Ochiul stâng

Și iarăși mi se-arată semne,

În nori și vântul ce adie,

Pădurea umblă după lemne,

Iar înțelepții seamănă prostie.

Orbecăie azi orbii pe frânghie,

Sub bocet lung de cucuvea,

Iar muții vor miraculos să știe,

Să cânte gospel și manea.

Din scârba lumii plouă cu dejecții,

Plămânu-mi șuieră ca vântul,

E toată omenirea sub injecții,

Căci virușii au invadat pământul.

Și iarăși mi se-arată semne,

Mi-e buzunarul plin cu moarte,

Iar cioclii-s duși pe uși să-nsemne,

Pe cei smintiți și cei cu carte.

Spune-mi că vrei şi pot să fiu,

Un vis aprins, un gând târziu,

Ce-ţi bate-n geam, cu dor nebun,

Să-ți mor pe prag mâine-n ajun.

Spune-mi că vrei şi pot să zbor,

Pe coapsa ta să mă cobor,

Cu flori, ușor,  să te-nvelesc,

Să-ţi mor de dor, să te iubesc.

Spune-mi că vrei şi pot să frâng,

Tot răul lumii, şi să-l plâng,

Să-ţi fie sufletul uşor,

Să-ţi mor de drag, să-mi mori de dor...

Spune-mi că vrei şi pot să chem,

Lumina lunii în poem,

Să-ţi scriu pe cer un legământ,

Să-ţi stau pe trup ca un veșmânt.

Spune-mi că vrei şi pot s-adun,

Să-ţi fie somnul lin și bun,

Din crâng, miresmele de tei,

Ca să adormi sub ochii mei.

Spune-mi că vrei și pot să scriu,

Destinul nostru pe-un cer viu,

Și-n el să ardă-un singur dor,

Să-ți fiu, să-mi fii, și-apoi să mor…

Nu ți-am mai spus nimic și te-am lăsat,

Să faci ce vrei iubirii noastre muribunde,

Nu mai am vești și-mi pare c-ai surpat,

Și-acele amintiri ce între noi erau o punte.

Eu inima am lăsat-o ca pe-o cetate vie,

Cu porți deschise larg, dar văd că-i părăsită,

Căci bate vântul rece din reaua ta trufie,

Ca o scrisoare arsă înainte de a fi citită.

Iubirea noastră, un jar sub pleoape obosite, 

A mai mocnit un timp, tăcut și fără glas,

Dar ploaia grea a vorbelor nepotrivite, 

A stins și ultimul tăciune ce-a rămas.

Azi port absența ta ca pe o haină grea,

Cusută strâmt din clipe pline de regret, 

Ce-i ține cald doar golului ce te voia, 

În rest, o simt ca pe-un imens corset. 

Și zilele se strâng, curgând străine, reci,

Cu gesturi mici căzute nefiresc din soartă, 

Ca un ecou venit încet din glasuri seci, 

Într-un pustiu ce încă oaza ta o poartă. 

Am strâns numai noroi în suflet,

dar am scuipat apoi ulcioare de lut,

din care tu, să îmi poți bea lumina.

Am strâns în inimă răutatea lumii,

dar am creat din ea un înger,

pe care l-am așezat, pe umărul tău,

să te apere de întuneric...

Am strâns la piept nefericiri,

și le-am plămădit într-un zâmbet,

pe care l-am sărutat pe buzele tale,

să poți iubi...

Am strâns în mine lacrimi,

toate lacrimile pământului

de la Facere până în clipa aceasta,

și-am revărsat soare, dimineți, flori,

și, apoi, pe tine...

Să nu mai fiu niciodată singur...

O floare îşi dă duhul,

Un suflet se usucă,

Fiori îmi scaldă trupul,

Trăiesc ca o nălucă.

Am pângărit pământul,

Cu a mea călcătură,

Mi-am murdărit cuvântul,

Ce l-am rostit pe gură.

Iar cerul am întunecat,

Atunci când l-am privit,

Şi m-am simţit trădat,

Şi-n suflet umilit.

Îmi este al vieţii fir,

De buruieni strivit,

Cu mintea în delir,

Pe cruce-s răstignit.

Priveşte printre lacrimi,

Priveşte-mă Doamne,        

Aruncă-mă-n patimi,

Şi taie-mi din coarne.

Voi sta şi voi scrie,

Şi ca să fiu înţeles,

Voi trimite solie,

A mea vorbă în vers...

Voi muşca din hârtie,

Şi-am să scuip unde-am şters.

Voi sta să recit,

Al meu vers neînţeles,

Un mesaj răstignit,

De poeţi mai ales…

Un cuvânt ce-a înviat,

Din om bun şi curat.

Am să stau să citesc,

Ca apoi să-nţeleg,

Ce-i normal şi firesc,

Ce-i sfărmat ori întreg…

Ce ne-ndeamnă să fim,

Şi de ce nu iubim.

Lumina coboară din cerul senin,

Biblia ne arată drumul divin.

Cu dragoste și răbdare în inimă,

Sufletul se înalță spre pace și lumină.

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,

Lăsată de un Phoenix într-o seară.

„Ia, domnule, ce curioase jocuri:

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri!”,

Mai comenta și lumea pe alocuri,

Privind scânteia de-undeva din scară.

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,

Lăsată de un Phoenix într-o seară.

Iarna se așază peste lume

ca o scrisoare albă,

scrisă cu respirația cerului.

Orașul devine mai tăcut,

un gând limpede

înfășurat în frig.

Ninsoarea cade

pecum o rugăciune lentă,

iar străzile -

artere de lumină stinsă -

învață din nou

sensul așteptării.

Ferestrele ard blând,

ochi calzi ai serii,

în spatele lor

timpul se frânge

în felii de bucurie:

mese simple

râsete care dezgheață

anul obosit.

Sărbătoarea nu e un obiect,

ci o stare de gravitație:

ne trage unii spre alții,

ne adună din risipire.

Cuvintele devin mai rare,

dar mai adevărate,

ca aurul decantat din tăcere.

Copilăria revine

cu pași de zăpadă proaspătă,

iar părinții poartă în priviri

epitete de liniște și grijă,

o iubire veche

ca iarna însăși.

În noaptea aceasta,

frigul rămâne la ușă.

Înăuntru, inimile ard

ca niște felinare fragile,

dovedind că bucuria

nu încălzește lumea,

ci o face locuibilă.

Unde și cer
se revarsă-n privire –
suntem oglinda.

Dintr-un gând fără formă
răsar toate marginile –
totul se știe
prin noi.

Acum cănd sănătatea și viața își dau mâna,

Fă abstracție, de cele rele, ce te înconjoară,

Trăiește, iubește, culege din stele putere,

Adună-ți pe cei dragi lângă tine;

Fă sărbătoare când se poate,

Spunele că-i iubești, cât trăiești

Nu te mai speti să aduni avere,

Comoara ce-o lași la plecare, 

E dragostea din inima lor,

Și amintirile care îi dor!

Știu ca existi, mai presus de indoiala mea,
Fie impărăția ta, poate fara mine in ea,
Că mai incalc porunca ta,
Precum e in cer asa nu e pe Pâmânt.

In numele Tau iși crapă capul cu piatra,

Cerând după iertare, asta ne e soarta,
Că au suprapus credinta cu religia,
Crezând ca e un loc unde se pot refugia.

Ne ai dat liber arbitru, am luat o drept scuză,

Și-au mâncat din pom, în mintea lor confuză,
Și încă le plătim prețul deși n a venit nota,
Cu ochiul diavolului, ca banii ce nu pot cumpăra?

Și nu ne duce pe noi in ispită,

Si ne izbăveste de noi înșine. Amin!