Te-am căutat

Astăzi casele la țară

multe-s în ruine.
De vine iarnă sau vară
la ele nimeni nu mai revine.

Au plecat foștii stăpâni
care grijă mai aveau
de ogradă, de grădină și de câini
ce prin curte atunci lătrau.

Acum pe la uși, la poartă
lacăte zac mute…
prin grădini nimeni nu se aude
iar culoare de pe casa e decolorată.

Si cărarea de la poartă
toată este în buruiană
și doar, câțiva pași trec...câteodată
doar o dată într-un singur an.

Scaunele pe la porți
ușor putrezesc…

uitate sunt de nepoți

ei pe ele nu mai zabovesc.

De prin curți florile toate

sau uscat de timp uitate

hățișul, cornuții au invadat

locul care cândva de flori era scăldat

Geamurile pusteite

trist privesc spre drum

Multe vise neîmplinite

acum au devenit un scrum.

Ici colo prin sat,

mai găsești pe la vreo poartă

câte un bătrân care așteaptă

copiii care l-au uitat.

Undeva prin sate…

casele sunt în ruine, pustii …

tinerii au plecat departe

și au uitat de termenul ” revii ”.

Există, oameni buni, un soi de om...
un specimen al secetei de duh.
Nu că n-ar vrea să râdă —
n-are cu ce!
Mușchii feței îi sunt în exil,
iar zâmbetul — o relicvă îngropată sub asfalt.

Îi livrezi o glumă, o scânteie —
se uită la tine ca la o factură de curent:
o parcurge, n-o pătrunde,
dar simte, undeva adânc, că-l costă.

— Ai înțeles? îl întrebi.
— Am înțeles... dar nu-i clar.
Ei, cum să nu fie clar, omule?
Umorul nu e teoremă, e stare de grație!

Sunt paznicii suspicioși ai bucuriei altora.
Dacă râzi în preajma lor, te confiscă din priviri:
— „Dar ce-i așa de vesel?” te întreabă,
de parcă ai fi sustras fericirea din gestiunea statului.
Râzi pe datorie, cetățene!

Omul fără umor e ca ploaia fără nori.
Ești sub cer senin, în tihnă —
și deodată... te stropește o răceală.
Te uiți în sus — e soare.
Te uiți în jur — e El.
Și-nțelegi: nu e ploaie.
E doar condensul lui la viață.

Are și-o patimă grea: exegeza deșartă.
Vrea să-i explici de ce râzi.
— „Explică-mi mecanismul!”
Măi frate, dacă disecăm gluma,
nu mai rămâne nici hazul, nici spiritul.
Rămâne doar cadavrul unei poante.

Dar știți unde e tragismul?
Oamenii ăștia nu râd, dar sunt arhivarii noștri.
Adună glumele ca pe monede scoase din uz.
Le stivuiesc în seifuri de tăcere.
Le păstrează cu sfințenie...
ca pe niște bani într-o monedă în care
nu se mai poate cumpăra nimic.

După ușile închise ale unui zâmbet larg
ce îmbrățișează chipul,
ascunse rămân frământările...
lacrimile se strâng în lacul sufletului.

Acest lac, odinioară,
purta albastrul imaculat al copilăriei…
anii au crescut pe el asemenea nuferilor —
ah, ce nuferi frumoși l-au împânzit.

Dar rădăcinile lor
au tulburat cristalinul apei.

Frământările se cuibăresc, se îmbulzesc
într-un cuib prea mic să le poată adăposti...
prea plin, prea greu să mai reziste.

Și iată — plesnește
precum un elastic
de care norii sunt legați de pământ.

În clipa rupturii, cerul plânge,
fiindu-i lovit obrazul conștiinței,
o durere adâncă,
pentru că a cedat —
a cedat presiunii furtunilor
ce bat în pânzele sufletului.

Frământările —
un fel de nuferi:
grație și frumusețe la suprafață,
rădăcini care tulbură
apele sufletului.

Un alt decor pe trotuare,
alte arome, altă culoare.
Soarele zâmbește duios
când răsare armonios.

Trotuarul își așterne covorul
multicolor și fermecător,
iar sufletul îmbracă dorul
dulce, până la mistuitor.

Mirosul de astre și gherghine,
ne îmbată în dimineață.
Ciorchinele sunt coapte bine,
iar sufletul se bucură de viață.

Pe drum și pe uliță,
copii la școală pleacă vioi.
Un băiețel și o fetiță cu cosiță
trezește nostalgia din noi.

Prin curți și pe la porți,
dovlecii în grămezi zac copți.
Porumbul uscat stă falnic pe camp
în așteptarea de a fi dat la pământ.

Înserarea se lasă mai devreme,
noaptea dreptul și-l cere.
Nopțile devin răcoroase,
cerul din stele covoru și-l coase.

Bine ai venit stimată doamnă,
cu straiele multicolor
Cum vă numiți?...Toamnă!
sunteți sora lui Dor?

Tu lași câmpiile și pomii goi,
ne speli pe față cu reci ploi
ne îmbeți cu arome minunate
ne bucurăm de ale tale roade.

Toamnă, toamnă vrăjitoare
te invit la un tangou,
mă vrăjești cu a ta splendoare
și eu te iubesc din nou.

Strămoșii noștri au luptat —

sângele lor râuri a făcut,

sub cerul plumburiu,

dar cu privirea dusă spre senin,

pentru cei ce aveau să vină.

Au visat pentru noi —

păduri verzi, câmpii înflorite,

un înalt limpede

pe care să-l putem respira.

Au căzut —

și s-au făcut pământ,

humus viu, roditor,

ca noi să fim stăpâni

pe glia pe care pășim.

Au murit pentru un ideal:

ZBORUL —

iar noi…

ca niște copii prea mici,

nu știm, nu vrem

să zidim nimic din el.

L-am luat

ca pe o coală de hârtie,

am mototolit-o,

și nu mai știm ce să facem cu ea.

O înghesuim, stânjeniți,

în buzunare care nu-s ale noastre,

străine de rostul ei,

gata oricând s-o pierdem

într-o groapă comună —

ca acelea

în care au fost aruncate

visele lor, viețile lor,

tot ce n-au mai apucat să fie.

Și totuși —

sub pașii noștri

pământul nu tace:

ține minte.

Mi-a rămas atârnat soarele.
Da.
Acel soare al copilăriei,
care nu știa să apună
și nu cerea explicații.

Încă ne atârnă de pleoape cerul.
Îl purtăm când clipim,
când ne prefacem maturi,
când ne legăm șireturile zilei
și ieșim în lume ca și cum
n-am fi învățat frica pe de rost.

Noi
suntem pluralul unei singure inimi.
Ne amintim împreună,
ne doare la fel,
ne vindecăm pe rând.

Norii nu se mai rețin.
Trec.
Ne traversează copilăria,
ne udă genunchii juliți ai memoriei,
dar nu mai pot strica zorii.
Zorii sunt deja în noi.

Noi am crescut din firimituri de lumină,
din mesele unde tăcerea era rugăciune,
din „mai așteaptă puțin”
și „o să fie bine”.

Noi știm cum sună lipsa.
Are vocea mamei strigându-ne seara,
are ecoul pașilor care n-au mai venit,
are gustul pâinii rupte egal
ca să ajungă tuturor.

Noi purtăm timpul ca pe-o haină prea mare,
cu mânecile pline de trecut,
dar refuzăm să o scurtăm.
Pentru că acolo, în tiv,
stă ascuns soarele.

Și da,
încă atârnă de pleoapa ochiului.
Îl lăsăm acolo.
Să ne doară frumos.
Să ne lumineze când uităm
cine am fost
și de ce continuăm
să fim
împreună.

M-ai ținut strâns în palma ta

Și ai învățat totul despre mine

Ți-ai dat seama de ceva

Ce putea duce doar la bine

Nu mi-ai spus altceva

Doar că afara ninge

Era frig, apa-ngheța

Voiam a te atinge

Nu o sa te pot uita

Focul se aprinde

I-ami inima

Și simte,

Simte.

Iubirea e-un trup, cu vene și sânge,

Se naște din foc, dar se-aprinde și plânge.

E piele ce simte, e puls ce tresare,

E chimia ce-n noi universuri crezare.

Când el a plecat, ceva s-a stins,

Un ritm din iubire s-a rupt, neînvins.

Dar trupul iubirii poate renaște,

Cu grija, cu timpul, cu vorbe-mpăcate.

Ce să faci să se-ntoarcă? Ascultă-l cu totul,

Să-i înțelegi pasul, dorința, complotul.

Întreabă ce-l doare, ce vise-și dorește,

Cum timpul cu tine ar vrea să-l trăiește.

Să schimbi? Nu pe tine, ci felul de-a fi,

Să-l lași să te vadă, să simtă, să știe.

Că ești nu doar flacăra, dar și adăpost,

Că nu doar iubești, ci-i ești tot ce-a fost.

Iubirea-i un organ ce pulsează tăcut,

Hrănește-l cu dor, nu-l lăsa abătut.

Cu răbdare, cu fapte, cu arta cuvântului,

Poți readuce-napoi ritmul începutului.

Nu-i dragostea surâsul tău

Iubita mea frumoasă,dulce,delicată,

Ce-i însuși glas ce pleacă de la Dumnezeu,

Să mă trezească din trista existență omenească?

Să-mi dăruiască darul tău fără egal,

Sărutul dar și secretul mângâierii?

Iubito,eu nu cred în trista despărțire,

Nici în iluzia iubirii teatrale,

Ori în actorii amorului fugar,

Nici în poeme mincinoase,

Eu fiind poetul tău sau al iubirii ce nu moare...

Iți spun acum cuvintele frumoase,

Ce știu că pleacă din ființa ta ce-i plină de dulceață,

Chiar dacă sunt rostite acum de mine

Și-ascult romanța zâmbetului tău,

Cu obrăjorii calzi și înroșiți de ale mele vrăjite vorbe

Ce-s ticluite doar să te cucerească ca pe-o cetate cu zidurile groase...!

Iubito, știu bine că tu cunoști,

Taina iubirii noastre,

Iar dragostea ce ne-a cuprins,

Nu are nici final chiar dacă are început,

Și a ieșit din timp!

(23 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

Cadouri din suflet

Iubesc cadourile ce vin din inimă, mereu,

Nu prețul lor contează, ci gândul cel greu,

Un dar modest, dar plin de iubire,

E mai valoros decât orice avuție-n neștire.

Un zâmbet pus într-o floare discretă,

O scrisoare simplă, dar atât de completă,

În ele găsesc povești și trăiri,

Cuvinte ce alină și fac amintiri.

Cadourile din suflet sunt daruri divine,

Reflectă lumina ce-n oameni rămâne,

Iubesc acele gesturi ce vorbesc de dorință,

Sunt punți între inimi, fără de-atingere, sfință.

Nu pot să adorm.

Somnul mi se oprește pe pleoape,

Ca și cum ochii mei obosiți

Ar vrea să se contopească cu noaptea.

Și știu exact de ce

Strălucesc în ei felinare de veghe,

Noaptea te las să dormi în inima mea,

Și îmi las somnul să plece.

Dar în noaptea asta e altfel.

Vrei să știi de ce nu am somn?

Pentru că știu că ziua de mâine…

Va aduce cu ea zâmbetul tău.

În fierbințeala zilei cea din urmă

Îți voi striga să nu mă lași în umbră,

Să mă ridici acolo, lângă stele,

Să luminez pământul vieții mele.

Să-mi dai și-un ochi, mărite Univers!

Să pot iubita-mi s-o privesc din mers,

Să mi-o sărut prin razele de lună,

Să simt că suntem iarăși împreună.

Să o privesc în fiecare seară

Prin spațiul negru care ne separă,

Să stau cu ochiul meu de veghe

Acelei care-a fost a mea pereche.

Și dac-ar fi să nu pot s-o găsesc,

Fiindc-a murit, chiar dacă moartea n-are sens,

Să-mi dai putere ca să strălucesc,

Să-i luminez calea prin Univers.

Iar de-o fi să n-o așezi în preajma mea,

Să știi că-n veci n-o voi uita

Pe-aceea ce mi-a fost alăturea

Atunci când nimeni nu voia să-mi stea.

Și-am să colind cu ochiul meu pământul

Până în ziua în care-i voi găsi mormântul,

Și-atunci voi poposi cu raza mea de stea

La căpătâiul celei ce-a fost iubita mea.