Oaste

În cenușă sta ascunsă,

Și.o iubire nepatrunsă , 

Și de patima e arsă ,

Dincolo de ori ce șoaptă ,

În inima mea iubire ,

Loc mereu am sa.ti găsesc ,

Vreau sa dau departe știre ,

Sunt haiduc și te iubesc ,

Astăzi as fi stat acasă ,

Pe fotoliu,iniștit ,

Cu o carte veche.n mana ,

Recitind prin infinit ,

Când îți spun că te iubesc,.

Doar la tine ma gândesc, 

La al tau chip cioplit ,

La a tale buze moi,

Iubirea e din doua cuvinte ,

Se simte și se trăiește cu tine,

Ca doar iubirea e rupta ,

Din cartea fericiri mele .

Era odată un băiat,

Nepăsător,ca niciodată 

Plimbânduse pe deal în sat,

Dă nas în nas c-o fata.

Cei doi își cer iertare,

Își iau la revedere 

Inima le bate tare,

Și se sărută cu putere.

Chiar n-am vrut să fie-așa,

N-am zis niciodată că-i vina ta.

Se termină o ceartă-ntr-o clipă,

Și-ncepe alta, parcă tipă-n inimă.

Îmi răspunzi după jum’ de oră,

Apoi mă-ntrebi dacă mai stăm o oră.

Deja intru să mă joc în horă,

Poate, cine știe, ne revenim iară.

Tre’ să realizăm ce devenim,

Că am intrat într-un regim,

Unde totul merge clandestin,

Și nu mai rămânem la fel, nici puțin.

Oare tu chiar ții la mine?

Sau doar pare că dau hate spre tine?

Șase luni, și tot ne ține,

O să fim bine — oricât s-ar întâmpla între tine și mine.

Zâmbetul vine fără cuvânt,

ca o rază caldă pe pământ,

se strecoară lin, ușor,

printre oameni, în decor.

Nu întreabă de ce există,

nu promite, nu insistă,

doar se așază, fără grabă,

ca o liniște ce ne leagă.

În el e respect, tăcut și curat,

ca un „te văd” nerostit, adevărat,

o recunoaștere tăcută

că viața nu e mereu mută.

Și uneori, abia se vede,

dar în suflet el se-ncrede,

că-ntr-un colț de omenire

mai trăiește și iubire.

N-avem intelectuali

Dar avem generali

N-avem inteligenti

Dar avem repetenti  

N-avem destepti

Dar avem inepti

N-avem profesionisti

Dar avem securisti

N-avem cinstiti

Dar avem banditi

N-avemm luminati

Dar avem retardati

N-avem poligloti

Dar avem hoti

N-avem universitari

Dar avem bisnitari

N-avem onemie

Dar avem tiganie

N-avem cultura

Dar avem impostura

Greșesc necontenit pe drumul către Tine
Și cad în fiece capcană lăsată-n calea mea...
Transform în rău tot binele din mine
Și tot păcatul devine povară grea...

Oh! Dumnezeule Înalt! Câtă durere!
Eram în Rai și-acum sunt în cădere...
Oh! Dumnezeule Preabun! Și câtă vină!
Nu merit nici iertare și nici milă...

Și totuși strig spre Tine: miluiește-mă!
Ești singura nădejde care mi-a mai rămas!
Oh, Doamne, Dumnezeul meu, miluiește-mă!
În mâna Ta destinul, viața-mi las!

Fă Tu cu ea ce crezi de cuviință,
Căci eu, din neîfrânare și din a mea voință,
Am rănit îngerul cel mai blănd cu putință!...
Crezând prea mult în mine... am fost în necredință...

Iubit-am fîrî margini și-am fost iubită,
M-a protejat, așa cum mi l-ai dăruit,
Dar din pricina mea acum am inima rănită,
Căci din pricina mea... eu l-am rănit...

Și plâng, căci știu că, pentru mine,
Îngerul ar fi dat orice avea...
Și plâng, căci știu că sunt de vină,
Căci i-am rănit adânc încrederea...

Oh! Doamne! Te rog: miluiește-mă
Și vindecă nelegiuirea ce-am comis!
Oh! Îngerul meu! Te rog, iartă-mă!
Iartă-mă că iubirea și-am ucis!...

Greșesc necontenit și merg spre moarte...
Oh! Doamne, scapă-mă, că pier!
Sufletul meu se adâncește-n noapte...
Oh! Doamne, miluiește-mă, că pier!

Lacrima, Doamne, nu-mi opri în viață;
Nu mă lăsa să uit ce am greșit!
Știu că nu merit, dar mai dă-mi o șansă
Să îl iubesc la fel cum m-a iubit...

Nu credeam c-o să-nvăț să mor...

În cimitir, stăteam doar la pridvor,

Lângă coroane, flori și plopi cu chip de mort.

Pe mine m-a cuprins un dor,

Și am simțit cum suflet mi-a zidit,

Și m-a izbit — iar eu credeam că-i moartea mea 

Dar s-a ivit să-mi fie, chiar,

Viața mea...

Iar eu m-am izbit și mai tare de coroane, flori și plopi cu chip de mort,

Dar dorul ce-l credeam ca un simplu mort

S-a dovedit a fi înșelător...

Și m-a cuprins mai rău, și m-a izbit, mi-a pus și frâu,

De la căpătâiul crucii până la brâu.

Dar eu... dar eu mi-am dat seama că-n cimitir

E viața mea, ce-o trăiesc zi de zi...

Și m-am izbit din nou de plopii morți—

Și... iar au murit și ei, și coroane, flori și pridvor

Pridvor... al nemuririi dor.

Ma uit la inima mea goală

In corpul meu fost’ feudală,

Nici soarele n-o poate incalzi,

Nici un chip frumos n-o poate inveseli.

Se uita si ea la mine,

Si vede un camp de lupta unde au ramas ruine,

Urlu dupa ea sa vina inapoi,

Deoarece creierul incepe sa fie mai greoi.

Soarele a apus,

Iar inima mea s-a dus.

Am ramas goala si neajutorată,

De parca nu eram asa odată.

Acum totul s-a sfârșit

S-a sfârșit Amaru

Lângă piatra de sub zid

S-a sfârșit coșmarul

Lângă piatra de mormânt

Lacrimi , luate ușor de vânt

Vânt ușor de clima rece 

Ceea ce lasă nu trece 

A început de ieri de vina 

Însă nu m-am așteptat

Sa îmi ia si sa îmi ducă 

Sufletul la ingropat 

Și-a început apoi să doară

Nici acum tot n-a trecut 

Si mi-am zis apoi în sine 

Ca degeaba n-a venit

A venit ca să mă cheme 

Colo sus ,lângă mormânt

Unde azi e plin de ruine

Iar sufletul îmi e distrus 

Nu a stat prea mult de vorbă

Si apoi repede a plecat

Însă în drum spre ruine 

Si pe mine m-a luat 

Si m-am ținut strâns de mine 

S-a temut că sa nu plec

Însă el știe mai bine 

Ca sufletul eu mi-l înec

Și-a început din nou să doară

Dar eu nu m-am așteptat

Sufletul apoi sa-mi scrie 

Poezie ,ingropat 

Stau,

nu simt nici gerul, nici incendiul;

deși tremur, nu-i de vină curentul...

Nu mă mișc,

deși încerc un vârf de deget să ridic,

nu reușesc, privesc și mă oftic...

Și degeaba se chinuie fostu-mi lăcaș–

acum e gol, chiar dacă l-au îmbrăcat;

după care speranța i s-a scufundat...

Cu ochii închiși,

mă gândesc la amintirea veche cu mine,

m-aș întoarce să le zic și lor că nu e bine...

Nu mă știu,

dacă plâng, nu e ca și cum ei mă aud,

așa că mai bine stau și-i ascult...

Se întâmplă mai rar,

să-i aud cum aprind un mic dar,

și acela parcă luminează tot în zadar...

Alteori îi auzeam pe alții,

apoi mă gândeam și la ai mei... săracii,

să treacă și să-mi mai ude măcar macii.

Prin întregul tot mai negru,

ascult și aștept să vină sfârșitul cel greu,

să apară și el când și ei se vor sătura să vină la mine...

mereu.

Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații

Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,

Unui far al depărtării, din vechime luminând,

Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.

Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,

Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,

Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting

Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.

Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,

Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,

Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit

Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.

sunt trupul neînsuflețit pe care nimeni nu-l îngroapă, 

o tainică strigare de ajutor care niciodată nu grăiește îndeajuns. 

mă poticnesc în ascensiunea acestei morbide călătorii 

care perseverează cugetul meu asupra suferinței. 

o, suferință care mă sfarmi îm mii de bucăți

și mă conduci spre disperare, 

nu realizezi că am fost odată și eu o mică scânteie 

cu aspirații la viitor? 

nu știi cât am tras și am zbătut să mă aflu în această clipă, 

și totuși îmi râvnești la rău. 

cad, nu mă mai ridic, 

cad, curg, sunt de neoglindid 

în paradisul efemer al realității vieții sau senina rază a dimineții. 

cad, plec și nu mă mai întorc, 

cad, mă duc ușor. 

șiroaie apa care din râurile paternității în această seară, 

colindată de glăsuirea ambientului plumburiu, 

mă face dintr-o dată să ies din nonșalanța aceasta caraghioasă 

cum de am ajuns aici? 

dezamâgesc, întristez și chiar supăr pe mai marii mei, 

pe prețuitul meu tată? 

am ajuns la capătul disperărilor, și am lumea toată

la picioare, la degetul mic. 

pot să iau acum decizia finală:

mâine pot începe din nou, cu dreptul

să conduc întreaga seninătate a viscolului inimii mele, 

sau să închei aici, să ating ultima pagină 

a monologului vieții mele.