Cu inima învinsă

Curg pârâiele-înapoi, 

Din pământ spre ceruri plouă, 

Curcubeie cad puhoi, 

Să hrănească stropi de rouă. 

Urcă rodul înspre ram, 

Zi și noapte-i numai soare, 

Flori de gheață am la geam, 

Și zăpadă sub picioare. 

Munții urlă spre câmpie, 

Ca-nceput oaia să-i pască, 

Toamna mulge vin din vie, 

Pui de oameni să hrănească. 

Păsări au muțit în brad, 

Cântă zilnic numai iarba, 

Iezi se-mpiedică și cad, 

Că le crește-ntruna barba. 

Ceru-și plouă stele-n lac,

Peștii zboară prin lumină,

Cocoșii pe garduri tac, 

Zorii dorm lângă găină.

Se înclină plopii-n jos,

Pământul în spate-l țin,

Norii stau fără folos, 

Și privesc cum plouă lin. 

Din fântână iese fum,

Și-l adună-n poală vântul,

Casa urcă-n sus pe drum,

Căci sub ea plânge pământul.

Lumea-ntoarsă-i tot la fel,

Cu durere și cu bine,

Scrisă-n tainicul pastel,

De condeiele divine, 

Că de-ar fi să curgă-ntruna,

Peste munți și ape cerul,

Omul iar strivi cununa, 

Și iar frânge tot misterul. 

Cât moartea încă embrioni cultivă,

Să aibă mai târziu ce secera,

Eu stau cu mâinile-n colivă,

Și plâng la înmormântarea altcuiva.

Căci viața-mi pare-o pâine prea uscată,

Ce mi-e servită la o altă masă,

Și fiecare zi de sus lăsată,

Mereu îmi pare a fi o judecată.

Mă uit la cer și văd cum se sfârșește,

În fiecare nor ce-n sine moare,

Și-mi pare că pământul mă primește,

Doar ca să-mi dea o șansă de salvare.

Dar încă scriu, cu sânge, peste tot,

Sperând că Domnul va citi vreodată,

Și nu-mi închid durerea în chivot,

Ci-o port cu mine drept răsplată.

Eu n-am să vin la catafalc cu flori,

Ci-n miezul palmei cu o cruce arsă,

Și-n ochii mei vor răsări doi sori,

Ce peste oameni focul gheenei varsă.

Pe buze îmi va curge vinul nesfințit,

Din liturghii uitate-n miez de iarnă,

Și voi striga: Of, Doamne, am trăit

Să văd o lume care Te răstoarnă!

Dar nu mă tem, din moartea altcuiva,

Îmi fac altar și voi cânta cu glas de grotă,

Apoi  am să îngrop în cărți de mucava,

Tot drumul meu înspre Golgotă.

Mă-nchin la cer, dar nu m-ascultă,

Vântul îmi duce ruga în scrum,

Iar clipa în neguri se frânge tăcută,

Ca un blestem rostit în postum.

Sub tălpi pământul mi se surpă,

Și timpul mușcă din destin,

Iar noaptea, ca o mână ruptă,

Îmi mângâie obrazul fin.

Dar cine sunt? O umbră stinsă?

Un nume scrijelit în piatră?

O frunză-n toamnă necuprinsă, 

Ori îngerul  căzut din ceată?

Pășesc prin somnul meu de gheață,

Și-n coji de vise mă destram,

Aud pământul cum mă-ngheață,

Și-n mine moartea o proclam.

Sunt doar un zvon ce-abia se-aude,

Un strop de ceară-n candelabru,

Un nume șters de ploi absurde,

Al sorții accident macabru…

Dar cine-și amintește, oare,

De-un pas pierdut pe-un drum pustiu?

Când umbra mea se frânge-n zare,

Eu cine sunt? Sau... ce-am să fiu?

 Sărbători fericite !

Azi lumea îți va spune-n mod firesc, 

Că nu sunt bun, că-s cam ciudat, 

Și nu sunt dintr-un os domnesc, 

Ci din popor sunt scăpătat... 

Și multe vorbe vor veni șiroaie,

Ocări și bârfe, și sudalme, 

Să-ți curgă prin ureche ca o ploaie, 

Ba chiar ca să te ia la palme.

Tu, taci, și lasă-i slobozi să înșire, 

Povești și amenințări duium, 

Că-atâta timp, cât noi avem iubire, 

Nimic nu ne va sta în drum. 

Căci vorbele se spulberă în vânt,

Ca frunza arsă-n miez de toamnă,

Iar noi purtați de-aceleași legământ,

Vom ține pruncii noștri-n palmă.

Ne-or judeca, dar fără de temei,

Căci poartă-n suflet numai ură,

Eu, însă simt, cum ochii mei,

Îți sorb iubirea gingașă și pură.

Și-or trece anii, vânturi vor mai fi,

Obrajii vor culege niscai riduri,

Că-n lumea asta plină de stihii,

Doar dragostea ridică ziduri,

Și nu-i destinul scris de gura rea,

Nici soarta frântă de blesteme,

Și-atâta timp cât palma mea,

Cuprinsă este în a ta, nu ne vom teme.

Merg fără urme prin mine și lume,

Ca apa ce trece prin piatră-n răstimp,

Nu port nici un chip, nu mai port nici un nume,

Iar pașii se împiedică de timpuri prin timp. 

Trupul mă ține mai mult decât chinul,

Mai strâns decât frica, mai greu decât dorul,

Sunt golul din gol și prea-plinul din plinul, 

În care seacă și-apoi reizbucnește izvorul.

Și poate că asta e singura formă,

De-a fi fără margini, de-a fi fără loc,

Să ard fără flacără, să curg fără normă,

Să fiu doar o clipă ce trece prin foc.

Sunt foamea de cer într-un trup fără aripi,

Un clopot de sticlă ce sună în gol,

Port mări în privire și sete de maluri,

Și-o noapte adâncă cu toate stelele-n stol. 

Mă strâng din risipă, mă înalț din cădere,

Mă frâng ca lumina prin geamuri de fum,

Sunt rana din timp care secole cere,

Și pasul ce merge pe unde nu-i drum.

Și merg mai departe cu golul lumii în mine,

Ca un mesaj dintr-o sticlă pierdută-n ocean,

Nu caut ieșire, nici reclădiri din ruine, 

Ci doar pământ pentru umbra ce-o am. 

Te-am văzut, așteptând pe sute de bănci

Amintiri intrepătrunse, aceleași vorbe nespuse

La fiecare pas, respirația ta,îmi devenea impas

Nu am putut să înaintez în teatrul privirii tale

O demonstrație în fața întregii lumi

Am eșuat ,coborând de pe aceleași culmi

Am coborât, am coborât,te-am urât

Nu ți-am găsit destinația în particulele de vânt

Te-am vânat,m-ai împușcat

Glonțul tău pur, acum sângeriu

Realitatea s-a izbit de pieptul meu

Mi-a omorât visarea,singurul organ viu

Eu ştiu că o să-mi fie greu,

Şi noapte doar va fi pe cerul meu

Şi va ploua mereu, mereu,

Dar trebuie să te uit.

Azi...de azi voi încerca a te uita!

Ştiu, am mai zis aşa

Nu prea doreşte inima

Dar trebuie să te uit.

În fiecare zi puţin câte puţin,

O să-mi smulg din al iubirii spin,

Sufletul îmi va pluti doar în venin

Dar trebuie să te uit.

Eu trebuie să fiu tare!

Iubirea asta chiar doare

Aş vrea să-ţi mai dau iertare

Dar trebuie să te uit.

Ştii, singură nu-mi ajunge curaj

Să plec şi să te las

Să-mi iau un bun rămas

Dar trebuie să te uit.

Zile-n şir ca şi moartă voi fi

Ca un bolnav mă voi chinui

Dar peste ani îţi voi mulţumi

Dar trebuie să te uit.

Uitându-mă la noaptea de afară,

La tavanul care știe tot ce ți-am scris,

La stelele care-mi șoptesc de tine seară de seară,

Mă întreb câte cuvinte au fost prea mici și nu te-au cuprins.

Mă întreb câte încă nu am apucat să-ți spun,

Câte poezii nescrise despre tine încă sunt pline.

Nu mă întreba de ce, doar vreau să știi…

Mă gândesc la tine.

Aș fi vrut să existe cuvinte mai mari,

Să pot descrie in versuri lumina din care ai apărut,

Să prind scânteia ce arde în ochii tăi,

Și tot ceea ce însemni tu.

Poate că nu am reușit să-ți spun tot ce simt,

Dar sper că am reușit să exprim bine,

Că, dintr-un cer plin de stele,

Tot mi-ar fi dor de tine… și

Mă tot gândesc că atunci când o să te văd

O să simt bucurie, dar…

O să și… mor de rușine.

Noaptea mă îmbracă în tăcerea ei nesfârșită, 

Gândul la tine îmi e o lume nebănuită,

Unde dorul e steaua ce luminează în noapte

Și depărtarea dintre noi se vrea...mai aproape.

Cerul mușcă din lună, aștrii nopții au înghețat,

Șoapte fără glas prin vântul iernii răzbat.

Închid ochii și tot tu îmi vii mai aproape

Visul ce nu se stinge și arde în fiecare noapte.

În adâncul tăcerii mă regăsesc în privirea ta

Amintirea reînvie clipele ce ne-au fost senine

Noaptea mă învăluie in al ei negru de catifea

Deși distanța ne ține în două lumi străine...ești cu mine.

    Câteodată mă-ntreb cu privirea pierdută-ntre rânduri,
    Prin palide pagini nescrise până la capăt,
    Cum tu mi-ai pășit în umbră-mi și-n gânduri,
    Iar inima-mi bate nebună, adâncită în freamăt...
    
    Te simt strâns lipită de șoaptele nopților mele,
    Și-n pletele tale de-argint mă știu împlinit,
    Sub cerul înalt săvârșit în candide stele,
    Pe care-l cuprind în palme spre roș asfințit...
    
    Și te văd cu ochii mijiți de nesomn în amurg,
    Pretinzând că la rândul tău dormi liniștit,
    Și-am să număr din nou infinite clipe cum curg,
    Umbrindu-ți pe gene sărutul mult prea grăbit...
    
    Iar mai târziu, cu răbdare-n priviri, te vei trezi,
    Ca să afli curat, dintâi, de la mine,
    Că-n viața noastră se va naște o nouă zi,
    Și atunci vei ști că voi fi mereu lângă tine...

Direct către tine eu acum mă adresez

Indirect printr-o scrisoare, greșelile am încercat să mi le redresez

Din moment ce atâtea piedici am ajuns să-ți amplasez

Mi-am propus astfel și acum să-ți inoculez

Că noaptea nu te mai visez

Știu , e greu să te controlezi

Dupa ce  mă stimulezi , ziua după ce  manipulezi

Iar noaptea eu nu dorm și te cercetez

Clar tu vrei să mă regulezi

Dupa ce spui că mă placi și postulezi

Aflu că de fapt oscilezi

Incert mă gândesc că poate vrei doar să te etalezi

Intriga continuă , iar frica mea nu se diminuă

Căci mi se pare că te destrăbălezi

Începi ceva , nu termini și decolezi

Astfel în al tău joc dement tu excelezi

Mi-ai recunoscut că ți-a plăcut să mă disimulezi

Așadar decid că delirezi

Am pierdut jocul tău  , capitulez

Dar te anunț că din acest punct

Mă angajez solemn să te defaimez

Nu ai cum să te mai camunflezi

Fiindca în timp ce tu te ondulezi

Eu strâng dovezi ca să te dezarticulez

Dar înainte să inhalezi

Îți mai spun un lucru  , ca să te consolez

Eu noaptea încă te visez

Si parcă mă strangulezi

Dar nu te mai cercetez.

De o perioada tot vreau sa mă contactezi

Îți spun încontinuu că nu te mai cercetez

Dar poate vrei , știu că poate vrei , dar nu vrei sa mă mai vezi

Știi că oricine mi-ar pune stop , eu tot n am să capitulez

Știi că orice ți-aș promite azi ,  mâine tot am să te doresc

Știu că oricât de dragă mi-ai fi azi, mâine ai să mă rănești

Știu că oricât de mult încerc să te uit, diseară am să te visez

Nu-mi asculta poveștile, ai să te înveselești

M-ai ținut aproape , eu nu ți-am oferit mai mult decât o mână pe umăr

Daca m-aș întoarce în timp te-aș îmbrățișa din suflet ca să mă răscumpăr

Ai tras de mine atât de mult, nu te-am meritat deloc, mă plâng că ești distantă , dar nu tot eu am zis stop ?

Ți-am spus că esti imatură și că ești ofticată

M-am înșelat dar chiar și așa ai fi fost justificată

În preajma mea  erai atentă si implicată

Dar copilul de mine a zis  ca ești prea complicată

Mi-ai o dat o mie de lecții

Nu te-am crezut când mi-ai spus că n-o să te uit vreodată

Am râs de tine cand mi-ai arătat cât ești de unicată

Și totodată

Ce-ai spus tu nu denotă aroganță

Te-am judecat atât dintr-o fațadă

Ai să îmi răspunzi , dar n-ai să mă mai suni vreodată

De ceva timp nu am mai trecut pe a ta stradă

Mă întreb daca prietenul tău s-a prins de mascaradă

Știi că orice vei face nu vei fi prinsă niciodată

Am trecut pe la tine inca o dată