Oglinda către suflet

Gandurile involuntare,

Fara culoare,

Ma iau...apoi ma arunca

Intr-o prapastie

Denumita TRECUT

In care predomina

TACEREA.

Privesc...

Si observ cum

Amintirile

...negre...

...ca ochii tai...

Ce s-au invelit

Cu un strat

Inconmensurabil de praf

Ma cuprind stransss...

Cu bratele grele de griji

La pieptul lor

Cu speranta

Sa-mi recucereasca iarasi

Inima.

E rece, tot mai rece inima caldă

Vântul usucă pe buze  cuvintele

Gândul încet se veștejește nerostit

Foșnește sufletul plutind ruginiu

Șoptește liniștea primind ecouri pustii

Norii de dor acoperă zâmbetul

E întuneric de speranță rănită și plouă

Plouă rece cu tăcere înecând lumina

Spre nicăieri umblă pașii desculți

Pictează umbre reci pe cărări uitate

Bruma crește alburie sclipid orbitor

Și-atunci pierdut nu se mai vede mâine

Privirea arde stămutată în visare

Caută stelele aprinse în trecut

Vara plecată e spre soare călătoare

E toamnă rece de mă scutură plângând

Era odata, ca in basme

Peste amintiri nepaste,

Ziua cand te-am vazut,

Si infatisarea eu ti-am cunoscut.

Aveai niste ochi ca-npovesti,

Si-am plecat drumet,

Adanc in ei, peste prut, mari si oceane,

Am cunoscut, o apasare,

Un gand neplacut, si un suflet mare.

Am cunoscut in vocea ta, un pusnic,

Pe un drum fara sfarsit,

Cautand liniste, si iubirea care te lasa fara nimic,

Si cand erai aproape de ea, eu ti-am gresit,

Iar drumul tau s-a lungit.

Atunci ochii tai m-au alungat,

Din trumul tau, nesfarsit.

Cand puteam sa-i pun capat, eu ti-am gresit,

Si ma caiesc, crede-ma c-o fac,

Da-mi voie, te rog, sa ii pun capac.

De-as putea sa-ti iau in carca aceasta suferinta,

Sa te scap si sa platesc atat cat imi sta in putinta.

Dar cat m-as jelii, 

Cat mi-ar fi de rusine, 

Iti multumesc, caci ma lasi din nou,

Pe drumul, tau fara sfarsit, acol' la tine.

Dacă  și-ar pierde Terra  orbita

În pulberea  stelei  albastre...

Oare cum va fi lumina

Ferecată  cu zăvoare?

Vântul priponit în lanțuri,

Flora ,fauna pierdute

Luncile ,pădurile...

S-ar  preface în nimic.

Ce ar fi atunci Pământul?

Un nimic  în univers

Și din Galaxie șter...

Iubita mea,

Să știe lumea-ntreagă,

De-a mea iubire pentru tine,

Iar pentru cei ce-ntreabă cu rost,

Sau mai degrabă fără rost,prostește,

Cine-i nebunul care își declară nebună a sa iubire,

Ori nu cumva iubirea este bună

Iar el este pierdut cu firea?

Iubita mea,ieri te-am ținut de mână,

Și m-am simțit plutind pe Lună,

Nu-i Luna astrul celor ce se declară îndrăgostiți?

Ba da,dar noi suntem cu mult mai diferiți,

Tu ești regina nopții ce trece liniștită

Pe la Unirii,piața bine cunoscută,

Iar eu rătăcitorul Cavaler îndrăgostit,

Știi bine că ți-am povestit!

(25 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

N-ar trebui să mai simt dor

Dar gândul iar la tine fuge 

Povestea chiar de s-a sfârșit 

Sufletul nu știe să te uite...

Tăcerea te poartă, deși n-ar trebui,

În nopți în care n-ai ce căuta 

Oricât aș vrea să te las în trecut,

Dorul de tine, nu știe a mă uita.

Îți aud numele în șoaptă 

Și inima tresare la fel ca-n prima zi,

Fior ce nu vrea să mă părăsească 

Ca și când te-aș astepta... să vii...

Eu prea dulce

Tu prea picantă

Asa ca și personalitățile noastre diferite

Ce se atrag

Și în minte îmi sunt tipărite 

Amintirile și momentele dragi

Și uite asa mai mult mă atragi

Parfumandu te cu parfumul meu

Ajungi să îți placă mirosul meu 

Ce îl vei simti uneori

Și iubirea mea va fi pentru totdeauna aceeasi 

Și uite asa mai zburași

În mintea mea de roz fluturași

A mai căzut o frunză...

Aici, am împărțit amintiri
Și o dragoste senină.
De ce te miri?
Eu floare și tu albină.

Un copac odată falnic și bogat
Zace fără frunze,
De natură parcă uitat.

A mai căzut o frunză...

Tablouri, picturi, jucării,
Fotografii...
Odată atârnau minunate omagii,
Pentru dragostea noastră.

A mai căzut o frunză...

Eram tineri și vedeam un viitor.
Acum, nu mai este nimic.
Nici măcar iubire, un pic.
"Lasă-mă să mor!"

A mai căzut o frunză...

Îmi striga sufletul după tine,
Micuța mea bucurie.
Ceea ce odată ma împlineai
Și pace îmi aduceai.
N-am motiv să mă înfurii
Căci de vină nu sunt mugurii,
Cei ce-au răsărit când vara s-a terminat,
Ca toamna a-nceput și s-a înnoptat.

A mai căzut o frunză...

E toamnă între noi.
Natura ucide să renască.
Așa cum și pe noi,
Sper să ne reunească.

Copaci uscați și frunze moarte.
Odată vii și strălucitoare
Pe ale cerului bolte.

Renasc într-ale codrului balade
Noi veștminte pentru noi,
Să ne fie calde,
Când vom intra iar în noroi.

Frunzele au căzut...

Nu-mi lăsați țara pe mâna slugii,
Ce-n buzunar își vâră soarta,
Ce vinde codrii, cerul, rugii
Și-și sapă-n aur propria groapă.

Nu-mi scrieți visul în hârtie,
Căci foaia-i scrum și tușul minte,
Vreau stele-n cer și-o veșnicie,
Nu un mormânt de legăminte.

Dar dacă-n moarte mă prefaceți,
În bronz topit și chin uitat,
Să știți că-n umbre mai trăiesc,
Și-n vis mai ard, și-n vis curg lacrimi.

Depresia mi-e ca o mamă,

Atât de familiară încât prezenţa ei îmi limpezeşte mintea

Atingerea-i puternică îmi face corpul să vibreze,

Cu fiecare mângâiere

Må afund mai tare în brațele ei,

Simțindu-i căldura care mă moleşeşte,

Nevrând să mai plec din brațele-i fierbinţi

Vrând să fim una şi aceeaşi persoană.

Mă gândesc la clipa-n care

Noi în ochi ne vom privi,

Iar dincolo de culoare

Amintiri vom retrăi.

În ochii mei tu de vei vrea

Pământul să îl vezi

În care, iarăși, ai sădit

Sămânța ochilor tăi verzi.

O îngrijesc mereu, 

Dar ea nu încolțește,

Căci lacrimile mele-s reci

Si inima-i tot rece.

Cândva ea poate va înflori,

De vei fi langă mine.

Ochi în ochi să ne privim

Pentru o veșnicie.

Întâi mai era ca-n rai,

Ziua-n care te bucurai,

Familiei I te alătuilrai,

Explorai locuri pe care le adorai,

Pe nimeni nu ignorai,

Peste tot te aventurai.