în ce mai mult, când pe zi ce trece, fiind la distanță de mii de kilometri, sufletul meu striga de dorul sufletului tău. De piele, de miros, de vorbă și de săruturi. De îmbrățișările și de zâmbetele care îmi fac ziua mai călduroasă.

Mi-am dat seama că te iubesc din ce în ce mai mult, când stăteam printre foarte multă lume și tot singură mă simțeam fără tine.

Mi-am dat seama ca te iubesc din ce în ce mai mult, când spunând rugăciunea de seară , o făceam și pentru tine. Când seara de seara îi mulțumeam lui Dumnezeu ca îmi ești alături, chiar și în cele mai grele momente și nu ești persoana care renunță când vede pietre pe drum.

Mi-am dat seama ca te iubesc din ce în ce mai mult, când distanța ne-a separat dar eu oricum încă te aștept acasă.

Mi-am dat seama ca te iubesc din ce în ce mai mult , când numele tău îmi aprinde inima de fiecare dată iar apelul din partea ta este cel mai așteptat, la fel ca orice mesaj.

Mi-am dat seama ca te iubesc din ce în ce mai mult , când ochii mei au început să te vadă doar pe tine…

Lună de April zace la fereastră 

Galbenă, plină de povestea noastră 

Aleargă grăbită apusul spre zori

Risipindu-mi iluzii și vise în nori.

Lumina-i se așterne ca un vis nebun

Pe-o ramură de gând nocturn

Și mi se face poftă de aroma vinului tău 

Simt dor... de dor, să simt în suflet curcubeu.

Pe chip îmi desenează un zâmbet plin

Alungând orice urmă de freamăt și chin

Și razele-i calde încing cerul cuminte

Cu-n iz ușor și unic de simț fierbinte.

Luna plină de April cerne-un vis nestins

Pe cărări de-o veche, neuitată taină 

Deși sub cerul larg, întins... deschis

Sufletul meu a capitulat...a mai închis o pagină.

Te port în mine ca pe-o rugăciune

Spusă de lacrimi, nu de gură,

Și fiecare gând al meu spre tine

E o rană care devine pură.

În ochii mei se nasc izvoare

Dintr-un cer ce nu mai are nume,

Și luna cade mai aproape

De inima acestei lumi postume.

Dacă ai ști câtă tăcere

Îți ține locul în această clipă,

Ai auzi cum însăși vremea

Se frânge-n dor și se disipă.

Te-aș așeza pe vârf de munte,

Unde nici norii nu te-ajung,

Să te păstrez ca pe o taină

Pe care nici eu nu o străpung.

Și dacă timpul ne desparte

Ca o mare de un alt țărm,

Eu voi rămâne doar chemarea

Unui suflet fără de drum.