Oaste

Un trandafir roșu

În mâinile tale
Pe care-aș vrea să le sărut
Simt urmele făcute de petale
De-un trandafir ce tu mi-ai dăruit

Și cine ar putea cuprinde
Al tău veșmânt plin de iubire
Eu aș putea da o-ncercare
Inima mea să o deschid cu-o floare

Cuvinte scrise în culoare
Iubire și pasiune
Rămân pe veci în sufletul nostru
Dăruind un trandafir roșu!

Cristina Vesa

Noaptea pe cărare,

Stau privesc la cer.

Mă uit în depărtare,

Visele îmi pier!

În-a mea durere,

Îmi înec amarul.

Uit de disperare,

Se oprește cerul.

În-a lunii mândre umbre,

Raze de durere,

Prin gându-mi umble,

Cu disperare.

Disperarea mută,

Doar pe min' m-ascultă,

Inima și vise,

Toate-s compromise.

În vuietul rece,

Al nopții reci,

Zic "Noapte bună!"

La nopții cunună,

de Mihail Vicolescu

Un sunet de chitară,

O emoție atât de zguduitoare, 

O voce mlădioasă și liniștitoare:

”Dă-mi pace și dă-mi război”, 

Tatuajul tău pe pielea transpirată 

Și... noi doi pe patul dezordonat,

Două perne ce au aterizat pe jos,

Am fost poate prea pasionali,

Primitivi în a noastră ardentă trăire.

Doi extrateștri neîmblânziți, 

Un singur gând - satisfacție și plăcere. 

Летят года, и вместе с ними жизнь,

Кто-то стареет, кто-то умирает,

В попытке душу в этот мир вложить,

В надежде, что нас это оправдает,

Да вот вложить, всё как-то не судьба,

Тому лет тридцать, много проще было,

То ль жизнь катком грубо прошла по нам,

То заказана уже по нам могила,

С деньгами, знаю было хорошо,

Без денег плоть б зачахла, захирела,

Но как при этом быть с своей душой,

Той что, как камень, какой год на шее,

Хватит делить друзья, враги, - забей,

В землю одну с тобой уйдём когда-то,

А там больших не нужно площадей,

Помпезно там не отмечают даты,

Там просто всё, поскольку пустота,

Там просто ничего уже не важно,

Но мы же тут, а тут скоро весна,

Мороз уже не тот и воздух влажный,

Боже, прости врагов, наших врагов,

Они не ведали, того чего творили,

Пошли поменьше всем нам страшных снов,

Мы все когда-то этот мир любили,

Мы все увязли в жизни и в долгах,

Давай простим, друг другу, всё что было …

Автор - Николай Таранцов

Iisuse Hristoase, Duhule Sfinte

dă-ne nouă pâinea

cea de toate zilele.

Ajută -ne Doamne să ne îndreptăm

de la fapte rele

ca să scăpăm.

Nu ne lăsa Doamne

Cel rău să ne ia;

Să ne ducem crucea

Sub povara Ta.

In liniștea asurzitoare îți auzeam 

Bătăile inimii ce imi strâpungeau

Sufletul pe care ti-l furam,

Din ochii care ne amăgeau.

Spune-mi îți amintești,

Cum ne priveam?

Acum nici nu îmi vorbești 

Și,totuși,înainte mi-ai spus ca ne potriveam...

Îți amintești râsetele noastre?

Care ne duceau printre astre,

Acum tu razi în continuare,însă cu altcineva 

Iar eu,însă,umplu perna cu lacrimi,și încerc inima a mi-o renova.

Nu mai are rost sa întreb, căci știu deja răspunsul.

Gandidu-ma la tine,privesc apusul

În continuare,privind apusul, nu găsesc clipa potrivită,

Chiar dacă n-ar schimba nimic sa-ti spun asta,dar încă sunt îndrăgostită.

Încă sunt îndrăgostită de la primul contact vizual,

Știu,poate îți pare anormal, dar încă ești în partea stânga a sufletului meu.

Încerc sa te scot de acolo,însă îmi e tot mai greu

Și nu mi-am imaginat vreodată ca ma pot atașa atât de tare 

De o persoană oarecare.

Îți amintești cum ma uitam la tine?

Îți amintești, în ochii mei sclipitori îți vedeai reflexia

Și am ajuns la concluzia

Ca atunci când noaptea vine 

Nu te pot scoate din minte.

Și uite asa am ajuns la final,

Neștiind ca vei pleca fără pic de scrupule

Lacrimi am avut destule,

Și din cauza ta,am ajuns în ultimul hal.

Pe pământ este infern,  

când carnea trebuie să înfrunte oțel.  

Muzicieni sarjând spre moarte,  

fără speranțe.  

Violiniști cu inima crăpată  

și basi grei răsună din cer,  

iar dirijorii se tem.

o cutie cu obiecte

atat a mai ramas

omul a devenit, din pricina unui impas

"ceva" fara de glas 

poate un om cu bun simt,poate,

sau cineva cam acru in toate 

dar totusi avea acel ceva in el

ce tututor ne poate oferi,

vointa ce unii o numesc de fier.

suflet?

O perdea ce mă desparte
Dintre vii și dintre moarte
Care stă ascunsă-n zare
Doar când n-ai noroc apare
Și cum ai clipi dispare
Și se pierde iar în zare

Morții o feresc cu ardoare
Vii nu o văd în cale
Dar o lovesc ca pe-un perete
Când pe soartă e pecete
Iar perdeaua are o sete
De noi toți să se îmbete
În doar câteva momente
Ai rămas doar testamente
Și stai printre monumente
Ce de moarte-s permanente

Perdeaua de nu te bea
Moartea tot este a ta
Nu aici, nu chiar acum
Dar perdeaua o ține-n drum
Și când o să-i fie sete
Te va bea fără regrete.

Era  în zorii zilei  ,când somnul  e mai dulce .Visam .

Primisem un semnal să mă uit la ușă ,în special  pe

mânerul  ei  care se mișca  cu încetinitorul ,fără

nici un zgomot .Încetineala mi-a dus curiozitatea  la

extrem .Cine îmi deschide ușa fără să-mi  atragă

atenția ,era contra obiceiului din casa noastră .În

sfârșit în deschizătură apare chipul unei necunoscute ;

nici doamnă  , nici hârcă  bătrână cu figura răutăcioasă ,

ci o bunicuță mai mult plăcută ,calmă ,blândă ,dar cu o

privire  hotărâtă îmi face semn să tac  și să o urmez .

Înțeleg ce urmează și vreau să mă conformez ,dar

emoțiile mă trezesc și  apariția dispare  ca un  balon

de săpun .

     Semn  că am  visat  au rămas  bătăile  inimii repezi

și borboanele  de sudoare  de  pe  frunte ! Mă desmeticesc

și mă străduiesc  să tălmăcesc visul .Poate fi așa ușoară

plecarea din astă lume ?Atunci de ce teama de moarte  e

așa de teribilă?

     Vizitatoarea  mea era parcă din altă lume ,o pot descrie chiar .

Era o femeie de vârstă mijlocie ,energică  așa ca dintr-o fotografie

veche  ,cu capul descoperit ,părul strâns într-o coadă groasă pe

stânga . Purta o fustă lungă ,vișinie  și un cojocel  subțire din care

ieșeau două mânici  largi ,bogate .Avea o privire ageră ,hotărâtă .

Să trag o concluzie  , nu pot ,dar nu mai am nici-o frică ,dacă vine

să mă conducă numai ea știe unde!...

Aripile îți sunt negre,

Sub halat ai doar un ceas.

N-ai vreo coasa,

La perete,

Îmi arăți cum sunt de fapt.

Îmi arăți doar a mea forma,

Fără corpul muribund.

Ca o lampă de lumină, 

Ies din cameră,

Zburând. 

Nu mi-a fost frică nici cînd,

ca să intru în mormînt.

Morţii să îmi povestească,

cum e pe lumea cealaltă.

Mi-au spus toţi că acolo-i bine,

de aceia înapoi nu vine.

Pe pămînt cei care mor,

că afară-i greu, nu-i uşor.

Ca să ajungi să îi cunoşti,

trebuie să treci de trei porţi.

De aceia trebuie să ai,

bani la vamă ca să dai.

Vama de îndată treci,

în mormînt reguli găseşti.

Acolo sînt reguli stricte,

nimeni nu o să le strice.

Fiecare mort cînd intră,

viaţa lui el şi-o prezintă.

Ce a făcut, păcătuit,

cît în viaţă a trăit.

Dacă a avut suflet curat,

sau cumva a blestemat,

Ce păcate grele a avut,

de a ajuns în mormînt.

Toţi pe lumea cealaltă,

vor avea cîte o pedeapsă,

Şi mai grea şi mai uşoară,

după faptele de afară.

De la judecată apoi,

unii vor trece în moroi,

Alţii vor rămîne aşa,

căci pedeapsa nu e grea.

În mormînt lumină este

dacă mortul o primeşte,

De la pomană de afară,

atunci cînd îl îngropară.

Apă şi mîncare îi ajung,

de la oamenii ce-l plîng,

Astfel în mormînt găseşte,

negură şi doar tristeţe.

În mormînt poţi ca să mergi,

pe alţii să-i vizitezi,

Să vorbeşti şi să aştepţi

ca pomeni tu să primeşti.

De pomană cînd primeşti

şi lumina ai să o vezi,

Pe lumea cealaltă-i bine,

nimeni înapoi nu vine.

După ce-am vorbit cu morţii,

am ieşit eu din mormînt,

Şi pe bancă în cimitir,

mi-am şoptit încet în gînd:

Cît trăieşti şi eşti în viaţă,

nu urîi nu blestema,

Căci acolo în mormînt,

morţii te vor judeca.